Arta și puterea

Artele și artiștii au rolul cel mai dificil: acela de a rezista spiritual, de a face posibil ca libertatea și simțul critic să supraviețuiască.

Corina Suteu 08.03.2022

De același autor

În 18 aprilie 1930, Stalin îl suna pe Mihail Bulgakov, care adresase guvernului URSS o scrisoare prin care cerea „să părăsească de urgență granițele țării”, deoarece „nu putea fi de folos patriei sale ca scriitor”. După convorbirea cu Stalin (pe care Bulgakov o trăiește ca pe un șoc și rămâne în așteptarea următoarei conversații), scriitorul e angajat la Teatrul de Artă și moare peste zece ani, fără să mai aibă vreun nou dialog cu tovarășul Iosif Vissarionovici.

Bulgakov e într-un dezacord afirmat cu valorile regimului stalinist și nu împărtășește nimic din dictatura fără de nuanță și fără de milă a acestui regim. E îndelung persecutat. Scrie capodopera „Maestrul și Margareta”, fiind locuit de conștiința că nu poate să evadeze din iad decât prin spirit și inventează un diavol ce „veșnic răul îl voiește și veșnic face numai bine”. Și totuși, telefonul dictatorului îl intimidează, îl fascinează. El nu îi trântește lui Stalin telefonul în nas, cum ar fi putut să o facă. Și nu o face deoarece fiecare dintre ei trăiește într-o realitate opusă. Unul, în cea în care orice gest e unul de dominație și de represiune, al doilea, în lumea în care orice manifestare este una în care doar umanitatea, înțelegerea și dialogul pot să triumfe.

Un detaliu interesant: Bulgakov e rus, născut la Kiev.

E foarte grăitoare, în aceste momente tulburi, scena telefonului. E grăitoare fiindcă printre sancțiunile pe care Occidentul le consideră eficiente și obligatorii în fața agresiunii comandate de Vladimir Putin în Ucraina se numără și cea orientată împotriva artiștilor și intelectualilor ruși – ca măsură represivă care l-ar putea  atinge pe Putin. Doar că această sancțiune va determina, de fapt, nu înfrângerea regimului, ci dispariția creatorilor din spațiul nostru spiritual, al tuturor.

Transferul pedepsei – fiindcă ea nu poate fi aplicată direct către regimul putinist – către cei care sunt inima sensibilă a Rusiei e nu numai periculos, ci și perdant pentru noi toți. Ceea ce e fără acoperire în acest transfer, adresat unei comunități și așa vulnerabile, e faptul că el traduce, de fapt, o confuzie. Se dă replica, în oglindă, involuntar, violenței lipsite de inteligență a războiului. Și se reproduce, de asemenea, un mod mecanic, simplist și antiumanist de a privi rolul artelor, culturii și științelor umane într-o societate. Cu atât mai mult într-o societate precum cea a Rusiei de azi. Tocmai în acest tip de societate, artele și artiștii au rolul cel mai dificil: acela de a rezista spiritual, de a face posibil ca libertatea și simțul critic să supraviețuiască.

Sigur, poate că e dificil să faci diferența între artiștii și intelectualii ruși și statul rus. Doar că ar trebui să ne reamintim că artiștii și gânditorii sunt universali, statul e național.

Izolându-i pe creatorii și gânditorii din Rusia de lumea liberă, le înlături dreptul la o voce tocmai acolo unde ei ar putea să se exprime fără constrângeri. Îi con­damni, de fapt, pentru a doua oară. Și condamni astfel întreaga comunitate culturală a lumii – cea care nu conduce armate și nu declară război, fiindcă ea respiră și există în interiorul unui spațiu diferit, în care domnesc principii diferite ce articulează un labirint emoțional, aparent fragil, dar de neînlocuit pentru existența societăților.

Acest tip de boicot servește, nu subminează, obiectivele de diviziune și atomizare ale conducătorului de la Moscova.

Într-o substanțială conversație de la început de martie cu Anne Applebaum și Youval Noah Harrari, Timothy Snyder observă că războiul dus de Putin încearcă să deconstruiască însăși limbajul inclusiv și structura morală pe care al Doilea Război Mondial le-a lăsat în urmă ca moștenire pozitivă. Europa a realizat de atunci încoace arhitectura solidă a unei integrări economice și culturale astăzi efective, după trei generații. Ceea ce apără simbolic lumea occidentală în războiul din Ucraina e – în primul rând – această moștenire pe cale de a fi repusă în chestiune. Dorința de a legitima din nou o logică imperialistă în Europa (aflată în opoziție cu cea de integrare) pe care o conține acest război e despre revenirea la o fostă ordine planetară în care o anumită versiune a Rusiei stabilea regulile jocului.

Refuzând colaborarea cu aria culturală a Rusiei, nu facem decât să participăm activ la acest proces, adică la reconstruirea de ziduri și la condamnarea la o viață într-un acvariu toxic a singurilor aliați reali ai Occidentului: creatorii și intelectualii. În loc să le hrănim speranța că se pot regăsi într-un spațiu al expresiei libere, le întărim sentimentul „solidarității negative” despre care Hannah Arendt spune că este una dintre bazele societății totalitare.

