De același autor
Octombrie la Washington. Ploua continuu si nici umbrela enorma albastra pe care NATO zice bun-venit tarilor de la Baltica la Marea Neagra, pe care mi-o aduce ambasadorul Romaniei si care face mare efect la cina, nu reuseste sa risipeasca melancolia prietenilor mei americani. Dupa cina, ma plimb pe asfaltul umed cu un prieten de la Departamentul Apararii. E trist de-a binelea, pentru ca se ocupa de IraK, si inca mai trist, pentru ca o carte lansata zilele astea si recenzata in practic fiecare ziar il identifica pe omul meu drept unul din autorii conspiratiei leostraussiene care a neoconservatizat America. E numai vina lui: in plina teorie a conspiratiei, cand Monde Diplomatique ii demasca pe Strauss, Bloom si toti ai lor (dar cine Dumnezeu la Pentagon citeste Monde Diplomatique), acest oficial s-a apucat sa scrie intr-o revista academica despre cum ar putea viziunea maestrului sa contribuie la o paradigma mai de succes in politica externa americana. Asa s-a demascat, s-a demascat de doua ori, drept elitist de dreapta, deci un dusman de clasa, si drept intelectual, deci ca un om vulnerabil, un stricat de la punctul paisprezece, cum obisnuia sa spuna un prieten de al meu de tinerete, mare cititor al lui Mao Tze Dun. In noaptea asta de octombrie psihoterapeutul din mine e amortit, desi stiu perfect ca acest om e numai bune intentii; prea am trecut prin multe, eu sau alti prieteni ai mei, ca Monica, ca sa ma induiosez de soarta unui oficial american criticat in termeni politicosi. Desi imi dadeam seama ca experienta era noua pentru el si, ca atare, suferea destul. “Asculta”, i-am spus in cele din urma, “am doua consolari modeste sa iti ofer. Prima este aceea ca apartii unei tari mari. Asta inseamna ca nu va exista o singura istorie a acestor timpuri, ci mai multe, si chiar daca una va fi dominanta, cum a fost despre Vietnam, tot vor exista unii care sa relateze si versiunea ta, deci nu ai de ce sa te temi ca ai sa fii inghitit de nedreptate cum s-ar intampla intr-o tara mica. Intr-o tara mica, cum e a mea, istoria scrisa, mai ales daca e vorba de cultura sau evenimente interne, pentru ca la cele externe exista intotdeauna un reality check, un test al realitatii, este intotdeauna produsul unei selectii pe baza prejudecatii unui numar minimal de persoane, uneori a unei singure persoane. Ca sa-ti dau un exemplu, cel mai bun roman romanesc din secolul XX, recunoscut doar de o minoritate ca atare, este povestea paradigmatica a unui autor care isi arde toata opera pe patul de moarte, intr-un fel de protest fata de cei care l-au ignorat din pricina genialitatii lui. Intr-o tara mica, oamenii se ameninta unul pe altul ca se scot din academie, din literatura sau chiar din istorie, ce sa mai vorbim de politica, si nu sunt vorbe desarte, chiar au aceasta putere. Oricat te-as compatimi, dragul meu, cheer up, numai gasca de studenti ai lui Bloom de la cina din seara asta e destula ca sa-ti asigure o posteritate buna.” 
“Nu sunt sigur ca asta e chiar o consolare”, a zis el, “la fel cum un virtuos ajuns in purgatoriu nu are de ce sa fie fericit ca nu e in iad”. Am ras. “Nu stie ca ar trebui sa fie fericit”, am zis, “eu nu incerc decat sa-ti risipesc ignoranta, ca rabinul care il sfatuieste pe omul cu familie mare sa ia si gastele in coliba. In sfarsit, daca esti pregatit pentru ea, iata si a doua consolare”. “Sa o auzim”, a spus el.
