Ucraina, un examen prea dificil pentru elita de la București

Bucureștiul și Varșovia și-au disputat statutul de partener favorit al SUA în Europa Centrală și de Est. Până la summitul NATO de la Varșovia, din iulie 2016, cele două țări păreau să meargă umăr la umăr.

Armand Gosu 10.01.2023

De același autor

Dintre țările membre NATO și UE, Ucraina are cea mai lungă graniță cu România, 613,9 km. Pe locul al doilea, după România, este Polonia, cu 542,39 km. De fapt, Polonia, Slovacia, Ungaria au toate împreună frontiere cu Ucraina de 777,94 km lungime. Dintre vecinii din NATO și UE, România este situată cel mai aproape de principalele teatre de operațiuni din 2022, Herson și Donbass. Iar în perspectivă, România este cea mai apropiată țară NATO de principalele fronturi din 2023, adică de Crimeea, Herson, Zaporojie, Donețk și Lugansk. Poate că este prea devreme pentru a vorbi despre consecințele pentru România ale agresiunii Rusiei împotriva Ucrainei. Ele depind de felul în care se va termina acest război. În cazul înfrângerii Ucrainei, România va face parte dintr-un lanț de state central-europene aflate în linia întâi chemate să apere lumea euroatlantică. România va fi în clubul occidental, chiar dacă pe falie, simțind amenințarea directă a Rusiei și setându-și viața politică, socială, economică, culturală în așa fel încât ea să poată face față amenințărilor de securitate. O situație ideală pentru elita militară a României cu origini înainte de 1989, în instituțiile ceaușiste. În cazul unei victorii ucrainene, amenințarea rusească la adresa securității României o să dispară. În mod paradoxal, acesta din urmă nu e chiar scenariul care stârnește entuziasm la București.

Profilul regional al României

În cele aproape 11 luni scurse de la declanșarea invaziei, România n-a putut să-și fructifice aceste atuuri importante, astfel că Polonia și Țările Baltice au devenit actorii cei mai importanți ai lumii euroatlantice, la granița de est a acesteia.

Care să fie explicația faptului că profilul acestor state în regiune s-a consolidat în ultimul an? Iar profilul Bulgariei și României a devenit tot mai puțin relevant.

În 2009 și 2011, România a încheiat două parteneriate strategice, cu o componentă importantă de securitate și apărare, cu Polonia și Turcia. Aceste două parteneriate, precum și o relație specială în plan militar cu SUA aveau potențialul să facă din România un actor regional important. Cel puțin așa arătau lucrurile până în vara lui 2016, la summitul NATO de la Varșovia, când flancul estic s-a dezechilibrat în favoarea părții sale nordice. Decizie paradoxală, de vreme ce, după 2014, interesul NATO era acela de a-și consolida partea sudică a flancului estic, mai aproape de bazele rusești din Crimeea, proaspăt anexată de Vladimir Putin. De unde România se profilase după 2009, ca un actor regional ce proiecta soft power înspre fostele republici sovietice, Moldova, Ucraina, Georgia, în tandem cu Polonia, după 2017, Bucureștiul a fost inclus în ligă cu Sofia. Cu care nu va reuși niciodată, pe niciun dosar, să colaboreze pentru a forma un tandem. N-ar fi corect să creadă cineva că forțe ostile au conspirat pentru a decalibra profilul regional al României. Responsabilă de creșterea, cât și de subțierea profilului regional al României este elita de politică externă și securitate de la București, care jucase cartea americană. Ea reușise inițial să convingă Washingtonul că România este aliatul cel mai fidel și loial al SUA în regiune. Celelalte state din regiune, începând cu Polonia, se uitau cu invidie la consolidarea prezenței militare americane, prin inaugurarea bazelor de la Kogălniceanu (2005) și Deveselu (2013). Este greu de inventariat acum care au fost cauzele care au condus la scăderea profilului României reflectat în deciziile summitului NATO din 2016.