 Firește, creatorii nu sunt, însă, o masă amorfă. Au convingeri, afinități și preferințe. Marele dirijor rus Georgyev e un simpatizant al lui Putin, ca și Ana Netrebko. Ambii și-au văzut, ca urmare, contractele din Occident anulate.

Pe de altă parte, Elena Kovalskaya, directoarea Teatrului de Stat din Moscova „Vsevolod Meyerhold”, îl califică pe Putin un „ucigaş” în momentul în care își dă demisia și peste opt sute de scriitori ruși semnează, asumându-și un risc real, o scrisoare deschisă. Un fragment, aici:

„Poate un cuvânt să oprească un război?

Asta e singura noastră armă, așa că o să scriem și o să vorbim până când o să fim auziți.

Guvernul nostru încearcă să distrugă altă țară în timp ce o distruge și pe a sa.”

Iar regizorii ruși fac filme antisistem de ani buni, filme susținute de bani ai guvernului.

Așadar, situația ar trebui să ne pună pe gânduri. Ea e cu mult mai complexă decât judecata binară căreia vrem să îi dăm curs, speriați de șocul produs de război. Fiindcă în realitate între artă și putere nu există o reală conjuncție decât aceea în detrimentul artei. Puterea poate, în mod direct, dicta, cenzura, anihila arta, pe când arta nu poate decât să dea glas expresiei libere a sufletului. Chiar și atunci când omul-artist e prizonierul unor convingeri greșite... cine suntem noi să emitem judecăți irevocabile despre asta?!

În sprijinul a ceea ce afirm, iată un exemplu din 2015, când Pavilionul Irakului de la Bienala de la Veneția găzduia a superbă expoziție de fotografie, „Invisible Beauty”. Rezultat al unor demersuri curajoase și vizionare ale curatorului Philippe van Cauteren, erau expuși artiști vizuali din Irak – țară aflată încă în război.

Van Cauteren povestea că, în momentul în care a avut ideea de a face expoziție și de a oferi Irakului această prezență la bienală, autoritățile din Irak i-au spus că nu avea ce să prezinte deoarece în Irak „nu mai sunt artiști”... Și totuși, el i-a căutat, într-un loc devastat de conflict, i-a găsit și i-a expus, oferind astfel un spațiu sacru, o insulă de respirație pentru cei care nu mai aveau voce la ei în țară.

Pot artiștii să fie neutri politic? Trebuie ei să fie neutri politic?

Personal, eu nu am un răspuns tranșant la asta și atât istoria, cât și experiența îmi arată că, în afara artiștilor angajați și a artei cu mesaj, creatorii, în marea lor majoritate, sunt în răspăr cu politica, fiindcă obsesia unui artist este să oglindească și să transfigureze, uneori până la inconfortabil, realitatea. Cu scopul de a produce o iluminare și o înțelegere superioare, libere în spectator.

Preocuparea unui om al puterii este să convingă – prin manipulare și /sau constrângere – de faptul că realitatea pe care el o impune e singura posibilă și cea mai bună. Cu scopul de „a-l face prizonier”, de a-l condiționa pe cetățean.

Nu știu dacă e neliniștea creată de șocurile succesive ale anilor trecuți (criza economică și a mediului, pandemia), efectul spălării pe creier provocate de social media și de haosul și avalanșa informațională, presiunea nevoii de a fi conform cu opinia majorității, o vinovăție irațională sau, pur și simplu, incapacitatea omenească de a discerne în momente foarte grave ce cale să urmeze și alegerea mecanică a soluției celei mai radicale și, în acest caz, inadecvate, dar răspunsul „ușii trântite în nas” nu este unul potrivit. Artiștii, intelectualii și cultura Rusiei fac să bată o parte din inima umanității noastre și așa aflate în pericol. Să nu ne lipsim de asta cu atâta inconștiență și lejeritate fals justițiare.

Imaginea unei țări, iată, ca exemplu, cea a României, s-a transformat radical în ultimele zile nu grație autorităților la putere, ci grație oamenilor și societății civile, prin felul în care aceasta i-a primit pe refugiații ucraineni. Dar în ultimii douăzeci de ani, percepția pozitivă despre România a fost constant și exclusiv întreținută de artiști, intelectuali și sportivi. Oare asta să nu ne învețe nimic?

Fiindcă, în cuvintele scriitorului rus Mihail Siskin, emigrat în Elveția:

„Crima lui Putin este că a otrăvit lumea cu ură. Putin va pleca, dar durerea și furia vor rămâne mult timp. Și doar arta, literatura și cultura pot ajuta să depășim această traumă”.

Aș adăuga doar atât: „The pen, they say, is mightier than the sword” („Cuvântul scris e mai puternic decât o spadă”). Să nu îl sacrificăm tocmai pe el, pe „cuvântul scris”. Fără el, trauma va deveni cronică. Și efectul Putin, fatal. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22