Rusia și Turcia: drumul de la dragoste la „cuțit înfipt în spate“

Rusia şi Turcia sunt conduse de regimuri semiautocratice în care sistemele politice, economice formează un mix de practici autoritare, cu imitarea instituțiilor democratice, golite de conținut. La 24 noiembrie 2015 s-a încheiat lunga lună de miere dintre Rusia și Turcia, lună care a durat mai bine de un deceniu.

Armand Gosu 08.12.2015

De același autor

 

 Ea s-a terminat în momentul în care pilotul turc de pe un avion de vâ­nătoare F-16 a luat la țintă bombardierul rusesc de atac SU-24 M și a tras o ra­chetă cu rază scurtă, AIM-9 Si­de­winder. Aparatul a fost lo­vit în plin. Pilotul, lt.col. Oleg Peșkov, și trăgătorul, cpt. Konstantin Murahtin, s-au catapultat într-o zonă muntoasă, împădurită, pe teritoriul sirian, în apro­pie­rea graniței cu Turcia. Această regiune de graniță din nordul Latakiei este locuită compact de turcomani sirieni. Rebelii au tras asupra piloților, ucigându-l pe Peș­kov, al cărui trup a fost recuperat de ar­ma­ta turcă, care l-a trimis la Moscova. A fost înmormântat cu onoruri în cimitirul din Lipețk, la 2 decembrie.

 

Ce a împins Turcia să dea jos un bombardier rusesc? Răspunsul este în ținta aviației ruse, gru­pările rebele turcomane din nor­dul Latakiei. Turcomanii sirieni vorbesc un dialect turcesc, folosesc alfa­be­tul turcesc și sunt considerați oficial de An­kara drept etnici turci care trebuie apă­rați de amenințări externe. Sprijiniți activ de Turcia, turcomanii sirieni au curățat nor­dul muntos al provinciei Latakia de re­prezentanții regimului Assad. În ultimele săp­tămâni, împotriva lor a început o ofen­sivă a trupelor alawite loiale lui Assad, mi­lițiilor libaneze șiite ale Hezbollah și avia­ției rusești, ceea ce a dus la pierderea unor poziții strategice. A crescut riscul epu­rării etnice a turcomanilor care, în ca­zul ruperii frontului, ar fi trebuit să fugă în Turcia. O asemenea evoluție ar fi in­fla­mat opinia publică din Turcia. De unde ho­tărârea liderului de la Ankara ca să blo­cheze acest scenariu. Cum? Prin mijloace diplomatice, mai întâi. Încă înainte de im­plicarea Rusiei în Siria, Turcia a încercat să obțină recunoașterea unei zone tam­pon, în apropierea granițelor. Americanii au refuzat. Evoluția a devenit dramatică odată cu apariția bazei aeriene rusești de la Hmeymim, aflată nu departe de te­ri­toriile locuite de turcomani în nordul La­takiei. Ankara a atenționat în mai multe rânduri Moscova să-i lase în pace pe tur­co­manii care luptă atât împotriva lui Assad, cât și împotriva ISIS. La 20 noiembrie, am­basadorul Andrei Karlov a fost chemat la Ministerul turc de Externe, unde i s-a ce­rut ferm ca aviația rusă să înceteze bom­bar­damentele și toate operațiunile din apro­pierea graniței cu Turcia. Patru zile mai târziu, bombardierul rusesc SU-24 M era do­borât cu o rachetă de un F-16 tur­cesc.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-gosu1342.jpg

Vladimir Putin şi Recep Tayyip Erdoğan

 

Vladimir Putin, comentând tragicul in­ci­dent în timpul vizitei președintelui fran­cez Hollande la Moscova, l-a calificat drept un cuțit înfipt în spate și a asigurat Turcia că va plăti pentru asta. Ministerul Apă­rării de la Moscova a anunțat întreruperea oricărei colaborări cu Ankara, iar pre­mie­rul Dmitri Medvedev a promis sancțiuni economice. Încă din seara zilei de 24 no­iembrie, mulțimea furioasă a atacat cu pie­tre, roșii, ouă și vopsea Ambasada Turciei la Moscova și Consulatul General al Tur­ciei la Novorossiisk. Ministerul rus de Ex­terne a anunțat anularea regimului de călătorie fără vize de la 1 ia­nuarie, iar Duma de Stat a pus pe ordinea de zi un pro­iect de lege care prevede pedepsirea celor care neagă genocidul împotriva ar­me­nilor din Imperiul Otoman, din 1915. Președintele Du­mei, Serghei Narîșkin, a mers mai departe, afirmând că Rusia ar putea răspunde militar. Iar ultrana­țio­na­lis­tul Vladimir Jirinovski a amenințat Turcia la postul public de radio, Govorit Moskva, cu bomba atomică care ar putea să radă Istanbulul de pe fața pământului.