București și Varșovia

O comparație între România și Polonia este îndreptățită atât de geografie, cât și de apartenența ambelor la clubul euroatlantic. Și este importantă și din perspectiva discuției despre consecințele agresiunii Rusiei împotriva Ucrainei. Și mai este un argument, subiectiv, anume faptul că ziariștii, comentatorii și experții români cel mai adesea compară România cu Polonia. Dacă la București există atât în lumea politică, instituțiile statutului și printre comentatori tendința de a compara cele două țări, din observațiile mele, la Varșovia interesul pentru acest subiect este scăzut, chiar inexistent. Presa de la Varșovia și experții polonezi văd mai degrabă un tandem România - Bulgaria decât unul România - Polonia, ceea ce jignește orgoliul românilor.

Încă un detaliu, nu mai puțin important. Bucureștiul și Varșovia și-au disputat statutul de partener favorit al Statelor Unite în Europa Centrală și de Est. Până la summitul NATO de la Varșovia, din iulie 2016, cele două țări păreau să meargă umăr la umăr. Procesul început în vara lui 2016 de consolidare a flancului nordic de la granița răsăriteană a NATO a culminat la Madrid cu invitarea Suediei și Finlandei să adere la Alianță.

După 24 februarie, SUA au continuat în ritm accelerat politica începută în vara lui 2016 de consolidare a prezenței în Polonia și zona Balticii. În anul 2022, Varșovia a jucat pe cartea americană, în timp ce devine tot mai evident că Bucureștiul pe cartea europeană. Fără să obțină, cum probabil spera, aderarea la Schengen, în decembrie 2022.

Războiul Rusiei împotriva Ucrainei a potențat profilul regional al Poloniei. Astăzi, Polonia a devenit cel mai important nod economic și comercial pentru Ucraina, de la aprovizionarea cu arme și muniții și până la exportul de grâne și importul de energie. Polonia asigură un sprijin complex, începând cu cel politico-militar. În Polonia este o susținere publică a Ucrainei, asumată deschis de oamenii politici, de instituțiile guvernamentale și de societatea poloneză. De altfel, în ultimele luni s-a înregistrat cel mai înalt nivel al relației bilaterale, discutându-se despre un stat federal polono-ucrainean. De asemenea, în Polonia se află cel mai mare număr de refugiați ucraineni. Apropierea dintre limbile poloneză și ucraineană a jucat, fără îndoială, un rol în acest proces.

Oficialii polonezi, de la președinte, prim-ministru, miniștrii apărării, de externe etc., au vizitat de mai multe ori Kievul, iar oficialii ucraineni călătoresc către alte capitale prin Varșovia, uneori la întoarcere întâlnindu-se și discutând cu omologii lor polonezi. Cum a fost și cazul revenirii președintelui Volodimir Zelenski din vizita istorică făcută la Washington.

 

Spre deosebire de Varșovia, Bucureștiul are o abordare diferită. Oficialii români nu s-au grăbit să meargă la Kiev. Președintele României a ajuns la 16 iunie în capitala Ucrainei, după patru luni de la începutul agresiunii rusești. De fapt, președintele României s-a alăturat unui grup de lideri vestici, format din președintele Franței, premierul Italiei și cancelarul Germaniei, care-și pregătiseră o vizită la Kiev înaintea summitului UE la care s-a decis acordarea statutului de țară candidată la aderare pentru Ucraina. Înainte de asta, la 26 aprilie, prim-ministrul României făcuse o vizită la Kiev, însoțit de președintele Camerei Deputaților. Deci, cele două partide care formează coaliția de guvernare din România au fost reprezentate la nivel de președinte de partid, cu ocazia acestei vizite.

La 12 martie 2022, președintele Volodimir Zelenski și-a început discursul din Parlamentul de la Varșovia, cu „frați și surori din Polonia”. A fost aplaudat minute în șir în picioare de parlamentari și de invitați, ziariști și intelectuali, care au umplut sala până la refuz. Peste mai bine de două luni, la 22 mai, președintele Poloniei a ținut un discurs istoric în Rada Supremă de la Kiev, fiind la rândul lui aplaudat în picioare minute în șir.