In vremea adolescentei mele, draga Jim (nu e numele lui), o nuvela SF a facut mare valva. Intr-un pamant demult depopulat apar semnale ca o forta agresiva se mobilizeaza la adresa oamenilor, care au colonizat intre timp restul galaxiei, dar au parasit complet Pamantul. Este trimisa o nava sa lupte cu agresorii necunoscuti, dar, desi acestia par cu totul primitivi, numarul lor pare sa creasca, nu sa scada, deci alte si alte nave i se alatura primei. Agresorii sunt ciudati, par armate iesite din diferite timpuri istorice, si incet-incet cititorul intelege ca e vorba de armate din carti, de batalionul lui Andrei Bolkonschi, ca si de compania lui d’Artagnan, de elefantii lui Hanibal, ca si de plutonul lui Erich Maria Remarque. Pe la sfarsitul nuvelei, Alice din Tara Minunilor se arata in persoana si ii explica naratorului ca razboiul nu va fi castigat niciodata, ca atunci cand oamenii au plecat de pe Pamant au uitat in urma toate produsele imaginatiei lor, iar acestea, revoltate, au inscenat acest razboi pentru a-i atrage din nou pe oameni pe vechea planeta, razboi pe care nu il pot pierde, pentru ca sunt imaginari, deci nemuritori. Si si-au atins planul, odata ce nenumarate unitati sunt angajate pe o perioada nedefinita. Au capatat atentia pe care o doreau. Agresiunea este adesea, la asta serveste sa fii psiholog, o forma de a atrage atentia, o forma disperata de a chema in ajutor, o forma de iubire neimpartasita. Care poate trece dincolo de orice limita. As putea sa-ti povestesc cum unul din primii mei pacienti, o fata epileptica, si-a ucis ambii parinti tarani cu toporul pentru ca niciodata nu au iubit-o destul, pentru ca se temusera de boala din ea si din pricina ei o tratasera ca pe o straina. Ai sa-mi spui ca voi nu sunteti parinti, dar asta nu v-a impiedicat ani de zile sa jucati rolul parintilor, si aveti o sumedenie de copii nedoriti, care va cer atentie in cel mai agresiv mod.
Ce mult au sperat israelienii ca americanii vor veni in Irak. Ca singuratatea lor in regiune va inceta. La fel au sperat si kurzii, desi americanii erau mai hotarati ca niciodata ca nu le vor da kurzilor un stat al lor. Din pricina Turciei, desi in Turcia antiamericanismul creste zilnic, pentru ca turcii, oameni cu un dezvoltat instinct al conspiratiei, ca si romanii, ar jura ca americanii au promis in secret kurzilor ca le vor da un stat. Exista cineva care nu a sperat vreodata ca vor veni americanii sa ii rezolve toate problemele? Si-a imaginat vreodata cineva ca acesti salvatori, cavaleria, ar putea vreodata sa dea de greu daca da curs acestor chemari din pustie? Si-a imaginat cineva ca Alice s-ar putea intoarce contra creatorilor sai?
Invingatori si infranti
Stateam pe balconul uneia dintre acele case noi si fatoase din Pristina, construite cu banii ONU pentru reconstructie, la cinci minute de casa presedintelui kosovar Rugova, dar deja la granita cu satul, pe un fel de mal inalt acoperit de tufisuri, dincolo de care se intindeau curti de tara, cu pamant intre ele, cu copii si gaini pe drum, si cu un turn de moschee mai departe. De acolo am vazut un batran taran cu nepotelul lui care culegeau afine pe deal, urcau incet-incet pe carare pana au ajuns sub mine si atunci am vazut ca atat bunicul, cat si nepotul purtau tricouri pe care scria I Love NY. Cu marul rosu dedesubt. Seara l-am tachinat pe tema asta pe soferul meu, Besan (nu e numele lui), un baiat frumos de tot, ca luna noua, cum s-ar spune in O mie si una de nopti, cu ochi negri si bucle castanii, si Besan mi-a povestit cum au lucrat kosovarii ani de zile ca sa ii atraga pe americani si cum le-a facut Milosevic jocul. Besan conducea Land Rover-ul Natiunilor Unite pentru bani, altfel seara era muzician, canta la chitara intr-un local si dadea si concerte. Fusese, bineinteles, activist in armata de eliberare, am dedus eu, si lucrase la un moment dat la New York, ca si - probabil - fiul si tatal celor vazuti de mine. Cantase la chitara intr-un bar din West Village. Besan mi-a spus povestea atragerii americanilor in Kosovo, si pe masura ce il ascultam, cu amuzament si chiar oarecare invidie, cum povestea despre impresionanta diplomatie informala facuta de kosovari ani de zile inainte de razboi, am spus brusc: “in fond, toti am vrut sa-i atragem pe americani in regiune, mai ales, bineinteles, polonezii, cehii, ungurii si noi. Dar numai voi ati reusit”. Iar Besan mi-a zambit triumfator, adica da, ii facusera sa cada din cer, chiar daca cu bombe cu tot, reusisera. Functionase.