 

Cu doar câteva luni în urmă, prietenia din­tre Moscova și Ankara părea de ne­zdrun­cinat. Din toate încercările ultimului de­ce­niu, relația bilaterală a ieșit întărită. An­ka­ra nu doar că n-a condamnat agresiunea rusă din Caucaz în contextul războiului ruso-georgian din august 2008, ci chiar a întârziat intrarea navelor americane în Marea Neagră. După ocuparea și anexarea Crimeei de către Rusia, Turcia nu doar că n-a sprijinit sancțiunile UE împotriva Rusiei, ci a extins relațiile economice și co­merciale bilaterale, ceea ce a permis Mos­covei să slăbească impactul acestora.

 

Această apropiere are baze mult mai so­lide decât simpla asemănare dintre cei doi lideri, Putin și Recep Tayyip Erdoğan, pe care o subliniază majoritatea co­men­ta­to­ri­lor. Sunt două regimuri semiautocratice în care sistemele politice, economice for­mează un mix de practici autoritare, cu imitarea instituțiilor democratice, golite de conținut. Au loc regulat alegeri, fiin­țea­ză mai multe partide, există un oarecare pluralism în media, dar totodată puterea este excesiv centralizată, opoziția politică și societatea civilă se află sub o presiune teribilă, iar nivelul de corupție este ri­di­cat. Chiar dacă sistemul politic din Turcia este ceva mai liberal (în Rusia ar fi de neimaginat ca partidul proprezidențial să obțină doar 41% din voturi, cum s-a în­tâmplat la Ankara la 7 iunie, rezultat co­rec­tat la anticipatele de la 1 noiembrie, când Partidul Dreptății și Justiției al lui Erdoğan a recâștigat majoritatea), cele do­uă regimuri au metode asemănătoare: re­torică populistă, adesea fără nicio legătură cu realitatea obiectivă, cu accente națio­na­liste și patriotarde; controlul mass-media, încât nimeni nu-i contrazice pe Putin și Erdoğan; propagandă agresivă; provocarea de tensiuni și de conflicte militare cu vecinii; exagerarea unor situații extrao­r­dinare și amenințări teroriste, cu scopul consolidării laturii autoritare a regimului. Acest „negoț cu amenințări“ a devenit un instrument de bază al politicii interne din Rusia și Turcia.

 

Un alt element comun este retorica an­ti­oc­cidentală, mai ales antiamericană, în ciu­da faptului că Turcia este membră NATO. Și guvernul de la Ankara, ca și cel de la Moscova, luptă împotriva „agenților stră­ini“ ascunși în ONG-urile finanțate din străinătate. Astfel, legislația adoptată în Turcia nu se deosebește prea mult de cea din Rusia, consolidând un regim semi­au­to­ritar și limitând libertățile politice și ac­ti­vismul civic. Ambele țări sunt amenințate de dramatice crize politice interne, care ar putea nu doar să pună capăt celor două regimuri, ci și să modifice radical tra­iec­toria istorică a celor două națiuni. Practic, Rusia se confruntă pentru prima da­tă cu o țară cu un sistem politic asemă­nător cu al ei. După ce-și exersase ani la rând me­to­dele de acțiune împotriva celor pe care cu ironie îi numea „partenerii noș­tri occi­dentali“, Kremlinul se vede pus în situația să apeleze tocmai la instru­mentele aces­tora, să impună sancțiuni economice.