În luna martie, dintr-o capitală bombardată de rachetele rusești, președintele Zelenski a vorbit în fața a 17 parlamente din întreaga lume. La 4 aprilie, el a fost invitat să vorbească și în Parlamentul României. Nici la televiziunile care au transmis în direct discursul, nici în sala de ședințe nu s-a putut înțelege prea mult, pentru că atât sonorizarea, cât și traducerea în limba română au fost mult sub standardele rezonabile. Noroc cu Ambasada Ucrainei la București, care a postat imediat pe rețelele sociale traducerea în limba română a discursului președintelui Zelenski. Acesta a vorbit despre crimele de la Bucea și Irpin, despre planul rusesc de a ocupa Odesa, despre amenințarea la adresa Republicii Moldova. A mulțumit pentru solidaritatea românilor cu poporul ucrainean și empatia dovedită. Comentatorii politici și presa românească au reținut două știri: Zelenski invită firmele din România să participe la refacerea Ucrainei, după război; va dialoga cu Bucureștiul pe tema drepturilor minorităților naționale, ucraineană în România și română în Ucraina.

Sigur că aceste comparații între România și Polonia ar putea continua. Nu prea mult, pentru că în cazul României nu avem cifre. Pur și simplu, autoritățile de la București refuză să ofere informații, dar asigură ziariștii în cadrul unor întâlniri informale că România face „foarte mult” pentru Ucraina.

 

Din postările pe rețelele sociale ale ambasadelor SUA, Marii Britanii și Ucrainei la București, rezultă că efortul României se focalizează pe trei niveluri: ajutorarea refugiaților ucraineni, transportul cerealelor, cooperare româno-ucraineană (posibil și moldovenească) în domeniul energiei. Dacă în cazul refugiaților lucrurile sunt mai clare, pentru că săptămânal UNHCR The UN Refugee Agency dă publicității cifrele (peste 85.000 refugiați în România, din care circa 77.000 au cerut protecție temporară), în materie de cereale ucrainene care tranzitează România, un oficial de la București a avansat la sfârșitul lunii noiembrie cifra de 8,4 milioane de tone. În ceea ce privește cooperarea energetică cu Ucraina, nu există niciun fel de date oficiale.

O relație complicată. Un debut cu stângul

Care e sursa atitudinii față de Ucraina? Aceasta ține de istoria relației bilaterale, mai ales din ultimele zile ale Uniunii Sovietice și apariției statului ucrainean independent, toamna lui 1991. Dar ostilitatea față de ucraineni coboară în timp, la începutul secolului XX. Atunci au fost campanii finanțate de guvern, duse prin instituții de cultură care au jucat un rol fundamental în fondarea României Mari, împotriva ucrainenilor (denumiți diferit, ruteni, maloruși etc., în funcție de regiune). Mai ales împotriva celor din Imperiul Austro-Ungar. Nu întâmplător acum izbucnește această campanie. Franța și Rusia lucrau la a scoate România din alianța cu Puterile Centrale. Energiile Bucureștiului se orientau spre provinciile cu populație românească din Austro-Ungaria, unde trăiau și ucraineni, care se bucurau de încrederea și sprijinul Vienei. Astfel, campaniile duse astăzi în presa din România împotriva Ucrainei, unde sunt avansate mai toate narațiunile rusești, promovate de Kremlin, au rădăcini adânci în istorie. Presa românească de acum 120 de ani purta, la rândul ei, alimentată de autorități, campanii de presă împotriva ucrainenilor.

Dar să ne întoarcem în timp mai aproape de noi, în zilele care au precedat prăbușirea Uniunii Sovietice.

