De același autor
As dori sa incep prin a aduce multumiri Institutului Francez la Bucuresti, directoarei sale Irina Boulin-Ghica si d-rei Judith Oriol, pentru invitatia de a participa la aceasta discutie pe marginea cartii mele aparute la editura Plon, care ne ofera prilejul unei dezbateri mai largi pe tema liberalismului francez. Doresc sa le multumesc, de asemenea, domnilor Mihai Sora, Daniel Barbu si Cristian Preda pentru participarea si comentariile lor, care ma onoreaza. Aparitia cartii la editura Plon n-ar fi fost posibila fara sprijinul generos pe care l-am primit din partea doamnei Catherine Coste, presedinta Asociatiei Guizot-Val Richer, a lui Jean-Claude Casanova, directorul revistei Commentaire, si a lui Laurent Theis, reputat istoric si editor la Plon. Pe toti doresc sa-i incredintez si cu aceasta ocazie de profunda mea gratitudine.
Mostenirea Revolutiei
Nu se poate vorbi despre semnificatia si relevanta actuala a gandirii politice franceze fara a ne referi mai intai la episodul atat de complex si controversat al Revolutiei franceze. In pofida sangerosului episod al Terorii din 1793-’94, valul revolutionar ce a inceput in 1789 nu a schimbat radical doar arhitectura politica a Frantei, ci a reprezentat in acelasi timp punctul de plecare al unei adevarate transformari europene, la nivelul intregului continent. Doua decenii mai tarziu, in 1814, Carta constitutionala promulgata de regele Ludovic al XVIII-lea, reintors pe tronul Frantei dupa abdicarea lui Napoleon, a promis din nou libertatea pe care spiritele revolutionare din 1789 o cautasera cu atata fervoare, fara a o putea institutionaliza cu succes in practica. De data aceasta, Franta a avut ceva mai mult noroc. Principiile Cartei de la 1814, alaturi de cele ale Cartei de la 1830, au pus fundamentul libertatilor politice si civile care au creat in scurt timp arhitectura unei noi monarhii constitutionale in Franta postrevolutionara.
Este drept ca multi dintre artistii si scriitorii acestei perioade, de la Stendhal la Balzac, au criticat nu o data etosul burghez si materialismul ce dominau spiritul epocii. Dar, orice s-ar putea spune despre limitele elitelor politice care au condus Franta intre 1814 si 1848, trebuie sa recunoastem ca tara a cunoscut in aceasta perioada o remarcabila dezvoltare institutionala, care a pus bazele unui regim parlamentar functional si a consolidat in buna masura regulile jocului politic. Restauratia Bourbonilor si Monarhia din Iulie au avut astfel o contributie esentiala si incontestabila la modernizarea politica a Frantei, intarziata mult de mostenirea absolutista si centralizatoare a Vechiului Regim si a Primului Imperiu. Iar daca consolidarea principiilor liberale si ucenicia libertatii in aceasta perioada au urmat o traiectorie politica aparte, aceasta din urma a cunoscut totusi o evolutie ascendenta, conforma in linii mari cu exigentele opiniei publice si interesele de lunga durata ale tarii.
Pot fi francezii liberali?
Daca, incepand cu secolul al XVIII-lea, Franta s-a aflat in prim-planul civilizatiei europene, doctrinele liberale promovate de ganditorii francezi un secol mai tarziu, dupa caderea lui Napoleon, n-au facut decat sa pastreze si sa mareasca influenta Frantei in sfera ideilor politice pe vechiul continent. Am in vedere aici prestigiul si influenta exercitate de multe spirite liberale importante, precum doamna de Staël, Benjamin Constant, Royer-Collard, Victor de Broglie, Fran çois Guizot, Charles de Rémusat, Adolphe Thiers, Duvergier de Hauranne si, bineinteles, Alexis de Tocqueville. Prin urmare, pentru a intelege fizionomia politica a secolului al XIX-lea, este absolut necesar ca sa redescoperim si sa studiem acest filon liberal care s-a manifestat cu atata stralucire pe pamantul Frantei, intr-o societate agitata care inca isi mai cauta busola dupa traumatice incercari politice.
