De același autor
La aproape saptesprezece ani de la caderea Zidului de la Berlin, Germania continua sa isi puna intrebari despre raportarea societatii la trecutul comunist.
Germania este tara celor doua dictaturi si a memoriilor scindate. Tara-model in ceea ce priveste raportarea autocritica la trecutul nazist, tara care isi refuza sentimentul mandriei nationale si isi acorda, timorata si demna, un "patriotism constitutional". Este, in acelasi timp, tara care a organizat cel mai transparent sistem de acces la dosarele intocmite de Ministerul Sigurantei de Stat (STASI) inca din octombrie 1990. Germania nu ar fi putut capata insa renumele de care se bucura daca nu s-ar constrange permanent la radiografii incomode ale raportarii societatii la istorie, la extremismul de dreapta sau la "Ostalgie" (nostalgia dupa Germania de Est).
La cererea fostului guvern federal, Comisia de experti prezidata de profesorul Sabrow a practicat o vivisectie a perceptiilor actuale legate de trecutul comunist. Istoricul Martin Sabrow este specializat in istoria germana contemporana si a analizat structurile de legitimare ale sistemului comunist in RDG, pe care il califica drept dictatura consensuala. Verdictul Comisiei a fost facut public la mijlocul lunii mai: chiar daca istoricii au livrat deja analize temeinice despre RDG, clivajul Est-Vest se resimte si in perceptia dictaturii care nu a fost traita decat de 16 milioane de germani. De unde si recomandarea principala a Comisiei Sabrow de a aduce in prim-plan viata de zi cu zi, pentru a contracara un negationism care nu se manifesta doar subliminal si pentru a pune in lumina zona gri unde se intalneau presiunea si acomodarea la regim. Comisia a recomandat reorientarea prezentarii muzeale a RDG in jurul a trei probleme-cheie: "Regim-societate-opozitie", "Supraveghere si persecutie", "Separare si granita". Detaliile organizarii vor fi mult timp dezbatute nu doar din cauza delicatelor calcule financiare in vreme de restriste la nivel federal, ci si din cauza dezbaterilor de fond care au agitat presa germana la mijlocul lunii mai, cu ocazia publicarii Raportului Sabrow.
Concluziile acestui raport si reprosurile din ultimele saptamani au fost dezbatute pe data de 6 iunie in incinta parlamentului german, unde Comisia a audiat o serie de experti. Printre acestia se afla Joachim Gauck, figura emblematica a procesului de confruntare cu istoria dictaturii comuniste, primul imputernicit al guvernului federal pentru gestionarea dosarelor STASI (BStU - Der Bundesbeauftragte für die Unterlagen des Staatssicherheitsdienstes der ehemaligen Deutschen Demokratischen Republik). Gauck sustine principiul celor trei complexe tematice, pe care le-a calificat drept "trei cai de acces" la realitatea regimului SED (Sozialistische Einheitspartei Deutschlands), fiecare dintre ele functionând metonimic ca pars pro toto. Cele trei axe de descifrare a trecutului trebuie sa fie percepute ca un sistem de vase comunicante, pentru a livra o imagine completa si complexa a trecutului. O analiza istorica care ia in considerare aceste puncte nodale nu va ceda tentatiei de a crea o amintire monolitica - de tipul: RDG se rezuma doar la STASI sau doar la gradinitele gratuite, care permiteau emanciparea femeii -, care derealizeaza implicarea individuala. Joachim Gauck si sociologul Manfred Wilke sunt de acord asupra faptului ca a focaliza in viitor atentia publicului asupra vietii cotidiene in dictatura nu inseamna a retusa caracterul autoritar, ci a combate eficient memoriile unilaterale si mitizante.
