Rusia vs. Europa. Bătălia memoriei istorice

După destrămarea în 1989 a blocului estic-socialist și colapsul Uniunii So­vietice în 1991, Rusia s-a văzut redusă la frontiera vestică din vremea lui Ivan cel Groaznic. Rezultatele a mai bine de patru secole de politică externă, războaie costisitoare și păci îndelung negociate au fost anulate, imperiul rus, ultimul imperiu colonial, de tip teritorial, dispărând la sfârșitul secolului XX. Spre deosebire de Austro-Ungaria și Imperiul Otoman, al căror sfârșit tragic a fost consemnat după primul război mondial, Rusia prin implantul bolșevic și-a prelungit viața cu peste 70 de ani.

Pri­mii ani de după des­trămarea Uniunii So­vietice au fost marcați de tentative, multe eșu­ate, de a construi o bază bilaterală să­nă­toasă în relațiile fos­te­lor republici sovietice - Estonia, Letonia, Li­tuania, Belarus, Ucrai­na, Republica Moldova - cu Rusia. Cu siguranță că procesul ar fi fost ușurat dacă vecinii vestici ai acestor foste republice sovietice - Po­lonia, România, Ungaria, Ceho­slo­va­cia, Bulgaria - ar fi parcurs mai de­vreme acest exercițiu de reconstrucție a unei relații sănătoase și ar fi oferit un model valid, de urmat.

Cele mai la îndemână argumente pent­ru politicienii apăruți după 1990 în aceste țări au fost cele de ordin is­toric. Anii ’90 au consemnat o com­pe­tiție pentru cons­trui­rea noilor paradigme de istorie națională, în locul lăsat liber de ma­terialismul dialectic și istoric și de pro­pa­gan­da fratelui mare și bun, poporul sovietic. În reconstruirea iden­tității naționale a stat­e­lor de la Baltica la mă­rile Neagră și Adria­ti­ca, istoria a jucat un rol determinant. Pen­tru Ungaria, momentul fondator de­vi­ne Revoluția din 1956, pentru Ce­ho­slo­vacia (mai mult pentru cehi de­cât pentru slovaci, însă), Primăvara de la Praga - 1968, iar pentru polo­ne­zii mari iubitori de istorie, Pactul Mo­lo­tov-Ribbentrop, Insurecția de la Var­șovia (august - septembrie 1944), Pa­pa Ioan Paul al II-lea, Solidaritatea etc.

Vladimir Putin în timpul discursului despre anexarea Crimeei în 2014.

La începutul anilor 2000, după con­su­marea unui nou val de extindere a NATO, pe fondul războiului global cu te­rorismul, o nouă generație de poli­ti­cieni în fostele republici sovietice, din rațiuni de politică internă cel mai adesea, pune sub semnul întrebării axio­mele cunoscute ale istoriei re­cen­te, iritând Kremlinul.

Răspunsul Moscovei nu s-a lăsat aș­tep­tat. Cauza imediată care l-a ge­ne­rat a fost campania președintelui por­tocaliu al Ucrainei, Iușcenko, de a în­cu­raja rescrierea istoriei Holo­do­mo­ru­lui, marea foamete din timpul coo­perativizării, căreia i-au căzut victimă milioane de țărani ucraineni, pre­zentată acum ca un genocid inițiat de Moscova. Cert este că la mijlocul primului deceniu al acestui mileniu, istoria recentă devine oficial câmp de bătălie între Moscova, pe de o parte, fostele republici sovietice și foștii sateliți din lagărul socialist, pe de altă parte. Se lucrează cu emoții, se prezintă tragedii umane, se fac filme documentare care produc lacrimi.

Pe lângă caracterul global, politica externă a Rusiei s-a definit și ca o alternativă la linia de politică ex­ternă occidentală. Dacă în secolele XVIII-XX argumentele pentru o po­ziție sau alta erau căutate în geografie sau ideologie, astăzi Kremlinul ex­pli­că abordarea Rusiei pe diferite dosare de politică internațională prin para­digma istoriografiei sovietice, mai ales a celei din epocile Stalin și Brejnev.

Acestea sunt „marile adevăruri“ învățate de elevul Putin și de membrii anturajului său de astăzi, în școala generală sau la facultate, sau, și mai probabil, pre­luate din filmele istorice sovietice care au setat mințile multor generații. Pen­tru Putin, în relația cu țările Eu­ropei Centrale și de Est, argumentele istorice au devenit elemente fun­da­mentale. Cel mai adesea ele stârnesc valuri de emoție în capitalele respec­tive, unde respectivele momente isto­rice sunt interpretate exact pe dos. Departe de a fi doar un pretext, ar­gumentul istoric  - în paradigma istoriografiei staliniste sau brejneviene - setează agenda de politică externă a Rusiei, adesea spre ului­rea diplomaților și experților occi­dentali, care nu mai pricep mare lu­cru.