De același autor
"Hezbollah ia din nou Libanul ca ostatic intr-un razboi", scria in Le Figaro din 14 iulie 2006 Nadim Hasbani, cercetator la Institutul Francez de Geopolitica, Universitatea Paris VIII (Pourquoi il faut désarmer le Hezbollah libanais). S-ar putea spune ca, de-a lungul razboiului civil (1975-1990), mai toate comunitatile importante ale Libanului au generat organizatii paramilitare, fiecare dintre acestea luand Libanul ca ostatic. Dar conflictele armate care desfigureaza tara nu sunt decat eruptiile unei crize cronice a modernitatii libaneze. Lipsa de articulare intre mozaicul comunitatilor traditionale, definite pe soclu religios, cu o societate democratica pluralista, care, ea, intarzie sa ia un chip politic functional si sa creeze un stat pe masura: iata ceea ce face fragilitatea interioara a Libanului, de care se slujesc din plin actorii politici vecini.
Abia protestul, din primavara lui 2005, fata de asasinarea lui Rafic Hariri a adus in Piata Martirilor, centrul emblematic al Beirutului, o uriasa multime care nu era in primul rand sudata (ori segmentata) de ratiuni comunitar-confesionale. Miscarea de revolta care cerea retragerea Siriei din Liban a fost, s-a spus, pe de o parte un fenomen generational: tinerii demonstranti nu mai aveau scopurile si spaimele care ii opusesera pe parintii lor in razboiul civil, ci doreau o tara iesita de sub tutela straina, un Liban care sa-si poata consolida modernitatea, cultura stralucitoare, dar plapanda institutional. A fost, de asemenea, un fenomen legat de grupurile profesiunilor liberale (si ca atare transconfesionale): avocati, doctori, arhitecti. Din pacate, foarte curand dupa "primavara beirutina", analistii ii constatau deja suflul prea scurt, faptul ca ea nu a determinat schimbarea liderilor si a aerului din politica libaneza, ramasa in grija mereu ambigua, mereu sectara, a politicienilor de profesie. Crearea unei "piete comune" de dezbatere si de decizie politica ramane, asadar, o mare tema (deseori tragica) a Libanului. Samir Kassir, universitar, editorialist la importantul jurnal An Nahar, unul dintre liderii intelectuali de stanga ai miscarii de democratizare, pleda de pilda - abrupt - pentru scoaterea idealurilor nationale arabe din sfera religioasa si trecerea lor in sfera politicului pur. Intr-un interviu, el blama atentatele suicidare si pentru ca acestea sunt calificate de adeptii lor drept martiriu, in loc sa fie identificate ca "sacrificiu politic", situate net in domeniul politicului. Critic dur al manevrelor siriene, Samir Kassir a fost asasinat in iunie 2005. Se vorbeste acum despre el ca despre un "martir", iar imaginea lui, suspendata pe imobilul care adaposteste publicatia An Nahar, s-a alaturat in Piata Martirilor celorlalte embleme ale luptei pentru libertate nationala: statuia liderilor executati de otomani la inceputul sec. XX si mormantul acoperit de flori al fostului premier Rafic Hariri, loc de pelerinaj cu alura de sanctuar.
Incercarile de a gandi articularea intre apartenentele traditionale si o apartenenta nationala moderna, cu atentie fata de specificitatea libaneza, nu lipsesc totusi. In revista Esprit, din mai 2005, Samir Frangieh, intelectual si deputat maronit, vorbea de pilda despre reflectia condusa in anii ’90 de imamul Mohamed Mehdi Chamseddine, presedintele Consiliului superior siit. Comunitatea siita libaneza (si chiar Hezbollah, care nu recunostea autoritatea imamului) au fost influentati, sustine Frangieh, de acest discurs asupra unui proiect pluralist de societate, reluat sintetic in lucrarea publicata postum, in 2001, cu titlul Testamentul meu. Imamul Chamseddine concepea o ierarhie a apartenentelor "specializate". Apartenenta individului la comunitatile traditionale, datatoare de identitate si de valori spirituale, nu avea a se amesteca in domeniul politic tehnic, in functionarea statului - un stat pana acum prea slab, pe care prea adesea organizatii ori sefi ai comunitatilor definite religios l-au marginalizat ori l-au folosit ca "ostatic". Gestiunea statului, domeniul "actiunii-impreuna" priveste si intra in relatie cu individul caracterizat prin identitatea lui cetateneasca, unica, nonconfesionala, respectuoasa fata de lege. In acest domeniu, partenerii statului sunt structurile politice, profesionale, civice. In schimb, domeniul "vietii-impreuna", domeniul optiunilor esentiale ale tarii, pe care statul este mandatat sa le puna in act, constituie teritoriul de dezbatere, de compromis si de decizie al comunitatilor in dialog. Legitimitatea statului ar decurge, aici, nu dintr-un act istoric, fixat in timp (Acordul de la Taef), ci dintr-un proces constant de dezbatere publica ce urmareste pastrarea convivialitatii intre libanezi, care actualizeaza neincetat "pactul vointei de a trai impreuna".