Memoria disociata
RDG a suscitat mai intai o memorie scindata Est-Vest. Cei care nu au cunoscut societatea socialista sunt fascinati de kitschul unei lumi disparute si colectioneaza frenetic tot ce are stampila RDG. Tineri si mai putin tineri din noile landuri sunt sensibili la discursuri care dau o imagine tot mai inocenta a societatii egalitare. In paranteza fie spus, memoria trecutului nazist este si ea disociata. In timp ce, de la finele anilor 1960, partea vestica a Germaniei s-a confruntat masiv cu dezbaterea despre responsabilitatea individuala pentru imensa vina colectiva, partea estica, antifascista prin definitie, a fost scutita de un astfel de examen de constiinta. Lipsa unui asemenea proces etic a blocat si orice urma de reflectare a colaborarii generalizate cu regimul comunist. Confruntarea de fatada cu dictatura nazista permite si la ora actuala o "fatala identificare partiala" (Wilke) cu cea de-a doua dictatura, prin sloganul antifascist. In anul scurs intre caderea Zidului si reunificare, multi din RDG au crezut ca se va putea naste o forma alternativa de societate, care sa reia principiile generoase ale socialismului si sa corecteze greselile de aplicare din trecut. Gauck afirma ca o asemenea iluzie bantuie inca prin mentalitatea germana, care nu poate accepta faptul ca socialismul ar fi fost si fara STASI o "ratacire politica".
Meritul aducerii in prim-plan a vietii cotidiene este acela de a demitiza dictatura si de a scoate la iveala mecanismele societatii autoritare. Ideologia cea de toate zilele si transpunerea ei in realitate violenta individul prin formatarea gandirii, prin ritualurile diverselor organizatii, prin militarizarea structurilor ierarhice. In acest context, Gauck ii numeste pe cetatenii RDG "prizonieri de stat". Desi sistemul avea un efect paralizant asupra oamenilor si accentua "neputinta neputinciosilor", nu trebuie trecute sub tacere mecanismele de adaptare, bazate pe un "sindrom al fricii" si pe atmosfera de suspiciune generalizata. Cliseele trebuie corectate, ca, de exemplu, cel despre biserica, care, de cele mai multe ori, nu a opus o rezistenta activa, ci doar a contrazis (Wilke). Propunerea de a crea un centru national despre istoria RDG e justificata dintr-un interes pedagogic vizand intreaga societate, pentru a prezenta aceste zone de umbra, in care intransigenta morala nu poate mereu condamna compromisul.
Membra a Comisiei Sabrow si militanta pentru drepturile omului, Freya Klier a fost singura care s-a opus conceptului de muzeificare si "istorizare". Nu doar tinerii sunt expusi discursurilor care transfigureaza adevarul istoric. Pericolul alterarii istoriei comuniste este real, din cauza propagandei insinuante care emana atat de la asociatiile fostilor membri ai Sigurantei de stat, cât si de la acea parte a clasei de mijloc din noile landuri, de la care un tineret dezamagit de perspectivele de viitor importa o nostalgie improprie dupa viata idilica de altadata. De aceea, Klier se pronunta pentru continuarea programelor de transmitere directa de cunostinte despre RDG, de exemplu, prin intalniri intre elevi si fosti disidenti. Obiectia ei prefigureaza lupta impotriva mumificarii memoriei, care a inceput pe taramul memoriei despre Shoah, odata cu disparitia inexorabila a ultimilor supravietuitori.