Rolul aparte al Frantei in acest sens merita subliniat pentru ca astazi avem tendinta de a cauta sursa de inspiratie politica doar (sau mai ales) in lumea anglo-saxona. Daca Germania s-a afirmat ca patria prin excelenta a filosofiei si teoriei, progresul libertatilor politice a fost acolo lent si incert pentru o lunga perioada. Iar daca Anglia si America au prezentat lumii civilizate cel mai miscator spectacol al libertatii politice, trebuie sa rezistam totusi tentatiei de a cauta doar in spatiul lor sursa teoriilor care au consolidat in lumea moderna principiile si institutiile guvernarii reprezentative. Franta a cunoscut, cum spuneam, o remarcabila renastere liberala in timpul Restauratiei Bourbonilor, iar acest moment reprezinta subiectul de adancime al cartii mele.
M-am hotarat sa lucrez pe acest subiect intrucat, in lumea universitara anglo-saxona, liberalismul francez a ramas pana in ceasul de fata o excentricitate academica, cultivata cu discretie doar de cativa specialisti, izolati in turnurile lor de fildes. Ratiunile acestei mefiente sunt multiple, dar ele nu trebuie sa ne faca sa pierdem din vedere diversitatea si bogatia reflectiei liberale postrevolutionare franceze. Asa cum afirma un bun cunoscator, Pierre Manent, „intr-un anumit fel, tribulatiile politice ale Frantei, dificultatea pe care tara a avut-o in a instaura un regim liberal de tip englez au facut ca problema democratiei sa fi fost explorata cu mai multa gravitate si radicalism si mai putina complezenta decat in alte parti“. Dar, in mod oarecum paradoxal, bogatia gandirii liberale franceze a fost ignorata o lunga perioada de timp chiar pe pamantul Hexagonului. In urma cu un secol, Emile Faguet remarca ironic ca nu intalnise niciodata vreun francez care sa fi fost cu adevarat liberal. Ceea ce pare astazi o simpla butada era, in realitate, recunoasterea amara a unei triste stari de fapt. In primele decenii ale secolului al XX-lea, principiile liberale erau respinse categoric ca fiind inadecvate lumii moderne, iar putinele spirite liberale erau denuntate pentru ipocrizia sau inaplicabilitatea principiilor lor. Liberalismul devenise astfel, pentru o vreme, chiar in patria lui Tocqueville, o planta exotica sau un simplu oximoron. Nu e deloc intamplator ca scrierile sale cazusera in desuetudine dupa moartea lui, fiind „redescoperite“ de catre Raymond Aron abia la inceputul anilor 1950.
Din fericire, eforturile generoase si singulare ale lui Aron au dat roade in timp. Rezultat al unei adevarate „revolutii de catifea“, marcata (si) de afirmarea spectaculoasa la Paris a lui Soljenitin in anii ‘70, liberalismul a cunoscut in scurt timp o spectaculoasa revenire in sfera publica franceza. O buna parte dintre elitele pariziene au abandonat astfel treptat paradigma marxista, in care Sartre vazuse cu doar doua decenii mai inainte orizontul de nedepasit al lumii moderne. Pe urmele lui Raymond Aron si ale lui Fran çois Furet, filosofi politici si istorici ai gandirii politice precum Pierre Rosanvallon, Pierre Manent, Lucien Jaume, Philippe Raynaud, Ran Halévi, si Marcel Gauchet au readus in atentia publicului cateva dintre operele de rezistenta ale liberalismului francez, reusind astfel sa exorcizeze cu succes spectrul trecutului antiliberal al Frantei. Astfel, au fost republicate dupa multe decenii (sau chiar secole) de uitare scrierile politice ale doamnei de Staël, ale lui Necker, Constant, Guizot si Tocqueville, impreuna cu cateva exegeze fundamentale ale acestor opere. Dintr-o data, dintr-o simpla excentricitate anglo-saxona, liberalismul a devenit o planta cu radacini (destul de) adanci in solul francez, iar traditia liberala franceza a aparut a fi una mai diversa si mai bogata decat se credea, cu multe dialecte vorbite de spirite diferite si, pana la un anumit punct, iconoclaste (precum Tocqueville).