La urmatoarea vizita nu aveam sa-l mai gasesc pe Besan, la birou mi s-au dat raspunsuri evazive, si am renuntat sa intreb, ca sa nu trezesc cine stie ce banuieli. Facusem un sondaj, si seara am avut o discutie destul de aprinsa cu colegii, la o cina intr-un restaurant pseudoitalienesc ingrozitor de scump, in care am vorbit ce sa facem cu datele noastre. Sondajul arata ca populatia din Kosovo se saturase de tranzitie, nu mai avea chef de guvern international, fie si american, voia sa-si ia soarta in propriile maini, sa fie independenta, si era cam la capatul rabdarii. Unii colegi argumentau ca nu trebuie sa publicam asta, ca am ambarasa UNMIK, guvernul international, si ca am da oamenilor idei degeaba, dat fiind ca tot nu exista o alta alternativa. Deoarece noi produceam un raport de avertizare, parerea mea era ca nu aveam dreptul sa suprimam asemenea date, chiar daca eram de acord cu lipsa de alternativa. Parerea mea este intotdeauna ca singura alegere este cum prezinti datele, dar nu ai dreptul sa tii nimic ascuns, in plus, stiu dintr-o lunga experienta ca nici nu poti. Totul se afla mai devreme sau mai tarziu. M-am dus la toaleta ca sa-mi limpezesc gandurile, si cat ma spalam pe maini a intrat o femeie tanara care imi era familiara: prietena lui Besan. Cand am intrebat despre el a parut mai intai ca vrea sa o ia la fuga. Pe urma s-a lamurit ca intrebarea pornea din simpatie. “Cum, nu stiti nimic?” “Ce sa stiu?” Besan se ascundea. Era cautat de Curtea Penala Internationala, ca martor, spunea ea, dar el nu avea de gand sa apara ca martor pentru ca nu stia unde se vor opri lucrurile si nu voia sa depuna marturie contra fostilor lui sefi. Cauta pe cineva sa il scoata din Kosovo, sa plece din nou la New York. Nu mai canta seara in bar. Mi-am dat seama brusc ca Besan era un luptator pentru libertate, si granita fragila dintre freedomfighting si terorism il ajungea din urma. Cateva saptamani mai tarziu, o revolta pornita din Mitrovica s-a intins in alte orase, kosovarii atacand chiar si fortele internationale care s-au aruncat intre ei si sarbi. Au fost treizeci si unu de morti si peste trei sute de raniti. Zeci de mii de oameni au demonstrat in sprijinul celor acuzati de crime de razboi. Dupa asta ne-am publicat si noi datele. Au fost citate in Economist, exagerate ca intotdeauna cand asemenea rapoarte ajung in ziare. Viitorul atac, a scris jurnalistul, daca ne luam dupa datele unui sondaj ONU, s-ar putea sa fie chiar asupra celor care au venit acolo sa ii elibereze pe kosovari. Sfarsit de poveste.
