De același autor
Ea s-a terminat în momentul în care pilotul turc de pe un avion de vânătoare F-16 a luat la țintă bombardierul rusesc de atac SU-24 M și a tras o rachetă cu rază scurtă, AIM-9 Sidewinder. Aparatul a fost lovit în plin. Pilotul, lt.col. Oleg Peșkov, și trăgătorul, cpt. Konstantin Murahtin, s-au catapultat într-o zonă muntoasă, împădurită, pe teritoriul sirian, în apropierea graniței cu Turcia. Această regiune de graniță din nordul Latakiei este locuită compact de turcomani sirieni. Rebelii au tras asupra piloților, ucigându-l pe Peșkov, al cărui trup a fost recuperat de armata turcă, care l-a trimis la Moscova. A fost înmormântat cu onoruri în cimitirul din Lipețk, la 2 decembrie.
Ce a împins Turcia să dea jos un bombardier rusesc? Răspunsul este în ținta aviației ruse, grupările rebele turcomane din nordul Latakiei. Turcomanii sirieni vorbesc un dialect turcesc, folosesc alfabetul turcesc și sunt considerați oficial de Ankara drept etnici turci care trebuie apărați de amenințări externe. Sprijiniți activ de Turcia, turcomanii sirieni au curățat nordul muntos al provinciei Latakia de reprezentanții regimului Assad. În ultimele săptămâni, împotriva lor a început o ofensivă a trupelor alawite loiale lui Assad, milițiilor libaneze șiite ale Hezbollah și aviației rusești, ceea ce a dus la pierderea unor poziții strategice. A crescut riscul epurării etnice a turcomanilor care, în cazul ruperii frontului, ar fi trebuit să fugă în Turcia. O asemenea evoluție ar fi inflamat opinia publică din Turcia. De unde hotărârea liderului de la Ankara ca să blocheze acest scenariu. Cum? Prin mijloace diplomatice, mai întâi. Încă înainte de implicarea Rusiei în Siria, Turcia a încercat să obțină recunoașterea unei zone tampon, în apropierea granițelor. Americanii au refuzat. Evoluția a devenit dramatică odată cu apariția bazei aeriene rusești de la Hmeymim, aflată nu departe de teritoriile locuite de turcomani în nordul Latakiei. Ankara a atenționat în mai multe rânduri Moscova să-i lase în pace pe turcomanii care luptă atât împotriva lui Assad, cât și împotriva ISIS. La 20 noiembrie, ambasadorul Andrei Karlov a fost chemat la Ministerul turc de Externe, unde i s-a cerut ferm ca aviația rusă să înceteze bombardamentele și toate operațiunile din apropierea graniței cu Turcia. Patru zile mai târziu, bombardierul rusesc SU-24 M era doborât cu o rachetă de un F-16 turcesc.
Vladimir Putin şi Recep Tayyip Erdoğan
Vladimir Putin, comentând tragicul incident în timpul vizitei președintelui francez Hollande la Moscova, l-a calificat drept un cuțit înfipt în spate și a asigurat Turcia că va plăti pentru asta. Ministerul Apărării de la Moscova a anunțat întreruperea oricărei colaborări cu Ankara, iar premierul Dmitri Medvedev a promis sancțiuni economice. Încă din seara zilei de 24 noiembrie, mulțimea furioasă a atacat cu pietre, roșii, ouă și vopsea Ambasada Turciei la Moscova și Consulatul General al Turciei la Novorossiisk. Ministerul rus de Externe a anunțat anularea regimului de călătorie fără vize de la 1 ianuarie, iar Duma de Stat a pus pe ordinea de zi un proiect de lege care prevede pedepsirea celor care neagă genocidul împotriva armenilor din Imperiul Otoman, din 1915. Președintele Dumei, Serghei Narîșkin, a mers mai departe, afirmând că Rusia ar putea răspunde militar. Iar ultranaționalistul Vladimir Jirinovski a amenințat Turcia la postul public de radio, Govorit Moskva, cu bomba atomică care ar putea să radă Istanbulul de pe fața pământului.
Cu doar câteva luni în urmă, prietenia dintre Moscova și Ankara părea de nezdruncinat. Din toate încercările ultimului deceniu, relația bilaterală a ieșit întărită. Ankara nu doar că n-a condamnat agresiunea rusă din Caucaz în contextul războiului ruso-georgian din august 2008, ci chiar a întârziat intrarea navelor americane în Marea Neagră. După ocuparea și anexarea Crimeei de către Rusia, Turcia nu doar că n-a sprijinit sancțiunile UE împotriva Rusiei, ci a extins relațiile economice și comerciale bilaterale, ceea ce a permis Moscovei să slăbească impactul acestora.
Această apropiere are baze mult mai solide decât simpla asemănare dintre cei doi lideri, Putin și Recep Tayyip Erdoğan, pe care o subliniază majoritatea comentatorilor. Sunt două regimuri semiautocratice în care sistemele politice, economice formează un mix de practici autoritare, cu imitarea instituțiilor democratice, golite de conținut. Au loc regulat alegeri, ființează mai multe partide, există un oarecare pluralism în media, dar totodată puterea este excesiv centralizată, opoziția politică și societatea civilă se află sub o presiune teribilă, iar nivelul de corupție este ridicat. Chiar dacă sistemul politic din Turcia este ceva mai liberal (în Rusia ar fi de neimaginat ca partidul proprezidențial să obțină doar 41% din voturi, cum s-a întâmplat la Ankara la 7 iunie, rezultat corectat la anticipatele de la 1 noiembrie, când Partidul Dreptății și Justiției al lui Erdoğan a recâștigat majoritatea), cele două regimuri au metode asemănătoare: retorică populistă, adesea fără nicio legătură cu realitatea obiectivă, cu accente naționaliste și patriotarde; controlul mass-media, încât nimeni nu-i contrazice pe Putin și Erdoğan; propagandă agresivă; provocarea de tensiuni și de conflicte militare cu vecinii; exagerarea unor situații extraordinare și amenințări teroriste, cu scopul consolidării laturii autoritare a regimului. Acest „negoț cu amenințări“ a devenit un instrument de bază al politicii interne din Rusia și Turcia.
