Rețetă nucleară pentru supraviețuirea dinastiei Kim

Agenda ultimelor zile a fost dominată de detonarea unei bombe termonucleare cu hi­drogen de către Phenian. Seismul re­zul­tat în urma exploziei a fost de 10 ori mai puternic decât cel produs cu prilejul unui test efec­tu­at anul trecut. De remarcat că doar în acest an Coreea de Nord a efectuat mai mul­te teste balistice decât a fă­cut-o în trecut, timp de do­uă decenii, sub conducerea lui Kim Jong-il.

În prima fază, CGTN, ca­nalul internațional de tele­viziune oficial al Bei­jin­gu­lui, a expediat în jurnalele de știri su­biectul undeva la peste un sfert de oră de la debut, după relatări extinse despre con­ferința la vârf a statelor BRICS și trans­mi­siunea în direct a sosirii lui Putin în Chi­na. Ulterior, a apărut o condamnare ofi­cială a Phenianului, subiectul căpătând o altă tracțiune. E un detaliu semnificativ ca­re ilustrează nu doar constrângerile ine­rente impuse unui canal media oficial în­tr-un stat autoritar, ci și poziția ambiguă a Chinei în raport cu escaladarea crizei din peninsula coreeană. Pe de o parte, Bei­jingul condamnă la nivel oficial, inclusiv la ONU, acțiunile Phenianului, dar, pe de alta, manifestă o remarcabilă lipsă de en­tuziasm atunci când e vorba să le im­ple­menteze. Peste 5.000 de companii chi­ne­zești sunt implicate activ în relații co­mer­ciale cu Nordul (80% din totalul co­mer­țului exterior al Phenianului). În fapt, China s-a dovedit mult mai hotărâtă să pe­depsească economic Sudul pentru am­pla­sarea sistemului american antirachetă. Ape­lul public al autorităților la un boicot sud-coreean a afectat ma­siv Seulul: vân­ză­rile gru­pu­lui Hyundai au scăzut cu 41%, în timp ce pierderile din turism se cifrează la 4,7 miliarde de dolari.

Cu toate acestea, faptul că Kim Jong-un a programat testul chiar în prima zi a Sum­mit-ului BRICS de la Xiamen, văzut de către Xi Jingping drept o re­u­niune menită să pro­moveze, în mod simbolic, ima­ginea Beijingului ca li­der, în plan po­litic și eco­nomic, al unei alternative la „or­dinea occidentală“ sub baghetă americană, i-a iritat cu siguranță pe chi­nezi pentru că a deturnat atenția media de la un eve­niment extrem de im­por­tant pentru ei. De altfel, Michael Hayden, fost șef al NSA, este de părere că Kim Jong-un a dorit să transmită în primul rând un mesaj Chinei: acela că nu trebuie să se aștepte ca sancțiunile sau presiunile să îl determine să renunțe la obiectivul ca țara sa să devină o putere militară nu­cleară.

În ciuda acestui lucru, este însă greu de spus dacă Beijingul este dispus să-și mo­di­fice în mod substanțial strategia față de ve­cinul din nord. Oricât de iritați ar fi de regimul nordic, pentru chinezi acesta este de preferat unui haos intern sau, mai rău, unei țări reunificate, după modelul ger­man, parte a sferei occidentale. După cum remarcă Zhu Feng, în Foreign Affairs, Chi­na are de ales între trei opțiuni: 1) să co­laboreze cu SUA pentru a mări presiunile asupra regimului; 2) să mențină statu quo-ul de până acum; 3) să utilizeze Co­reea de Nord, în strânsă colaborare cu Ru­sia, ca o carte antiamericană.

Ordinea internațională care, mai ales după 1990, a asigurat un sfert de veac de stabilitate, de relativă securitate se des­tra­mă. Coreea de Nord va dispune, în cu­rând, de arme nucleare funcționale. Ceea ce va face ca și alte regimuri autoritare din lume să dorească același lucru. Pro­babilitatea unui accident sau a unei decizii iresponsabile, cu efecte dezastruoase, va crește semnificativ.

Într-un cadru mai larg, lumea se schimbă și din alt punct de vedere. După Războiul Rece, evoluțiile generale de pe glob mer­geau în direcția unui recul semnificativ al regimurilor dictatoriale, promovării unor societăți mai relaxate, în care, chiar dacă de o manieră limitată, au fost introduse alegeri libere, mass-media alternative, un respect sporit pentru drepturile omului. Era efectul direct al unei unei ordini libe­rale garantate de America. Mulți, inclusiv în Occident, au perceput asta drept un lu­cru negativ. Își doreau o lume multipolară, de-americanizată.

Numai că „ai grijă ce îți dorești, s-ar pu­tea să se întâmple!“. O lume multipolară este mult mai instabilă în planul se­cu­ri­tății. Iar, pe de altă parte, în ciuda unor derapaje la care am asistat în ultimul sfert de veac, mulți dintre cei care și-au dorit cu ardoare să scape de „jandarmul mon­dial american“ vor începe, foarte pro­ba­bil, să-i simtă lipsa. Regimurile autoritare revin în forță, conștiente că Vestul, în general, nu mai vrea să se implice din cau­za pierderii de influență geopolitică. Ve­ne­zuela și Turcia sunt doar două exemple. Probabil că unii salută schimbările. Ar pu­tea însă constata că lumea de astăzi, în mare parte de inspirație americană, oc­ci­dentală, cu toate problemele ei reale, este de preferat unei alternative croite după un model Putin sau Erdoğan.