Academia Schimbării

Stând în acel spațiu minuscul de la Green Hours acum vreo două săptămâni și urmărind interviurile mai vechi, dar și pe cele noi pe care Cinty Ionescu le-a strâns cu obsesională și inegalabilă dăruire pentru expoziția interactivă „Green Hours lives”, dar mai ales pe care le-a adunat ca să onoreze memoria lui Voicu Rădescu și a unui loc generator, m-am întristat.

Văzând mica scenă incredibil de încărcată de sens și filmări ale unor ani care nu vor mai reveni, aceia în care Florin Piersic jr are 20 de ani și e de o înduioșătoare, dar deja feroce expresivitate, sau văzând un Radu Afrim și un Marius Manole care par (încă) abia dezmeticiți de sub povara creativității lor viu înmugurite, sau observând cum Maia își ascute mimica pentru viitoarele roluri pe marile scene... ei bine, m-am întristat și mai tare.

Nu e vorba doar despre faptul că arhivarea atât de necesară a unui moment iconic în istoria artelor independente post ’90 mă face nostalgică. E, pur și simplu, constatarea instantanee că acea lume a dispărut pentru totdeauna și că ea continuă să se dizolve, cu oamenii ei ancoră cu tot. Oare de ce, m-am întrebat, aceia dintre noi care au vrut să creadă că va fi cu mult mai bine după 1989 s-au angajat în proiecte culturale pe cât de idealiste, pe atât de faraonice, pe cât de splendide, pe atât de sortite unei disoluții ulterioare dureroase. Fără plasă de siguranță, fără altă dorință decât aceea de a construi insule de mai bine. Pentru prima dată, mi-a răsărit în minte un răspuns nou. Acela că, în fond, comunismul îți cerea o singură tranzacție ﹘ cea cu partidul și cu regulile sale. Dincolo de asta, totul putea fi incondițional. Însăși acea tranzacție, cea cu partidul-stat și națiune, era incondițională în deplina și teribila ei condiționalitate malefică.

Ți se alimenta sentimentul că trebuie să aspiri să mergi pe Lună, oricât de greu e drumul... viitorul acela promis și luminos, deși inexistent, deși din ce în ce mai ireal și mai îndepărtat, a hrănit și a impregnat mental eficient o generație idealistă, dar care poate părea incredibil de păguboasă celor de azi. Am fost, aș spune, generația „cailor verzi pe pereți”. Deși tot această generație e cea care a spart zidul ideologic totalitar și a clădit, cu un sacrificiu mai mare decât vrea oricine să o recunoască, spațiile de respirație democratică de azi, din România.

Acum, da, sunt cu totul și cu totul alte timpuri. Acum totul a devenit tranzacțional, iremediabil și distrugător de tranzacțional, la nivelurile mari și mici, deopotrivă.

Acum sunt timpuri în care teatrul „Auăleu” din Timișoara se află într-un proces absurd și toxic cu un vecin-caricaturist, rău intenționat, dar cu relații sus-puse la forțele de ordine din urbe, vecin care nu vrea altceva decât să mai închidă unul dintre puținele locuri cu adevărat nonconformiste și „rebele” pe care Timișoara le mai are. Să numești o grădină „Scârț, loc lejer” și să aduni acolo în serile calde creativii orașului, să faci spectacole curajoase și minimaliste, așa cum erau și cele de la Green H., și să te confrunți cu un aparat de ordine mobilizat fără încetare înspre anihilarea ta nejustificată spune foarte multe despre drumul descendent parcurs din ’89 încoace.

Acum sunt timpuri când o excepțională actriță, cum e Nicoleta Lefter, premiată de UNITER pentru rolul pe care îl face în „Aici Moscva” al Catincăi Drăgănescu, face apel ca acest spectacol produs de unteatru să poată să își continue reprezentațiile, fiindcă e prea „scump” pentru a putea fi jucat în regim de independent. În cuvintele artistei: „De fapt, ce vreau să zic este că e foarte greu să supraviețuiești în teatrul independent. Cu toate astea, eu simt că aparțin total acestei forme de teatru/artă, deși sunt angajată a Teatrului Odeon de aproape 10 ani, poate chiar de mai mult. Poate că, dacă teatrele de repertoriu ar încerca să-i integreze pe artiștii independenți, ne-ar fi mai simplu împreună! Ar fi mai simplu și cu promovarea, și cu formarea unor generații viitoare, căci nu totul se termină cu mine și nici nu-i corect să spui că după mine să se aleagă praful...”.

A se reține: „Ne-ar fi mai simplu împreună!”.

Mai știm, oare, să fim împreună?