Un alt element comun este retorica antioccidentală, mai ales antiamericană, în ciuda faptului că Turcia este membră NATO. Și guvernul de la Ankara, ca și cel de la Moscova, luptă împotriva „agenților străini“ ascunși în ONG-urile finanțate din străinătate. Astfel, legislația adoptată în Turcia nu se deosebește prea mult de cea din Rusia, consolidând un regim semiautoritar și limitând libertățile politice și activismul civic. Ambele țări sunt amenințate de dramatice crize politice interne, care ar putea nu doar să pună capăt celor două regimuri, ci și să modifice radical traiectoria istorică a celor două națiuni. Practic, Rusia se confruntă pentru prima dată cu o țară cu un sistem politic asemănător cu al ei. După ce-și exersase ani la rând metodele de acțiune împotriva celor pe care cu ironie îi numea „partenerii noștri occidentali“, Kremlinul se vede pus în situația să apeleze tocmai la instrumentele acestora, să impună sancțiuni economice.
Aici situația este foarte complicată și trebuie să ne uităm peste cifre pentru a o înțelege. Nu mai puțin de 10% din totalul importurilor turcești provin din Rusia, pe când doar 4% din exporturile rusești sunt îndreptate către Turcia, al cincilea partener comercial al Rusiei după China, Germania, Olanda și Italia. Valoarea totală a schimburilor comerciale, dacă adăugăm și serviciile, se ridică pentru 2014 la un total de 44 de miliarde de dolari. Peste 40% din piața rusească de fructe și legume este aprovizionată din Turcia, iar ponderea lor creștea în condițiile sancțiunilor UE impuse Rusiei. La rândul ei, Moscova livra mari cantități de cereale, în special grâu, pe piața turcească, în 2014 nu mai puțin de 70% din importul de grâu provenind din Rusia. De mai mulți ani, Turcia era principala destinație a turiștilor ruși, cu peste 4,5 milioane în 2014, Rusia situându-se pe locul doi, după Germania, cu 5,4 milioane de turiști. Rusia este un investitor important în economia turcă. Grupul Gaz, al oligarhului Oleg Deripaska, se pregătea să producă 10.000 de automobile pe an în Turcia. Gigantul metalurgic Magnitogorsk a construit o uzină de peste 2 miliarde de dolari, care abia începuse să producă. În domeniul financiar, Sberbank cumpărase, în 2012, pentru 3,5 miliarde de dolari, Deniz Bank, una dintre primele zece bănci turcești, cu peste 600 de filiale în Turcia și alte 75 în străinătate și cu peste 5,5 milioane de clienți. RosAtom încheiase în 2010 un contract pentru construirea unei centrale atomice în valoare de 20 miliarde de dolari SUA, centrală cu patru reactoare nucleare, primul urmând să fie dat în folosință în 2022.
Totuși, Rusia exportă în primul rând resurse naturale, gaz, petrol, cărbune, minereuri concentrate, metale rare. Gazprom a livrat Ankarei anul trecut 27,4 miliarde m.c. de gaz, 67% din totalul gazului importat de Turcia. După Germania, Turcia este al doilea mare consumator de gaz rusesc. Restul de gaz necesar este importat din Iran (10 miliarde m.c. în 2014), însă relația a fost tot mai dificilă din cauza tensiunilor dintre Ankara și Teheran pe fondul crizei siriene. Mai este importat și gaz lichefiat din Alger, Nigeria, Qatar, Norvegia, Egipt, Olanda (total 13% din necesar). Din cauza absenței unor depozite de stocare și a capacității reduse a terminalelor pentru gaz lichefiat, Turcia este dependentă de importurile de gaze din Rusia. Proiectul Turk Stream, menit să înlocuiască South Stream, lansat în decembrie 2014, cu ocazia vizitei lui Putin la Ankara, a fost blocat. Capacitatea inițial anunțată pentru Turk Stream era de 63 miliarde m.c. pe an, ceea ce ar fi transformat Turcia în cel mai important distribuitor de gaz rusesc în Europa și ar fi înmormântat definitiv gazoductul care traversează Ucraina, Republica Moldova, România și Bulgaria, moștenit din perioada sovietică. De altfel, Moscova privea Ankara ca pe un partener pe termen lung, discutându-se chiar despre aderarea Turciei la Uniunea Economică Euro-Asiatică.
Și în locul așteptatei vizitei a lui Erdoğan la Moscova, prevăzută pentru luna decembrie, ocazie cu care urmau să se semneze acorduri importante, printre care și cel privind crearea unei zone de liber schimb în sfera serviciilor și investițiilor, Putin mută crucișătorul Moskva lângă coastele Latakiei, dislocă rachete S-400 în apropierea bazei rusești de la Hmeymim, întărește contingentul de avioane de vânătoare care vor însoți bombardierele în toate misiunile și așteaptă ocazia ca să „egaleze scorul“, după cum afirmă analiștii militari ruși, adică să doboare un avion turcesc. Ceea ce ar putea duce la o escaladare a conflictului ruso-turc.