Raportarea critica la trecutul socialist
Istoria RDG nu este insa neaparat amenintata de lipsa de memorie vie din cauza trecerii timpului, ci, paradoxal, si de vointa statului de a lichida cat mai repede confruntarea cu trecutul comunist. Republica Federala a incurajat masuri severe dupa 1989, colaboratorii cu serviciile secrete au fost indepartati din functii publice, dosarele STASI au fost deschise conform legii din 1991 care anula restrictionarea accesului la arhive, administratia, condusa la vremea respectiva de Gauck, iar acum de Marianne Birthler, functioneaza si ca centru de cercetare a sistemului represiv. Dosarele STASI vor fi transferate probabil pana in 2020 in arhivele federale, unde vor continua sa fie accesibile publicului. Printr-o politica exemplara de demascare a dictaturii comuniste, noul stat german a vrut sa evite repetarea greselilor din primii douazeci de ani ai republicii federale, in care nu au fost trasi la raspundere decat capii politici si militari ai dictaturii naziste. In ciuda politicii drastice din anii 1990, revelatii incomode pot inca tulbura Germania, precum, la inceputul lunii mai, trecutul de ofiter STASI al lui Hans Rentmeister, secretar general al comitetului fostilor detinuti din lagarul de la Sachsenhausen. Raportarea critica la trecutul socialist continua sa ii deranjeze pe multi germani din Est, care se simt raniti si dezorientati de devalorizarea patriei cu care se identificau in diverse grade si care activeaza, ca mecanism de protectie psihologica, memoria partiala despre "partile bune" ale regimului.
Confruntarea cu dictatura SED trebuie sa reziste tendintelor de "antichizare" a trecutului recent, dar si tentatiei de intransigenta morala, care aplatizeaza complexitatea istoriei, dupa spusele lui Martin Sabrow. Ceea ce nu inseamna ca victimele sistemului de represiune sau "victimele Zidului" sunt suficient de prezente in constiinta contemporana. Gauck sustine reorganizarea centrelor muzeale din Berlin pentru o prezentare coerenta a sistemului de represiune: Hohenschönhausen, ca spatiu concentrationar folosit de doua dictaturi succesive; sediul Ministerului Sigurantei din Normannenstr. (Haus Eins) urmeaza sa fie adus sub tutela BStU pentru crearea unui pol de cercetare despre STASI.
Expertii sustin, de asemenea, ridicarea in centrul Berlinului a unui monument pentru victimele sistemului comunist. Realizarea acestui proiect nu va fi usoara, pentru ca in ultimii ani Germania a fost reticenta fata de monumentele comemorative marcante, de teama de a fi acuzata ca isi cumpara o constiinta senina prin gesturi simbolice grandioase. Nimeni nu a inteles mai bine ca Germania ca amintirea nu poate fi decat un proces dinamic, care ramane principiul activ al unor constiinte treze doar daca intrebarile si convingerile fiecaruia sunt mereu confruntate cu stiinta despre trecut.
Istoricizarea dezbaterii despre comunism nu inseamna renuntarea la condamnarea crimelor comise. Ea este un proces necesar, pentru a confrunta publicul cu o analiza obiectiva, depasionalizata dar complexa, pentru a demitologiza perioada si a transmite cunostinte documentate catre generatiile nascute intr-o lume gata globalizata. Istoricii spera si o deschidere sistematica a spectrului analizelor spre o istorie a comunismului in intreaga Europa de Est. Aceasta perspectiva nu poate fi decat benefica pentru Romania, care mai are inca de trecut prin patosul si pasiunea confruntarii cu crimele comuniste, inainte de a atinge patosul rece pe care il invoca istoricii germani.
Unii directori de centre memoriale regreta concentrarea discutiei asupra topografiei dictaturii comuniste din Berlin si incita statul sa nu neglijeze locurile de memorie din provinciile estice. Germania si Europa au nevoie totusi de un Berlin in care topografia terorii (care exista, ca spatiu memorial despre Gestapo, pe Niederkirchnerstr.) sa fie vizibila si pentru trecutul comunist. Traseul Zidului este prezent ca o cicatrice pe trotuarele orasului, dar amintirea este o substanta volatila, care poate are nevoie de stimuli permanenti si iritanti pentru a ramane in viata. Poate de aceea ar fi trebuit pastrat in inima Berlinului Palatul Republicii, victorie a socialismului ridicata pe ruinele Prusiei. Dar asta este alta poveste germana.
( Subtitlurile apartin redactiei)
