Copiii Cătălinei 

Locul in care se desfășoară anul acesta Atelierele de antropologie teatrală Cătălina Buzoianu (completate de o înșiruire originală de spectacole de muzică și de teatru, de întâlniri și de re-întâlniri ) se numește Socolari. 

Prima dată când am fost invitată de regizorul Ștefan Iordănescu să ajung pe această insulă rurală de artiști era în vara lui 2018.

Ștefan m-a luat seara târziu de la aeroportul din Timișoara, împreună cu o parte dintre cei care aveau să asiste la întâlnirile profesionale - aflate la începuturi,  pe atunci - și drumul către Socolari mi s-a părut mult mai lung decât îmi imaginasem. Dar nu lungimea a fost surpriza reală, ci drumul însuși, relativ întortocheat și încă sălbatic.

Cu stilul său de cowboy bine intenționat, eficient și hotărât să rezolve totul cât mai rapid, Ștefan i-a cazat pe studenți noaptea într-un sat vecin, l-a trezit pe preot ca să îi ceară cheia cazărilor, m-a plasat pe mine la casa Thea - un oasis plin de grație din inima Socolarilor, și m-a anunțat că a doua zi mă ia către casa unde avea loc discuția cu studenții. 

Ambianța generală din Socolari mi-a apărut ca desprinsă din Joia dulce a lui Steinbeck. Atunci l-am cunoscut și pe cel de-al doilea personaj principal al locului, pictorul Gheorghe Fikl, ale cărui pânze monumentale, intense și stranii, ocupă galeriile vaste pe care pictorul însuși le-a amenajat. Fikl a construit, în timp, o scenă și locuri de cazare, un întreg ecosistem care pulsează acum, în 2024, de ambiția căutărilor creatoare ale localnicilor, invitaților și a celor care trăiesc prin vecinătăți.

Ștefan are la el acasă o scenă de teatru pentru spectacole si repetiții, pictorul Taji Josef are o galerie de artă și produce, alături de soția sa, și o miere inegalabilă. La Casa Thea se organizează, de asemenea, evenimente de tot felul și în sat există o pinacotecă - proiect neașteptat, deschis, cu spații încărcate de mister și locuite de tablouri. Oamenii din Socolari și din împrejurimi se strâng alături de invitați și de studenții veniți din patru zări, vara, seară de seară, în curți și spații private, printre pomi și susur discret de lighioane ale nopții, și rămân uneori până la răsărit în curtea lui Ghyuri Fikl, după spectacole, ca să o ia, a doua zi, de la capăt. 

Cătălina Buzoianu s-a stins în 2019.

Atelierele de la Socolari au devenit tot mai ample, scena de spectacol mai bună, locurile de cazare mai numeroase. Ștefan Iordănescu le-a pus, deloc întâmplător, sub genericul Atelierelor de antropologie teatrală.

Visul acesta, de a construi un Centru de antropologie teatrală, un laborator de creație, unul în care experiențele să fie organice și irepetabile, să se poată realiza conexiuni improbabile și fertile, în numele artei, era una dintre marile dorințe ale Cătălinei Buzoianu. Ștefan Iordănescu și Velica Panduru, copiii ei, îi dau, la Socolari, o realitate aparte, încă în construcție, dar extrem de necesară pentru lumea de azi. Cu atât mai necesară, cu cât universul artei devine tot mai invadat de realitate virtuală, spasm ideologic și platitudini teziste. Cu atât mai necesară, cu cât Cătalina este o artistă care a îngrijit, încurajat și crescut artistic foarte, foarte mulți alți „copii”, și a creat, astfel, propria colonie de urmași pe care i-a hrănit simbolic, ca model. O întreagă generație îi datorează imens. De la Alexandru Dabija și Mihai Măniuțiu la Silviu Purcărete, Dragoș Galgoțiu, Cristian Hadjiculea, Alexandru Darie și Victor Frunză, ca să enumăr doar câteva nume, întâlnirea cu ea a fost esențială. Unii i-au fost studenți, alții s-au lăsat susținuți și ghidați în meserie de ea, dar cu toții au avut parte de substanțiala sa generozitate. 

Spectacolele Cătălinei Buzoianu de la Bulandra și Teatrul Mic atrăgeau un public căruia regizoarea i-a desenat și format, în timp, cu mare subtilitate și forță, gustul. 