De la Tocqueville la Guizot
Pe aceasta linie si in aceasta traditie de gandire se inscriu si contributiile si cercetarile mele despre liberalismul francez. Am devenit interesat de filosofia politica franceza citind si reflectand pe marginea Democratiei in America. Multe dintre ideile si temele cartii lui Tocqueville, de la individualism, religie si egalitate, la interesul bine temperat, societate civila si spirit de asociere, mi s-au parut a avea o relevanta particulara pentru ucenicia libertatii politice in spatiul postcomunist. Singularitatea Frantei il obseda pe Tocqueville, care a vizitat de altfel America sperand sa gaseasca acolo remedii eficiente pentru maladiile politice ale tarii sale. Asa cum afirmase el in Vechiul Regim si Revolutia, Franta era o tara capabila de orice, dar care nu excela decat la razboi; o tara ce adora hazardul, forta, succesul, zgomotul si aparenta mai degraba decat adevarata glorie; o tara mai capabila de acte de eroism si geniu decat de virtute si simt practic, inclinata a concepe planuri ambitioase mai curand decat a le duce metodic la bun sfarsit. Ce alta tara, ne putem intreba prelungind gandul lui Tocqueville, a dat lumii in acelasi timp Declaratia drepturilor omului si cetateanului si Teroarea din 1793? Ce alta tara a produs spirite atat de diferite intre ele precum Descartes si Bossuet, Montaigne si Pascal, Rousseau si Constant, Robespierre si Napoleon? In toate infatisarile sale, Franta a aparut, pentru a-l cita din nou pe Tocqueville, ca „natiunea cea mai stralucitoare si mai periculoasa a Europei, si cea mai apta a deveni pe rand obiect de admiratie, ura, mila si teroare, dar niciodata de indiferenta“.
Interesul initial pentru filosofia politica a lui Tocqueville m-a indemnat sa studiez in detaliu mediul intelectual si politic in care el s-a format. Astfel, am descoperit cu surpriza un grup de ganditori si politicieni, numiti (in mod impropriu) doctrinarii francezi, care au avut o influenta decisiva in epoca lor, Restauratia Bourbonilor (1814-1830) si Monarhia din Iulie (1830-1848). Ideile si proiectele lor legislative au avut un cuvant greu de spus in dezbaterile din Camera Deputatilor pe teme diverse, precum guvernare reprezentativa, suveranitate politica, putere, opinie publica si democratie. Astfel am luat contact pentru prima data cu scrierile lui Fran çois Guizot, Pierre Royer-Collard, Charles de Rémusat, Prosper de Barante, Victor de Broglie si Hercule de Serre. Multe dintre aceste texte au fost greu de gasit, intrucat ele nu fusesera reeditate de multa vreme in Franta, iar in lumea anglo-saxona nu existau decat foarte putine traduceri ale doctrinarilor. In plus, mi-am dat seama, de asemenea, ca putinii exegeti ai lui Guizot si prietenilor sai interpretasera partinic scrierile lor, fie deformandu-le adevaratul sens, fie ignorand cu buna-stiinta laturi importante ale operelor lor, precum teoria pluralismului politic in scrierile istorice ale lui Guizot (una dintre acestea, Istoria civilizatiei in Europa, carte de capatai pentru Tocqueville, a fost tradusa in romaneste la Humanitas in 2000).
Cercetarile mele m-au condus la concluzii diferite de cele sugerate de interpretii partinitori ai doctrinarilor. Departe de a fi niste oportunisti politici, asa cum afirmasera criticii lor, Guizot si colegii sai au construit cadrul constitutional al guvernarii parlamentare in Franta postrevolutionara intr-o societate macinata de conflicte majore si lipsita de o veritabila cultura a compromisului si negocierilor politice. In primii ani ai Restauratiei, nici un alt grup politic nu a promovat cu o mai mare coerenta initiative liberale semnificative in parlamentul Frantei (cum au fost legea electorala din 1817 sau legile presei din 1819). Astazi, scrierile lor ne invita si ne ajuta sa regandim natura politicului, relatia complexa intre liberalism, parlamentarism si democratie, constituind un fascinant exemplu de maturizare politica si schimbare institutionala.