 

Aici situația este foarte com­pli­cată și trebuie să ne uităm pes­te cifre pentru a o înțelege. Nu mai puțin de 10% din totalul importurilor turcești provin din Rusia, pe când doar 4% din ex­por­tu­rile rusești sunt îndreptate către Turcia, al cincilea partener comercial al Rusiei după China, Germania, Olanda și Italia. Va­loa­rea totală a schimburilor comerciale, dacă adăugăm și serviciile, se ridică pentru 2014 la un total de 44 de miliarde de do­lari. Peste 40% din piața rusească de fruc­te și legume este aprovizionată din Turcia, iar ponderea lor creștea în condițiile sanc­țiunilor UE impuse Rusiei. La rândul ei, Moscova livra mari cantități de cereale, în special grâu, pe piața turcească, în 2014 nu mai puțin de 70% din importul de grâu provenind din Rusia. De mai mulți ani, Turcia era principala destinație a tu­riș­tilor ruși, cu peste 4,5 milioane în 2014, Rusia situându-se pe locul doi, după Ger­mania, cu 5,4 milioane de turiști. Ru­sia es­te un investitor important în eco­no­mia tur­că. Grupul Gaz, al oligarhului Oleg De­ri­paska, se pregătea să producă 10.000 de automobile pe an în Turcia. Gigantul me­talurgic Magnitogorsk a construit o uzină de peste 2 miliarde de dolari, care abia începuse să producă. În domeniul fi­nan­ciar, Sberbank cumpărase, în 2012, pentru 3,5 miliarde de dolari, Deniz Bank, una din­tre primele zece bănci turcești, cu pes­te 600 de filiale în Turcia și alte 75 în stră­i­nătate și cu peste 5,5 milioane de cli­enți. RosAtom încheiase în 2010 un con­tract pen­tru construirea unei centrale ato­mice în valoare de 20 miliarde de dolari SUA, cen­trală cu patru reactoare nucleare, pri­mul urmând să fie dat în folosință în 2022.

 

Totuși, Rusia exportă în primul rând resurse naturale, gaz, pe­trol, cărbune, minereuri con­cen­trate, metale rare. Gazprom a li­vrat Ankarei anul trecut 27,4 mi­liarde m.c. de gaz, 67% din totalul gazului importat de Turcia. După Germania, Tur­cia este al doilea mare consumator de gaz rusesc. Restul de gaz necesar este im­por­tat din Iran (10 miliarde m.c. în 2014), în­să relația a fost tot mai dificilă din cauza tensiunilor dintre Ankara și Teheran pe fondul crizei siriene. Mai este importat și gaz lichefiat din Alger, Nigeria, Qatar, Nor­vegia, Egipt, Olanda (total 13% din ne­ce­sar). Din cauza absenței unor depozite de stocare și a capacității reduse a ter­mi­na­le­lor pentru gaz lichefiat, Turcia este de­pen­dentă de importurile de gaze din Rusia. Proiectul Turk Stream, menit să în­lo­cu­ias­că South Stream, lansat în decembrie 2014, cu ocazia vizitei lui Putin la Ankara, a fost blocat. Capacitatea inițial anunțată pentru Turk Stream era de 63 miliarde m.c. pe an, ceea ce ar fi transformat Turcia în cel mai important distribuitor de gaz ru­sesc în Europa și ar fi înmormântat de­fi­ni­tiv gazoductul care traversează Ucraina, Republica Moldova, România și Bulgaria, moștenit din perioada sovietică. De altfel, Moscova privea Ankara ca pe un partener pe termen lung, discutându-se chiar des­pre aderarea Turciei la Uniunea Eco­no­mică Euro-Asiatică.

 

Și în locul așteptatei vizitei a lui Erdoğan la Moscova, prevăzută pentru luna de­cem­brie, ocazie cu care urmau să se semneze acorduri importante, printre care și cel privind crearea unei zone de liber schimb în sfera serviciilor și investițiilor, Putin mută crucișătorul Moskva lângă coastele Latakiei, dislocă rachete S-400 în apro­pie­rea bazei rusești de la Hmeymim, în­tă­reș­te contingentul de avioane de vânătoare care vor însoți bombardierele în toate mi­siunile și așteaptă ocazia ca să „egaleze sco­rul“, după cum afirmă analiștii militari ruși, adică să doboare un avion turcesc. Ceea ce ar putea duce la o escaladare a conflictului ruso-turc.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22