Mi-e imposibil să îi uit pe Rodica Negrea în „Efectul razelor Gamma” sau în  „Yvonna , principesa Burgundiei”, pe Valeria Seciu și Ștefan Iordache în „Să-i îmbrăcam pe cei goi“ sau pe aceeași Valeria Seciu și pe Dan Condurache în „Maestrul și Margareta”, pe Mariana Mihuț în „Interviu”, pe Tamara Buciuceanu și Gina Patrichi în „Dimineața pierdută”… pe Maia Morgenstern, Horațiu Mălăele, Mircea Diaconu, Răzvan Vasilescu în „Teatru Descompus”, sau pe Ion Caramitru în „Uriașii munților”. Așa cum decorurile Liei Manțoc sau ale lui Andrei Both pentru spectacolele Cătălinei îmi rămân fixate în memorie ca niște arhitecturi expresive, în totală conexiune cu spiritul punerii în scenă. 

Îmi amintesc de cozile nesfârșite, noaptea, la un bilet în plus, dormitul până de dimineață, uneori, alături de alți spectatori fascinați, în fața Teatrului Mic, pentru a prinde un loc - orice loc -  la „Maestrul și Margareta”.

Cătălina a fost cea care ne-a deschis și educat nouă, celor care aveam pe atunci douăzeci de ani, gustul pentru frumos și liberă expresie artistică, interzise de regimul politic în care trăiam. Ne-a pregătit, fără declarativă ostentație, doar prin grația imensă a talentului său vizionar, pentru libertate.

Iar instrumentul său educativ esențial era nevoia de căutare constantă, laboratorul, încercarea de a opri clipa într-o esență volatilă pe care actorii o materializau în fiecare spectacol. Cătălina era ireversibil preocupată de sursa frumosului, de conexiuni și influențe culturale, de drumul ideilor care devin artă.

Din fericire, moștenirea ei spirituala trăiește încă în cei care au putut profita de ea direct și, prin organizarea atelierelor de antropologie teatrală, poate continua la Socolari, deocamdată. 

Asemenea insule ar trebui, însă, multiplicate. 

Fiindcă familia de la Socolari țese legături nevăzute și foarte necesare. Asemenea locuri sunt surse de regenerare emoțională. Surse care se dovedesc esențiale azi, poate că mai mult ca niciodată.

Amintesc aici, între paranteze, că Andrei Șerban a avut câteva sesiuni ale Academiei itinerante în anii 2000, un laborator de lucru cu actorul, dedicat regăsirii interioare a instrumentelor emoționale. Resursele materiale pentru Academie s-au oprit, așa încât, din păcate, ea n-a mai putut fi reluată. Dar prima sa ediție s-a petrecut la Plopi, lângă Cluj, tot într-un spațiu rural, natural și protejat, ideal pentru concentrarea și canalizarea sensibilității creative. 

Ar fi extraordinar să existe continuitate și durabilitate pentru asemenea „centre de recuperare artistică“, gândite în jurul demersului unic al unei personalități a cărei creație face deja parte din patrimoniul artistic. În cazul Cătălinei Buzoianu este, iată, energia tenace, dedicată și plină de încredere a copiilor săi, care a reușit imposibilul. Dar cred, personal, că e prea puțin. 

Investit cu serioase resurse, spațiul de la Socolari s-ar putea desena, în timp, ca o gazdă pentru un vast laborator artistic, ca loc de cercetare antropologică serioasă, ca spațiu de gestație pentru viitoare și prezente vocații dedicate artelor performative. 

Ar putea deveni o insulă de realitate spirituală, plasată salvator, în mijlocul și în contra-curentul taifunului de realități virtuale, pe malurile căreia am început să naufragiem, încet și ireversibil, cu toții.

Caracterizând-o pe Cătălina Buzoianu, actorul Dan Condurache a scris undeva că ar fi ca și cum ai descrie cerul cu stele. Deasupra Socolarilor, pe drumul încă sălbatic și plin de obstacole care duce către o zonă de grație, una dintre aceste stele, din fericire, strălucește! Ea ne amintește că e responsabilitatea noastră ca artiștii care au trăit și trăiesc pentru și prin teatru să nu ajungă, sub presiunea superficialității contextului, încă o specie pe cale de dispariție.