Clasa politică și electoratul

S-a impus în ultima perioadă, cel puțin în unele bule de pe social media, ideea că avem o clasă politică de o calitate scăzută, ce nu ne mai reprezintă, ci a pierdut contactul cu poporul. Ce vedem în campanie ar fi doar niște clișee, care nu vorbesc nimănui, politicienii și consultanții lor fiind convinși că publicul e prost și înghite orice.

Faptul că avem o clasă politică în general slabă, atât în caracter, cât și în pregătire profesională și politică, nu e vreo observație greu de făcut, dar nici nu e una nouă. Ideea că politicienii și consultanții lor ar subestima publicul mi se pare, în schimb, interesantă și demnă de o analiză critică.

Putem susține ideea de mai sus observând că, deși n-am fost neapărat fericiți cu clasa politică, cei de acum parcă sunt chiar mai lipsiți de substanță, interesați mai degrabă de spectacol politic decât de vreun proiect anume.

Discuția însă nu este în jurul calității clasei politice, ci mai degrabă despre calitatea publicului, a noastră - a electoratului. Până la urmă, noi am trimis-o pe dna Șoșoacă în Parlamentul European să facă circ și live-uri pe social media. Întrebarea devine, astfel, dacă poporul are clasa politică pe care o merită sau dacă este vreun decalaj semnificativ între cele două.

Relația dintre public și politicieni are multe nuanțe. În primul rând, există publicuri diferite, care nu vor aceleași lucruri sau nu văd același drum spre ceea ce-și doresc, deci ar prefera măsuri / politici diferite. Mulți oameni nu știu ce se poate sau cine ce trebuie să facă, cultura politică în România fiind la un nivel redus.

Există, de exemplu, un public care pur și simplu vrea teorii conspiraționale. Știm deja de ce: este foarte seducător să ți se spună că problemele pe care le ai sunt cauzate de forțe oculte care lucrează activ împotriva ta (și a altora ca tine). Tu și România însăși ați fi măreți, dacă n-ar fi străinii cei răi cu comploturile lor. Plus că viața e brusc mai interesantă când crezi că ești printre puținii care văd o realitate ascunsă.

Publicul conspiraționist este semnificativ, îl vedem peste tot, susținând orice, de la Pământul plat la poveștile cu UE care vrea să mâncăm greieri, antivaccinism sau pur și simplu ideea generală că elitele vor să ne omoare pe capete.

Nu știu dacă față de acum 10, 20 sau 30 de ani conspiraționiștii sunt mai mulți (deși aș tinde să cred că da), însă cu siguranță sunt mai relevanți, pentru că s-au strâns în rețele care susțin o adevărată mișcare conspirațională cu capacitatea să aibă impact peste dimensiunea ei reală. Simplu spus, conspiraționiștii s-au găsit pe net, în special în pandemie, când mulți au stat pe-acasă; acum, comunică constant între ei, amplifică sau dezvoltă ideile existente și propun teme noi, unele ajungând să prindă, altele nu.

Politicienii ca Șoșoacă, Lazarus, Piperea și chiar Simion sunt realmente apăruți ca să reprezinte acest public. Tot ce au făcut ei a fost să propună sau să amplifice teorii conspiraționale, să creeze un discurs politic ce era așteptat, pentru că el exista deja pe Facebook, în grupuri de Telegram, dar și la masa de Crăciun cu familia.

Nu doar Șoșoacă et co. poartă vina pentru situația asta, ci și politicienii de la conducere, care iubesc transparența ca sarea-n ochi, preferând aranjamentele de culise, relațiile ierarhice și comunicarea în stilul „dormi liniștit, ne ocupăm noi”. Doar că unde este corupție și lipsesc transparența și comunicarea coerentă, scade încrederea cetățenilor în autorități și sunt căutate răspunsuri în altă parte.

Totuși, asta nu ar trebui să însemne că toți cetățenii sunt niște copii mici fără nicio responsabilitate. În multe situații, de exemplu COVID sau războiul din Ucraina, avem cu ușurință acces la informații vaste, care depășesc granițele României. La câte studii despre beneficiile vaccinului anti-Covid, articole de fact-checking și analize pe subiect au fost publicate (și pot fi consultate direct), nu cred că mai are nimeni scuze pentru a alege poziția antivaccinistă, chiar dacă încrederea în autorități este zero. Ajungem deci iar la publicul care chiar își dorește explicații conspiraționale, simple, interesante și liniștitoare, în locul explicațiilor adevărate, de obicei complexe, care mai prezintă incertitudini și presupun că mai trebuie să facă și cetățeanul ceva (să se informeze activ, să poarte o mască etc.).

Ideologia a murit. Trăiască teoria conspirației!

Peter Pomerantsev a fost printre primii care au susținut că ideologia politică a fost recent înlocuită de conspiraționism, un fenomen cu implicații profunde pentru democrație, pe care o bună parte a cetățenilor și a presei îl subestimează sau ignoră complet.

