Vanitate

În momentul când scriu aceste rânduri, Traian Băsescu nu și-a anunțat încă, oficial, candidatura la Primăria Generală a Bucureștiului din partea PMP, dar a dat a înțelege că va candida, spunând că „are conștiința împăcată”, deoarece, conform unui sondaj de opinie, ar lua voturi și de la dreapta, și de la stânga. N-ar sta în picioare, deci, pretinde Băsescu, acuzația că face jocul PSD și Gabrielei Firea și subminează șansele candidatului comun PNL-USR-PLUS, Nicușor Dan. Între timp, o altă veche figură a politicii românești, Călin Popescu-Tăriceanu, și-a anunțat oficial candidatura la Primăria Generală, pretextul invocat fiind acela că printre candidaturile la Primărie „nu există niciun liberal”.

Ce-i mână azi în competiție pe acești vechi rivali, care, acum un deceniu și mai bine, guvernau România, de altminteri certându-se necontenit între ei?

Băsescu pretinde că s-ar angaja în luptă pentru a reprezenta PMP-ul care a fost exclus de la negocierile dintre PNL și USR-PLUS, neobținând niciun sector, și că vrea să candideze pentru a da o șansă în plus partidului său. Dar sentimentul meu este că PMP a negociat cam fără chef și știind că n-are oricum șanse de a avea un candidat victorios. Oricum, propunerea pentru sectorul 3, Mihai Neamțu, era inacceptabilă atât pentru liberali, cât și pentru useriști. Greu de înțeles pentru mine de ce candidatura lui Mihai Neamțu, cunoscut ca neo-ortodoxist, adulator al lui Donald Trump și lipsit de orice experiență administrativă (care ar fi pierdut oricum la sectorul 3 înaintea lui Robert Negoiță), ar fi putut ridica scorul partidului în consiliul de sector și în viitorul apropiat, eventual la alegerile generale. Dar întrebarea mai importantă este: de ce ar trebui salvat PMP-ul, acest partid de mucava, răsărit odinioară din țâfna lui Traian Băsescu, care pierduse controlul PDL-ului, dar care dorea în continuare să-și promoveze favorita. Eu zic că nu e niciun motiv și că dispariția acestui partid (din care unele organizații ar putea să fie absorbite de PNL) ar reprezenta un fenomen salutar. Dacă Traian Băsescu va candida, s-ar putea să răpească voturi mai ales de la Nicușor Dan, punând în pericol șansele acestuia; dar în orice caz nu va câștiga Primăria; deși se laudă că n-a pierdut nicio alegere, fostul președinte va pierde acum și încă masiv. Va fi scos umilit din politică. Va mai fi făcut o mare eroare, care se va fi adăugat la erorile cu care și-a încheiat al doilea mandat prezidențial, prin care și-a dezamăgit și și-a înstrăinat vechii susținători. (De altfel, lauda de sine a lui Băsescu nu e tocmai adevărată: referendumul din 2012 l-a pierdut, și chiar la scor, dar n-a fost demis, fiindcă nu s-a obținut pragul de validare.) Motivul real al eventualei candidaturi a lui Băsescu (poate se va răzgândi în ultimul moment) nu e altul decât vanitatea: cel care a fost de două ori ales președinte al României nu se poate consola numai cu un mandat de eurodeputat; nu vrea să-și admită sfârșitul carierei politice, ieșirea inevitabilă din scenă.

Măcar Băsescu avusese destule calități (multe, irosite, din păcate), ce-l ridicaseră cândva deasupra omului politic mediu; Tăriceanu însă n-a fost, de-a lungul a treizeci de ani de politică, decât un vanitos fără limite, un mediocru niciodată dezmințit, un îngâmfat incompetent care, în numele unui presupus liberalism, a distrus alianța anti-PSD din anii 2000 și a oferit PSD-ului dominația de peste un deceniu asupra țării, cu consecințele știute în domeniul justiției, al economiei, al societății, dominație încheiată cu inepta guvernare Dăncilă. S-a aliat cu oricine i-a putut garanta putere și influență – Năstase, Băsescu, Ponta, Dragnea, Dan Voiculescu. Acum, a fost părăsit de toți: de Ponta, de PSD, de liberali, ca și de Voiculescu, iar Dragnea nu-l mai poate ajuta din închisoare pe amicul lui politic care denunța cât putea de gălăgios „statul paralel”. Despre Băsescu, se poate spune că a comis erori, subînțelegându-se că a făcut și lucruri bune – și e adevărat; la Tăriceanu totul, dar totul a fost o eroare – de la început până la sfârșit.

Oricum, după aceste alegeri municipale – dacă vor candida amândoi – , cei doi foști comilitoni și rivali vor fi dați afară pe poarta din dos a politicii. Uimitor e că niciunul nu dă semne că ar înțelege ce-l așteaptă. (Căci dacă ar înțelege, nici nu și-ar pune problema unei candidaturi.) Vălul des al iluziilor țesut de vanitate pare indestructibil și la unul, și la altul. Dar să nu-i judecăm fără perspectivă: din acest punct de vedere, câți dintre noi nu le semănăm? //