Mai mult, reflectand pe marginea scrierilor doctrinarilor, am descoperit bogatia gandirii politice franceze din timpul Restauratiei. Putine alte epoci au fost atat de bogate in personalitati politice, stiintifice si culturale ca Restauratia Bourbonilor (1814-1830). Liberalii francezi au propus in aceasta perioada moduri originale de a gandi pluralismul, opinia publica si transparenta politica, privite ca principii fundamentale ale guvernarii reprezentative. La fel de originale au fost si teoriile lor despre democratie ca si conditie sociala sau despre dependenta institutiilor politice de ordinea sociala si cultura politica.
Lectiile liberalilor francezi
Cazul doctrinarilor francezi pune in evidenta de asemenea aparitia unui nou tip de intelectual in primele decenii ale secolului al XIX-lea. Spre deosebire de predecesorii lor, din secolul Luminilor, care constituisera o opozitie politica de spectatori critici si pasivi, promotori ai unui „liberalism de opozitie“, doctrinarii francezi au incercat sa combine in mod responsabil actiunea si reflectia politica, realizand un mariaj fericit intre politica si filosofie, si evitand capcanele „spiritului literar“ in politica. Ca atare, liberalismul lor a fost unul de guvernamant, care a cautat sa construiasca metodic institutiile necesare consolidarii regimului parlamentar in Franta de dupa Napoleon. Familiarizati si cu exigentele opozitiei politice, doctrinarii au invatat pe cont propriu despre importanta societatii civile, dupa cum tot ei, prin vocea influenta a lui Guizot, au pus bazele sistemului de educatie primara in Franta in 1833.
Nelipsita de realizari remarcabile, dar si de alegeri mai putin inspirate (regimul orleanist a cazut in 1848 din cauza intarzierii reformei electorale, refuzate de Guizot), carierele politice ale doctrinarilor ne invita sa reflectam si la limitele actiunii politice in timpuri agitate, sugerandu-ne ca in politica trebuie sa aspiram la o coerenta decenta a actiunilor noastre mai degraba decat sa incercam a fi perfect sistematici in initiativele noastre. Adevaratul om politic combina simtul proportiilor cu pasiunea, iar discernamantul sau nu e decat expresia decantata a simtului oportunitatii. De aceea, in sfera politica, centrul nu se poate gasi cu formule matematice sau cu idei apodictice, ci doar in urma multor tatonari si ezitari, pentru care nu exista nici o reteta infailibila.
Pentru toate aceste motive, doua secole dupa aparitia lor pe scena politica franceza, doctrinarii sunt, in mod surprinzator, contemporanii nostri. Le Centre introuvable aduce un tribut de recunostinta memoriei lor si exprima convingerea mea profunda ca reintoarcerea la una dintre sursele liberalismului francez poate fi profitabila celor ce reflecteaza astazi, in spatiul postcomunist, pe marginea conditiilor necesare consolidarii democratiei si regimului parlamentar. Tuturor celor implicati in procesul de reconstructie a institutiilor democratice le recomand calduros operele politice ale lui Guizot, Tocqueville si Constant. Nu in ultimul rand, scrierile liberalilor francezi ai secolului al XIX-lea ne ofera o alta lectie importanta despre meritele si limitele moderatiei politice, subiectul unei alte carti (Elogiul moderatiei) pe care am publicat-o recent la editura Polirom. Exemplul liberalilor francezi dovedeste cum nu se poate mai convingator ca spiritele moderate sunt expuse mereu focurilor incrucisate ale adversarilor lor radicali, care stiu atat de bine cum sa mobilizeze pe termen scurt energiile latente ale publicului larg. Dar, pe termen lung, moderatii sunt adevaratii invingatori, pentru ca numai ei pot imuniza cu succes societatea impotriva seductiilor perfectionismului si tiraniei abstractiilor in politica.