În ședința comună a celor două camere ale Parlamentului României de la 28 noiembrie 1991, Camera Deputaților și Senatul au votat în unanimitate o declarație privind referendumul pentru independență din Ucraina, care urma să se desfășoare la 1 decembrie, adică peste trei zile. Documentul are șase articole. Primul recunoaște dreptul poporului ucrainean de a-și hotărî singur soarta, dar subliniază că referendumul „nu poate avea valabilitate în privința teritoriilor românești anexate abuziv de fosta URSS, teritorii care nu au aparținut niciodată Ucrainei și sunt de drept ale României”. E vorba - aflăm dintr-un paragraf mai sus - de „teritoriile românești - Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ținutul Hotin, precum și de județele din sudul Basarabiei” - anexate de URSS în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, ce a fost declarat „nul și neavenit” de URSS la 24 decembrie 1989 și de Parlamentul României la 24 iunie 1991. Articolul 3 al declarației repetă că referendumul organizat de autoritățile de la Kiev „în teritoriile românești încorporate cu forța”, și le enumeră, „este nul și neavenit, precum și consecințele acestuia”. Articolul 4 cere parlamentelor și guvernelor străine care vor recunoaște independența Ucrainei „să declare expres că această recunoaștere nu se extinde asupra teritoriilor românești menționate”. Articolul 5 anunță că Parlamentul României cere un dialog cu Parlamentul de la Kiev „în vederea examinării, împreună, a problemelor stabilirii unor relații de bună vecinătate și colaborare între România și Ucraina”. Articolul 6: „Parlamentul României solicită Guvernului țării să înceapă de urgență negocieri cu autoritățile de la Kiev în problema teritoriilor românești anexate cu forța de URSS”.

 

La 2 decembrie, la București, și Guvernul României adoptă o declarație în legătură cu referendumul din Ucraina, de la 1 decembrie: „Acest referendum nu poate avea valabilitate în teritoriile anexate abuziv, care nu au aparținut niciodată Ucrainei și sunt de drept ale României”.

La 1 decembrie 1991, poporul ucrainean vota în majoritate pentru independență la referendum. O săptămână mai târziu, la o casă de protocol din pădurea Belovejskaïa Pouchtcha, președinții Belarusului, Rusiei și Ucrainei, Stanislav Șușkevici, Boris Elțîn și Leonid Kravciuk, au semnat actul de deces al URSS și pe cel de naștere al Comunității Statelor Independente. Referendumul ucrainean a fost piesa importantă, poate decisivă, în desfășurarea evenimentelor care au condus la prăbușirea URSS.

 

Declarația votată de Parlamentul de la București la 28 noiembrie și declarația Guvernului de la 2 decembrie au fost considerate la Kiev ca o afirmare a unor pretenții teritoriale ale României față de Ucraina. În primele luni după destrămarea Uniunii Sovietice, relațiile diplomatice dintre România și Ucraina au fost extrem de reci. În ultimul moment, înainte ca trenul să intre pe teritoriul României, ministrul Anatol Zlenko și-a anulat vizita la București.

Ambasadorul României la Kiev Ion Bistreanu notează în volumul de memorii publicat 20 de ani mai târziu: „Îmi aduc aminte că, după ce mi-am prezentat scrisorile de acreditare ca ambasador în Ucraina, în august 1993, prim-adjunctul ministrului de externe, Boris Tarasiuk, un naționalist convins, a început prima noastră întrevedere protocolară cu «când veți anula hotărârea parlamentului din decembrie 1991?» [era evident vorba de Declarația Parlamentului de la 28 noiembrie - nota noastră] … Tot aşa cum îmi amintesc că, prin 1994, un sondaj de opinie publică situa România pe locul al doilea pe lista țărilor care constituie cel mai mare pericol la adresa independenței şi integrității teritoriale a Ucrainei. La o conferință de presă, un ziarist ucrainean m-a întrebat ce părere am despre acest sondaj. «Cine este pe primul loc?», am întrebat. «Rusia»- a venit răspunsul. «Şi de data asta ne-au luat-o înainte ruşii», am continuat, poate nu prea diplomatic, dar ce rost avea să comentez asemenea aberații?”.