Ideologiile spun cum alegem prioritățile (societății) și cum facem să ne îndeplinim obiectivele. Sigur, ideologiile s-au folosit de propagandă și de dezinformare din cele mai vechi timpuri, dar acum pur și simplu ele sunt pe cale de dispariție. Politicienii conspiraționiști nu mai au un discurs cu planuri sau măcar concepte de planuri (apud Donald Trump), ci se concentrează pe ideea că oponenții lor nu vor altceva decât să omoare cât mai mulți dintre noi, să-i înrobească pe supraviețuitori și că fac orice pentru asta (aduc cât mai mulți imigranți din alte culturi, pun taxe pretinzând că luptă cu încălzirea globală, creează viruși și vaccinuri-care-nu-sunt-vaccinuri, distrug agricultura reală pentru a impune OMG, carne produsă în laborator și mâncare din insecte, impun instrumente digitale prin care să ne controleze, provoacă dezastre naturale cu chemtrails și HAARP etc.)

Nu poate exista o dezbatere reală între un om care are niște idei despre ce ar trebui să facă o societate cu altul care pornește de la ideea că oponentul face parte dintr-un complot major îndreptat împotriva adevăraților patrioți. Am ajuns să nu mai vorbim despre măsuri și mecanisme concrete, ci doar cum facem să-i oprim pe birocrații nemernici de la Bruxelles.

Publicuri, oportunități și limitări

Pe lângă publicul conspiraționist, mai există câteva publicuri în creștere față de alte vremuri, mai exact publicul populist și publicul autoritarian/iliberal.

Primii vor să le-arate ei tuturor specialiștilor și experților că e mai important să ai școala vieții (sic!); cei din a doua categorie vor ca toată lumea (femei, străini, gay) să‑și știe locul și ca ei să decidă care sunt locurile alea. Între alegători, au rămas în urmă mai degrabă cei care nu sunt nici iliberali, nici conspiraționiști și nici populiști. Au și ei bula lor, unde li se pare că sunt mai mulți și mai relevanți decât sunt în realitate.

Fenomenul nu este limitat la România: faptul că Donald Trump este aproape de un al doilea mandat în SUA este analog faptului că românii au trimis-o pe Șoșoacă în Parlamentul European.

Problema partidelor este să decidă care este publicul pe care vor să-l reprezinte și cum câștigă voturi. Pentru conspiraționiști e simplu, diferența între SOS și AUR este una de intensitate, nu de fond. Restul pot încerca să-și împartă diverse grupuri sau pot încerca să ia câte ceva de la toți, inclusiv de la conspiraționiști.

USR, care este cel mai amplu criticat pentru „trădarea electoratului” prin alegerea unei direcții populist-conservatoare și a unei candidate cam lipsită de conținut, este o ultimă dovadă că nivelul clasei politice e, până la urmă, influențat de nivelul publicului. Asta se cere, sondajele arată (momentan) că nu a fost o eroare să atace un public mai vast, tentat de populisme și spectacol, decât să se focalizeze pe bula reformist-progresistă, care e redusă, destul de diversă și foarte pretențioasă. 

Serviciile și politica

Există un scenariu în care clasa politică e clar în decalaj față de societate: dacă jocurile sunt făcute de serviciile secrete. Cozmin Gușă repetă asta frecvent, când nu candidează la vreo funcție: s-a văzut primar în București din partea AUR, apoi președinte independent, probabil urmează să-l vedem pe listele SOS la parlamentare. Dacă ne gândim cât e de convins că serviciile decid rezultatele înseamnă că ori se are bine cu serviciile, ori vorbește despre candidatură degeaba, doar pentru atenție.

În mod evident, „serviciile” au ideile lor, oamenii care lucrează acolo au și interese proprii, cât și de job - așa cum l-or fi înțelegând. Știm că au fost infiltrați prin presă, cel mai probabil sunt infiltrați și în politică. Cu siguranță avem grupuri care încearcă să-i ajute pe unii, să-i încurce pe alții, uneori le iese mai bine, alteori mai puțin.

Totuși, afirmația că toată scena politică ar fi strict gestionată și coordonată de servicii este una extraordinară, care nu are parte de dovezi nici măcar ordinare. Evoluția ultimilor ani nu susține prea mult ipoteza: nu pot aceleași servicii să creeze și USR, și REPER, și AUR sau SOS, ba să mai și preia conducerea asupra partidelor mari. Cu alte cuvinte, teoria asta este una conspirațională, din păcate împărtășită de tot mai mulți oameni care până acum s-au ținut departe de comploturi și de adevăruri ascunse.

În final, cred că putem admite că sunt multe dovezi care arată că avem clasa politică potrivită expresiei „atât s-a putut”, că aceasta este slabă pentru că societatea e slabă și nu în ciuda unei societăți civilizate și capabile. „România profundă”, despre care tot auzeam într-o perioadă, se uită la RTV, Realitatea și Insula Iubirii, îi urmărește pe unii ca Adriana Bahmuțeanu, Oana Lovin sau Luis Lazarus, strigă de Fritz și Armand că nu-s buni că nu-s români sau se plâng de prigonirea creștinismului, deși din religie au reținut doar că de Paște se mănâncă miel și se vopsesc ouă, iar de Crăciun se taie porcul și se împodobește bradul.