Asemenea proiecte nu au avut, poate, destul timp de pace pentru a fi promovate dincolo de sfera unor lideri si intelectuali. Nu au avut, in orice caz, destula putere de persuasiune incat sa patrunda in mozaicul traumatizat al grupurilor confesionale, nici destula forta incat sa invinga interesele sectoriale ale clasei politice. Comunitatile, dar mai ales oamenii Libanului continua sa aiba nevoie de o societate si de un stat de drept. Am sa dau in continuare cateva date despre cele mai importante comunitati definite religios, prezente in arena Libanului.
Maronitii
Formeaza, intre cele 14 comunitati crestine, grupul cel mai puternic, daca luam in seama laolalta numarul lor (23% din populatie), traditia Bisericii lor, vizibilitatea sociala si culturala, relieful lor politic. Luandu-si numele de la un sihastru din sec. V, Sfantul Maron, ei isi intemeiaza patriarhie independenta de Bizant in sec. VII, pe care si-o stabilesc, in sec. IX, in Muntele Liban. Chalcedonieni din punct de vedere doctrinar, maronitii raman in uniune aproape neintrerupta cu Roma, sunt sustinuti de cruciati, in sec. XI, de regii Frantei in sec. XV, pastreaza legatura cu miscarile teologice si culturale ale Occidentului (un Colegiu maronit este infiintat in 1584 la Roma; dau mari savanti, precum familia siriana Assemani, in sec. XVII-XVIII), sunt in legatura cu ordinele misionare catolice instalate in Liban. Liturghia, de traditie foarte veche legata de Antiohia, cu o exceptionala imnografie, este de tip siro-oriental si foloseste ca limba liturgica siriaca, iar acum din ce in ce mai mult araba. Biserica maronita are in prezent o activitate vie, reflectata de numeroasele ei organisme religioase si institutii de invatamant.
Prin istoria si cultura lor, crestinii (maronitii in special) sunt, intr-o prima faza, principalii beneficiari ai modernitatii si ai prezentei occidentale in regiune; sunt actori esentiali in "Renasterea araba" din sec. XIX si in configurarea statului libanez independent. Dar pastreaza, de asemenea, pana la izbucnirea razboiului civil, hegemonia in privinta puterii politice. La capatul razboiului, ei au sentimentul de a fi fost invinsi de musulmani si se retrag din spatiul politic. S-a putut vorbi chiar de ihbat, termen arab desemnand o stare de "deprimare" aproape patologica, intrucatva similara cu "doliul" (achura) care, de la uciderea lui Hussein, fiul califului Ali, determina contestarea, pacifica ori revolutionara, a puterii oficiale de catre siiti. Totusi, la sfarsitul deceniului al X-lea al secolului trecut, la indemnul patriarhului Sfeir, maronitii isi arata creativitatea in domeniul public, prin miscarea Qornet Chehwane, care urmareste o "a treia cale" in raport cu absenteismul, pe de o parte, si cu oportunismul politic, pe de alta parte. In prezent, maronitii formeaza, alaturi de suniti si druzi, polul moderat, democratic, opus tutelei siriene.
Greco-ortodocsii
Facand parte dintre Bisericile de rit bizantin si avand drept limba liturgica araba, reprezinta astazi 8,5% din populatie. Sub Imperiul Otoman, inalta burghezie se alcatuia dintre ei si dintre musulmanii suniti. Astazi, sub conducerea monseniorului Georges Khodr, mitropolit de Byblos si Batroun, exarc al Muntelui-Liban, ei participa la efortul de constituire a unei societati libaneze religios si cultural conviviale. Au o universitate, localizata in Beirut si la Balamand, sunt activi in ce priveste ecumenismul crestin. In anii ’50, a aparut in acest mediu interesul pentru reasumarea angajamentului religios, atat in viata activa (prin miscarea Jeunesse Orthodoxe), cat si in cea monastica (André Scrima fiind invitat sa transmita aici traditia Antimului si sa modeleze comunitatea Saint- Georges de la Deir-el-Harf).