Nu, nu l-am cautat pe Besan ca sa ma ofer sa-l scot din tara cu masina si nici nu am visat la Besan dupa aceea ca la un ucigas marcat de fatalitate, ca la un erou din Kadare. M-am spalat pe maini de Besan, spunandu-mi ca statutul meu de expert imi cerea neutralitate. M-am spalat pe maini de Besan odata cu femeia lui, care era la restaurant cu un altul: Besan urmarit nu mai era barbat, decazuse din drepturile lui, si ea era o fata emancipata, traducea pentru UNMIK sau asa ceva. Asta nu inseamna ca mana lunga a familiei nu ar fi putut-o ajunge, dar nu fusesera logoditi. Asa ca fata era acolo cu un politist italian cam tomnatic si radea la toate glumele lui.
Nu credeam ca Besan ucisese pe cineva. De fapt imi spusese ce facuse: mentinuse un site Internet. Site-urile KLA nu fusesera niciodata precum cele ale Al-Qaeda, unde poti viziona decapitari in direct. Dar cate alte crime nu se pot face simplu, prin Internet, doar afisand un zvon? In sondajele mele, 80% din repondenti spuneau ca vazusera violenta chiar la ei in sat. Peste tot se arsesera imediat bisericile sau moscheile grupului mai slab numeric, ca simbol al aneantizarii comunitatii celorlalti. Uneori cu oameni in ele. De cele mai multe ori violenta pornea de la un zvon: ca vin aceia sau ca in satul de dincolo de deal s-a intamplat asta sau aia. Oare ce stia Besan, chiar daca nu facuse nimic? Mi-am amintit de bomba din piata de la Sarajevo; sarbii sustinusera intotdeauna ca nu fusesera ei, ca localnicii regizasera asta ca sa atraga bombele asupra Serbiei. Imi vine greu sa cred. Dar la doi pasi de sediul nostru din Pristina se judeca procesul a patru kosovari care avusesera sarcina de a-i lichida pe alti kosovari, banuiti de colaborationism cu sarbii. In timpuri de razboi nu exista neutri. Nu exista oameni care sa spuna gata, aici e limita, mai departe nu mergem. Sau, daca exista, sunt ucisi. Conformitatea in vreme de razboi devine ingrozitoare, supravietuiesti doar cu grupul si devii criminal tot cu el. Sau devii victima. Cam asta e alegerea.
Un an mai tarziu Tribunalul International pentru Crimele de Razboi din fosta Iugoslavie avea sa-l puna sub acuzare chiar pe primul ministru din Kosovo, si inca unul popular, si la oameni, si la UNMIK, Ramush Haradinaj. Il intalneam in continuare pe Hashim Taci, seful cel mai charismatic al radicalilor, la diverse conferinte, de la Berlin, la Ministerul de Externe german, la seminariile Papandreou din insule. Un apropiat de al sau fusese condamnat in procesul kosovarilor care-i lichidasera pe colaborationisti. El parea de neatins. In fond, Madeleine Albright negociase cu el la Rambouillet, il placuse. Pe atunci era tanar si frumos, ca Besan. Acum, in urma, a facut o figura mai dura, de adult. Ramush Haradinaj avea si el o fata rece, un chip de bodyguard. Lucrase ca bodyguard si ca muncitor in constructii, mare parte din anii ‘90, pana cand doi frati ai lui cazusera in lupta de gherila cu sarbii si a trebuit sa vina acasa, sa preia stafeta. Acum Haradinaj e acuzat de moartea mai multor sarbi din Kosovo, ca si a unor kosovari suspectati de colaborationism. Si localnicii mi se plang de marea nedreptate care li se face, chiar daca sunt si atatia sarbi acuzati, ei nu percep decat ca sunt ei acuzati, ei, care au fost victimele lui Milosevic, ei, care au castigat razboiul datorita interventiei americane, cand criminali notorii sarbi sunt liberi. E foarte greu sa explici ce inseamna justitie in tari nedezvoltate, in care totul se discuta exclusiv in termeni de putere. Stiam asta de la mine de acasa. O lume coerenta, pentru acest fel de oameni, are invingatori si infranti. Iar pe invingatori nu ii judeca nimeni.
(Subtitlul apartine redactiei)
