De același autor
Dacă n-ar fi dramatic, ar fi ironic sau de-a dreptul ridicol: exact moștenitorii instituționali ai partidului comunist, sponsorizații oamenilor Securității, cei care, în plus, au adoptat acum tonul șovin și naționalist al ceaușismului, adepții iliberalismului și denunțătorii „amestecului străin în treburile interne“ s-au apucat în zilele astea să-l denunțe pe procurorul general Augustin Lazăr, acuzându-l de a fi fost „torționar“, ori „complice“, ori „securist“ în anii ’80, la închisoarea de la Aiud. Apărarea lui, în schimb, a căzut în sarcina celor care, de decenii, tot denunțau crimele comunismului și ale Securității. Inversiunea creează însă confuzii numai celor naivi sau neatenți.
Procurorul Lazăr păstrase, firește, un anume „schelet“ în dulap. Prezidase la Aiud în anii ’80 o „comisie de eliberări condiționate“, care respinsese de mai multe ori cererile unor deținuți politici. N-o făcuse de capul lui. Așa ordonaseră Securitatea și Partidul. Iar Lazăr, un tânăr stagiar pe vremea aceea, se supusese. Fără îndoială, ar fi putut să refuze. Ar fi însemnat însă să dea dovadă de mult curaj și ar fi plătit. Poate prima dată ar fi fost doar sancționat. Dar, dacă ar fi persistat în refuz, ar fi fost dat afară din magistratură, poate și închis. Trebuie spus clar: procuratura era complet subordonată Partidului, era una dintre forțele de represiune recunoscute. Principiile imparțialității justiției nu doar că nu erau susținute, dar erau negate în mod oficial în numele „justiției socialiste“ sau al „justiției de clasă“. Mii, zeci de mii de oameni care lucrau în procuratură, Miliție, Securitate, ba chiar Armată, spre a nu mai vorbi despre cei care lucrau în aparatul de propagandă, în presă reprezentau „rotițele“ regimului totalitar. Fie și numai dacă „respectau ordinele“ erau deja parte a sistemului represiv. Astea sunt faptele, dar, dacă sunt așa, e uimitor că n-am văzut atâta timp condamnați măcar câțiva responsabili de anvergură: șefii închisorilor, ai serviciilor de Securitate, procurorii care au efectuat anchetele penale ale unor dizidenți politici. Ba nu-i deloc uimitor. Știm cine a luat puterea în 1989, cine a deținut-o în continuare până azi, cu mici întreruperi. Expresia „ciuma roșie“, aruncată PSD-ului de contestatari, nu-i chiar lipsită de sens.
Ironic, mulțumită tot procurorului general Augustin Lazăr, zilele acestea a fost trimis în instanță dosarul Revoluției. Ion Iliescu, „tătucul“ protector al aparatului represiv comunist, e acuzatul principal pentru „crime împotriva umanității“. Știm de mult ce a fost atunci, dar acum, prin strădania a zeci de anchetatori și cu susținerea lui Augustin Lazăr, avem confirmarea oficială: mascarada „teroristă“ din decembrie 1989, soldată cu sute de morți, a fost urzită de aparatul represiv comunist, disperat că responsabilii și complicii vor fi judecați și condamnați și că, în orice caz, vor pierde puterea. Interesant că, în loc să se întrebe pentru ce a trebuit să treacă treizeci de ani pentru ca să se întâmple un asemenea eveniment, unii tot cârtesc și găsesc cusururi dosarului.
Dar meritul cel mai mare al lui Augustin Lazăr este că, în anii din urmă, în care a servit ca procuror general, s-a luptat pentru ca Parchetul să nu mai ajungă niciodată în situația procuraturii de pe timpuri: să fie subordonat unui partid, ba chiar unei clici și unui singur om. Și-a atras de asta fulgerele puterii. A fost „evaluat“ de ministrul Justiției, Tudorel Toader, în tinerețe și el procuror comunist, care i-a cerut revocarea, nu în ultimul rând pentru grava vină de a o fi susținut pe Laura Codruța Kövesi, azi candidata Parlamentului European pentru funcția de procuror general european, sabotată de actualul guvern român, care va rămâne în istorie și pentru acest act de veritabilă trădare.
Faptele solide de curaj de acum ale procurorului general, susținând principiile statului de drept și ale independenței justiției, șterg ele lașitățile și complicitățile „instituționale“ de pe timpuri, ale stagiarului Lazăr? Nu. Dar sunt acele lașități și complicități determinante în judecarea morală globală a omului? Din nou, nu. Dar ce-i determinant atunci? Schimbarea, transformarea înspre bine. La urma-urmelor, d-l Lazăr, care în tinerețe a servit regimul comunist, ar fi putut (și i-ar fi fost bine și comod) servi la bătrânețe regimul PSD-Dragnea, care nu-și uită gena comunistă. Nu ne-am fi mirat prea mult, căci ar fi urmat un drum bătut de mulți conaționali în diferite ipostaze. El însă nu l-a urmat. „Al doilea“ Lazăr n-a mers pe urmele „celui dintâi“. Pentru crima asta e acum hăituit de televiziunile arondate puterii, acoperit de injurii de liderii cei mai importanți ai majorității. Vom urma oare calea lor și vom bombăni în continuare, persistând în naivități nelalocul lor și neînțelegând că, la judecata omului, nu momentele punctuale ale vieții au greutatea cea mai mare, ci traiectoria ei de ansamblu și direcția devenirii?