Druzii
Cam 5,7% din populatie, sunt o comunitate inchisa, de ascendenta siita si ismaeliana, aflata in marginea islamului. Doctrina, de tip teosofic, este esoterica si se comunica doar celor ce au parcurs gradele initierii. Printre fondatori se afla Darazi, vizir al califului fatimid al-Kakim (sec. X-XI), cel din urma fiind socotit de grupare o manifestare a Intelectului universal. Printul druz al Libanului, Fakkreddine al II-lea (sec. al XVII-lea) este socotit una dintre figurile emblematice in preistoria identitatii nationale. Din acelasi secol si pana astazi, la conducerea druzilor din regiunea muntoasa Chouf se afla familia Joumblatt, care participa din plin la jocul politic al Libanului modern. Kamal Joumblatt infiinteaza in 1949 Partidul Socialist Progresist si se raliaza, la inceputul razboiului civil, taberei palestiniene. Dupa asasinarea lui, in 1977, fiul sau, Walid Jumblatt ii ia locul. Obtine in 1983 o victorie sangeroasa impotriva maronitilor din Chouf. Dupa 1990, pastreaza o linie politica prudenta fata de Siria, dar, reconciliat in 2001 cu maronitii, va fi unul dintre principalii actori ai "revolutiei cedrului" care determina in 2005 retragerea trupelor siriene.
Sunitii
Ei reprezinta 25, 4%, dintre care mai mult de o treime de origine palestiniana. In genere vorbind, sunitii constituie ramura majoritara a musulmanilor, care se conduce dupa Coran si Suna (constituita de spusele si faptele Profetului, Suna inseamna traditia, comportamentul normativ al islamului). Dupa moartea Profetului, se disting doua conceptii asupra conducerii comunitatii si asupra puterii. Sunitii considera ca aceasta revine oamenilor calificati, spiritual si temporal, iar nu neaparat urmasilor lui Muhammad: Ali, ginerele Profetului si descendentii acestuia, carora le raman fideli siitii. Teritoriul Libanului actual se afla din secolul al VII-lea si pana in sec. al XIX-lea sub dominatia islamului sunit (omeiad, abassid, mameluc, otoman), cu o intrerupere de cam doua secole (1098- 1291) pentru orasele de coasta, cuprinse in Regatul latin al cruciatilor. La sfarsitul razboiului, sunitii beneficiaza de reimpartirea puterii politice. Rafic Hariri, prim-ministru in cinci guverne de-a lungul perioadei 1992-2004, om de afaceri cu o avere fabuloasa, lanseaza redresarea economica a Libanului si reconstruieste centrul Beirutului, simbol al reconstructiei tarii. Generos fata de diferitele comunitati libaneze, el contribuie financiar la restaurarea catedralei maronite, alaturi de care finanteaza construirea amplei moschei Al Amine. E unul dintre polii opozitiei fata de tutela siriana si capata din timpul vietii aura de figura salvatoare pentru Libanul desfigurat de razboi. Dupa asasinarea sa, funeraliile cu o participare imensa, apoi demonstratiile care determina "revolutia cedrului", alaturi de ritualul reculegerii la mormantul lui, alcatuiesc daca nu elementele unei "religii civile", in orice caz un complex simbolic tare, intruchipand speranta de coerenta si de independenta nationala.
Siitii
Reprezinta 24% din populatie si au o prezenta foarte veche in Liban, mai ales in valea Bekaa si in sudul tarii. Puterea marilor familii siite va pali in fata influentei druzilor, iar apoi, in timpul stapanirii otomane, a maronitilor. Comunitatea incepe sa se reorganizeze politic in anii ’70 si, dat fiind ca era exclusa de la putere, apreciaza sprijinul regimului sirian alauit, caruia ii da in schimb legitimitate religioasa. Dupa razboiul civil, care a pus capat dominatiei politice a maronitilor, sprijinul Siriei este, pentru siiti, un atu in jocul impartirii puterii. Ei sunt reprezentati de partidul laic Amal, al carui sef este presedintele Camerei Deputatilor si, mult mai vizibil astazi, de Hezbollah ("partidul lui Dumnezeu"). Ianus politico-religios (potrivit expresiei politologului Joseph Bahout), Hezbollah are pe de o parte o fata populara, asistentiala, caritativa, iar, pe de alta parte, o fata armata, violenta, terorista, legata de serviciile secrete siriene. Noul conflict Israel-Hezbollah aduce, in afara de imediatele consecinte tragice, o ambiguitate crescuta in ce priveste integrarea organizatiei in jocul puterii politice libaneze. Dupa retragerea Israelului din sudul tarii, dezarmarea Hezbollah nu s-a produs totusi - iar statul libanez era incapabil sa o impuna, mai ales in sud, un teritoriu unde autoritatea lui era absenta de multe decenii. Or, negocierile in aceasta privinta (corelative eliberarii de sub influenta siriana) si-au pierdut momentan si slabele sanse anterioare. Prin conflictul actual, Hezbollah-ul armat isi regaseste "obiectul muncii", isi creste legitimitatea in ochii siitilor, iar arcul Iran-Siria-Hezbollah se consolideaza in jurul unui Liban devastat din nou de razboi.
