De același autor
„Barbarii din Est“ par unora mai „simpatici“ decât „barbarii din Vest“, poate fiindcă datoria resimțită față de aceștia din urmă este incomparabil mai mare decât cea față de primii. Iar o datorie neplătită naște nu doar recunoștință sinceră, ci și resentiment și invidie.
Declarațiile, cel puțin imprudente, de săptămâna trecută ale lui Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, indică nu numai o rău-plasată complezență față de Rusia, dar vădesc și un antiamericanism de profunzime. Cred că ambele sentimente sunt reprezentative pentru o parte considerabilă a opiniei publice vest-europene, inclusiv printre oamenii politici, și poate că merită să ne întrebăm de ce. Probabil că explicații sunt destule – mai conjuncturale sau mai de durată –, dar iată felul în care îmi explic eu aceste două sentimente opuse.
Pentru mentalitatea de profunzime vest-europeană, America (Statele Unite) și Rusia sunt deopotrivă țări „barbare“: civilizații „tinere“ (considerând Rusia de la Petru I), „necizelate“. Eventual, pentru a vorbi în limbajul filosofiei germane, ele posedă „Zivilisation“, dar nu și „Kultur“. America este fără tradiții în principiu, Rusia are drept tradiție principală un „fond mongol“, așa cum nota cândva marchizul de Coustine. Tot ce au mai bun le vine ambelor din Europa, fiind în acest sens un fel de „colonii culturale“ europene. Dar, punându-se la școala Europei, ele ar fi maimuțărit și deformat Europa. Ar fi ambele lipsite de tact, de măsură, de înțelepciune, obișnuite, în conformitate cu enormitatea matriciilor lor spațiale, să emită judecăți globale și să comită excese.
Totuși, „barbarii din Est“ par unora mai „simpatici“ decât „barbarii din Vest“. De ce? Poate fiindcă datoria resimțită față de aceștia din urmă este incomparabil mai mare decât cea față de primii. Iar o datorie neplătită naște nu doar recunoștință sinceră, ci și resentiment și invidie. Nu mă refer acum la datoria politică: Europa Occidentală salvată de America de trei ori într-un secol (de două ori de ocupația germană, o dată de o probabilă ocupație sovietică). Mă refer la datoria culturală acumulată de Europa (dar și de restul lumii) față de Statele Unite în deceniile postbelice.
Să privim în jur: aproape tot ceea ce constituie civilizația timpurilor noastre, dar și o mare parte din ceea ce numim „cultura populară“ a epocii acesteia este o realizare americană. Blugii cu care ne îmbrăcăm cu toții, bărbați și femei, tineri și vârstnici, sunt americani; la fel calculatoarele și laptopurile la care scriem; la fel Internetul, care a schimbat din temelii în ultimele două decenii civilizația mondială. Vrem să cumpărăm ceva? Mergem la supermarket. Vrem să mâncăm în oraș în grabă? Mergem la un fast-food. Vrem să comunicăm oriunde și cu oricine? Utilizăm telefonul mobil; vrem să știm cum ajungem la o destinație, utilizăm sistemul GPS. Toate invenții americane, imitate apoi și de alții. Vrem să vedem un film? 90% șanse să fie unul american. Ne e dor de o bârfă? Intrăm pe Facebook. Însuși capitalismul contemporan este, în proporție covârșitoare, american (ceea ce-i înfurie pe stângiștii de toate felurile), la fel ca și umilul pix cu pastă (și el o invenție americană din timpul războiului). Dar există ceva chiar mai important în americanizare.
Pentru întreaga lume globală contemporană – de la Shanghai și până în India și din Sao Paulo și până la St. Petersburg – există o singură limbă universală, vorbită mai bine sau mai rău în orice hotel, în orice aeroport, în orice muzeu, la orice reuniune internațională, de la conferințele șefilor de state și până la colocviile științifice hiperspecializate: engleza americană. De la dominația latinei în Evul Mediu și, poate, a francezei în secolul al XVIII-lea, lumea nu a mai cunoscut așa ceva. Și încă extensia spațială atât a latinei, cât și a francezei era incomparabil mai redusă decât aceea, de azi, a englezei americane. Or, se știe, o limbă nu este numai un mijloc de comunicare neutru, ci și un factor esențial de civilizație. Pe scurt, unicul vehicol lingvistic și civilizațional cu extensie globală, neconcurat de nicio altă limbă, este limba Americii. Este o limbă care, de altfel, prin caracterul elementar al morfologiei sale, simplitatea și precizia sintaxei, ușurința compunerii, varietatea vocabularului germano-romanic, ba până și prin inexistența diacriticelor în scriere (atât de supărătoare când scrii SMS-uri), parcă a fost inventată pentru a fi limba globală.
Nimic asemănător în relația Europei cu Rusia: bineînțeles, Rusia a dat și dă mari scriitori sau oameni de știință, dar nu știu de niciun fapt major de civilizație pe care Europa Occidentală să-l fi luat din Rusia în trecut sau în perioada contemporană. (Cât despre comunismul de tip sovietic, cu el a avut de-a face Europa de Est și numai „fapt de civilizație“ nu ar putea fi numit, ci mai curând o expresie a „barbariei mongole“.)
Pe de altă parte, Europa Occidentală însăși, după cel de-al doilea război mondial, aproape că nu a mai inventat niciun artefact major de civilizație: niciun stil de viață contemporan nu i se datorează și ea n-a făcut decât să imite America. Un singur lucru aș zice că a inventat Europa (dar sub umbrela militară americană): acea structură politică delicată și indispensabilă pe care o numim Uniunea Europeană.
Pe scurt, față de „barbarii din Est“, europenii se pot simți superiori și condescendenți: au dat mult, li se datorează mult și n-au primit nimic echivalent. Față de „barbarii din Vest“, lucrurile stau însă diferit. Aceștia au stat în trecut cuminți la școala Europei. Dar de decenii ei plătesc înapoi cu asupră de măsură pentru ce au luat cândva. Nu înaintea Rusiei, ci înaintea Americii orgolioasa Europă trebuie să-și plece fruntea, să-și mărturisească neputințele și chiar sterilitatea civilizațională, care durează de decenii. În raport cu „barbarii din Vest“, „vechea Europă“ se simte alungată nu doar din poziția sa veche de superioritate politică, dar, mult mai rău chiar, din ceea ce încă își imagina că mai poate conserva din superioritatea sa culturală și civilizațională. De aici – frustrare și ostilitate ascunse.
Europa: o regină detronată, de vreo 60 de ani imitând cu supușenie mai toate obiceiurile frumoase, dar și metehnele „uzurpatorului“! Cum să nu-l urască pe acesta? Dar nu se urăște astfel și pe sine?