După prima alternanță democratică și venirea la putere a unui președinte și guvern de centru-dreapta, relațiile dintre România și Ucraina au început să se dezghețe, iar în vara lui 1997 a fost semnat tratatul politic între cele două țări. Câțiva ani mai târziu, s-au stricat la loc. Nici măcar Revoluția portocalie n-a reușit să le dezmorțească. Se blocaseră în comisii guvernamentale pentru drepturile minorităților. România acuza Ucraina de încălcare sistematică a drepturilor minorității românești de acolo. Abia anexarea Crimeei și războiul din Donbass au produs o mică deschidere care s-a consumat în semnarea Acordului privind Micul Trafic de Frontieră la 2 octombrie 2014. Încălzirea relației bilaterale s-a exprimat și în vizita președintelui României la Kiev, la 17 martie 2015, și a președintelui Ucrainei la București, la 21 aprilie 2016. După care relațiile au înghețat din nou, de astă dată pretextul fiind noua lege a învățământului din Ucraina, care ar fi limitat accesul minorității românești la învățământul în limba maternă. Înghețul din relația bilaterală era confirmat de un episod pe culoarele Adunării Generale ONU de la New York, când președintele României a întors pur și simplu spatele celui al Ucrainei, care încercase să-l abordeze pentru anularea în ultimul moment a vizitei președintelui României în Ucraina.

 

În ultimele luni, înaintea agresiunii rusești, diplomația românească și-a concentrat eforturile pe scoaterea din nomenclatorul autorităților ucrainene a etnonimului „moldovean” și înlocuirea lui cu „român”, ceea ce ar fi dat Ministerului de Externe de la București ciudata satisfacție că minoritatea românească din Ucraina poate număra aproximativ 400 de mii de oameni.

Politica României pune în dificultate Ucraina, care nu vrea să-și antagonizeze Republica Moldova, prin interzicerea etnonimului „moldovean”. Mare parte dintre cetățenii ucraineni care se declară „moldoveni” refuză să se declare „români” și consideră că le sunt încălcate drepturile civice dacă statul ucrainean ar exclude din nomenclator denumirea de „moldovean”. E vorba de populația vorbitoare de limbă română, de peste Nistru, care nu s-a aflat niciodată în granițele României și care nu are decât memoria României conduse de Ion Antonescu. În fond, dacă România nu recunoaște etnonimul „moldovean”, de ce a recunoscut independența Republicii Moldova?! Poate că, mai întâi, România ar trebui să anuleze decizia de recunoaștere a Republicii Moldova și abia mai apoi să ceară Ucrainei să recunoască „inexistența” moldovenilor.

Nici măcar agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei n-a reușit să schimbe dinamica relației bilaterale. Chiar înaintea Crăciunului 2022, Guvernul României, printr-un comunicat neobișnuit de lung și de prost redactat pentru o speță atât de sensibilă, critică parlamentul de la Kiev pentru adoptarea unei legi din pachetul mai amplu al legislației privind minoritățile naționale. De astă dată, Bucureștiul a reușit să fie mai vehement chiar decât Moscova și aliata acesteia, Budapesta, într-o etapă istorică dramatică, cum e războiul de apărare pe care-l poartă cu eroism ucrainenii, de orice etnie ar fi aceștia.

 

După convorbirea telefonică din 4 ianuarie, dintre președinții României și Ucrainei, Zelenski a publicat un comunicat laconic, în care menționează că a discutat „despre formula păcii și unele subiecte ale agendei bilaterale”. Presa ucraineană are subiecte mai importante decât cearta cu România pe minorități. Încă de acum, Bucureștiul sugerează că s-ar putea folosi de negocierile de aderare la NATO și UE ale Ucrainei pentru a obține satisfacție pe dosarul minorităților. România ar face echipă cu Ungaria, interpretând partitura Rusiei. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2023 Revista 22