La polul opus, acum sunt, de asemenea, timpuri în care la intrarea în TNB se dau spectatorilor fluturași cu o grafică demnă de casele de cultură rurale din vechiul comunism, invitând la spectacole care ar putea fi considerate din programarea TNB, cu toate că ele sunt doar găzduite ﹘ pe bani ﹘ în sălile teatrului. O programare paralelă?! De ce nu ﹘ până la urmă, nimeni nu a rezolvat până acum problema veniturilor minime necesare imensului număr de actori freelance aruncați pe piața muncii de o pletoră de universități mai mult sau mai puțin competente în materie, care întrețin însă corpuri profesorale irelevante, dar consistente. (Oricum, dezbaterile serioase în această privință nu au loc decât pe FB ﹘ singura agoră/ poiană a lui Iocan/canapea terapeutică pe care o are oricine la îndemână. Ca urmare, ele sunt, pe cât de momentan intense, pe atât de scurte și, în final, derizorii.)

Revenind, cred că problema ar trebui pusă așa: oare dacă sunt programate spectacole care închiriază spațiile TNB și care fac săli pline și aduc resurse financiare atât teatrului, cât și actorilor care joacă în ele, nu ar fi obligatoriu să existe o politică instituțională limpede despre asta? Adică anumite condiționări, priorități, reguli, criterii explicite de selecție a acestor spectacole, comunicare, corelare sau nu cu repertoriul TNB, claritate și calitate în transmisia informației?! Confuziile create de neclaritatea felului în care se produce hibridizarea ad-hoc între vocația înalt culturală și educativă (cel puțin pe hârtie) a unui teatru național și piesele de divertisment pe care le găzduiește haotic zdrobesc fără drept de apel capacitatea spectatorului de a înțelege care este misiunea unei instituții de cultură cu acest rang și îi compromite, în consecință, destinul dedicat susținerii calității artistice. A se reține, de astă dată: calitate!

Aș vrea să fiu bine înțeleasă ﹘ există și divertisment de calitate. El poate fi găzduit și, de ce nu, chiar produs de TNB (uneori, asta ar fi chiar preferabil unor montări cu pretenții estetice mari, care degenerează iremediabil în kitsch). Dar ce criterii de repertoriu sunt aplicate, de către cine și, mai ales, cum ajunge asta la public?

În fine, acum sunt timpuri în care, după ce a pus pe butuci teatrele municipale, folosind pervers și „cu agendă” instrumentele administrative de evaluare care îi stau la dispoziție, primarul Nicușor Dan promovează Târgul de Crăciun, pe care îl consideră, probabil, un eveniment cultural și, de ce nu, teatral ﹘ poate că fiindcă pentru el, teatrul nu e decât un fel de bâlci agitat, strălucitor și imens, care aduce bani și distrează cetățeanul, deși nu e clar câți bani consumă, de fapt, și în favoarea cui...

Între timp, cu toate că, înainte să se stingă, Voicu Rădescu a fost distins cu titlul de cetățean de onoare al orașului București, spațiul de la Green H. se luptă cu aceeași incertitudine financiară dintotdeauna, adică din vremurile când același Nicușor Dan își petrecea ore și zile susținut de fidela și dedicata comunitate pe care Voicu o convinsese că ND iubește artele și că, prin susținerea lui la primărie, spațiile creative vor înflori în București. Oare nu ar merita acest loc, acum, o subvenție anuală, una, firește, care să nu pună în pericol ﹘ Doamne ferește ﹘ proiecte atât de vizionare precum sunt Târgul de Crăciun sau Străzile deschise și, de fapt, închise cu atâta nonșalanță de acest edil care ne-a păcălit pe toți cu aparența lui înduioșător de inadecvată funcției?!

Ei bine, acum, dacă am înțeles, în fine, că am devenit o societate de consumatori, nu de cetățeni, că numărul de like-uri pe Instagram și alte platforme de social media sunt garanția calității și a succesului, că „lupta cu autoritatea” a independenților s-a cronicizat și persistă, că politicile noastre publice de tip francez sunt, de fapt, contaminate de corupția și volatilitatea de tip balcanic, ce mai poate spera grupul „cailor verzi pe pereți”?

Dificil de răspuns.

Am să mă avânt, totuși. De trei ani, programul pe care îl dezvoltă Centrul Cultural Clujean, Academia Schimbării, are o componentă de formare și mentorat pe care o desenez și redesenez în fiecare an susținută de Corina Bucea, ca director de proiect.

Anul acesta, m-a atins mai clar decât în anii precedenți felul în care grupul de participanți la curs ﹘ toți, operatori culturali din țară – a repetat, la evaluare, cât de bine este să știi că și ceilalți au „problemele tale”. Nu te mai simți izolat și singur. Așadar, mi-am spus, problemele ne unesc. Ar fi fantastic să găsim o modalitate să ne unească și soluțiile. Pentru că am uitat să vă spun: caii verzi pe pereți există! //