O șansă ce nu trebuie ratată

Respingerea propusei relaxări fiscale (radicale) pe considerente ce țin de macroprudențialitate riscă să fie o păguboasă eroare.

Pachetul de argumente economice aduse de sprijinitorii (ex-ante și ex-post) ai res­pingerii și trimiterii spre parlament pen­tru reexaminre a Legii Codului Fiscal poa­te fi sumarizat astfel: pe­rioada ajustărilor ma­cro­economice pare să se fi în­cheiat pentru România; be­neficiem, în prezent, de un tablou macroeconomic bun, la care se adaugă o creştere economică robustă; în aces­te condiții, misiunea vii­toare a politicilor eco­no­mice este aceea de a păstra echilibrele macro restabilite cu greu după declanșarea crizei în 2009; pe acest fundal, reducerile fiscale „abrup­te“ prevăzute de noul cod sunt ina­pli­cabile din punct de vedere economic și in­dică o gravă imprudență (concretizabilă în­tr-un deficit bugetar final de circa 2,5% din PIB pentru 2016, fapt ce ar constitui o abatere semnificativă de la angajamentele bugetare asumate, care se cifrează la 1,2% din PIB); neîndoios, România are nevoie de relaxare fiscală, însă decisivă este ma­niera în care se realizează aceasta (o im­portanță crucială revenind etapizării adec­vate a măsurilor de reducere a im­po­zi­telor, care să nu aducă nicio vul­ne­ra­bi­li­tate cadrului fiscal-bugetar); în con­se­cin­ță, este necesar ca România să evolueze, în continuare, pe culoarul unor politici res­ponsabile, ceea ce reclamă prudență în privința politicilor fiscal-bugetare (pentru a consolida echilibrele macroeconomice, dar și potențialul de creștere economică pe termen lung).

Altfel spus, cuvântul de ordine pentru cei care resping actuala propunere de re­la­xare fiscală este următorul: prezervarea stabilității financiare printr-o politică ma­croprudențială. Practic, această abordare și-a găsit deja expresia instituțională în crearea (printr-o hotărâre guvernamentală in­trată în vigoare la 22 iulie a.c.) Co­mi­tetului Național pentru Supravegherea Ma­croprudențială. Învestită cu autoritate macroprudențială, noua structură in­ter­ins­tituțională este menită să asigure punerea în aplicare, la nivel naţional, a re­gu­la­men­telor și deciziilor, în domeniul su­pra­ve­gherii macroprudențiale, adoptate la ni­velul Uniunii Europene. În acest sens, pe lângă elaborarea strategiei privind politica macroprudențială în România, activitatea Comitetului va consta în analiza in­for­ma­țiilor disponibile și identificarea riscurilor la adresa stabilității financiare, precum și în emiterea de recomandări în vederea pre­venirii sau diminuării riscurilor și mo­nitorizarea implementării acestora. Des­ti­natarii acestor recomandări vor fi gu­ver­nul, Banca Națională și Autoritatea de Su­praveghere Financiară (cu precizarea, nu lipsită de importanță, că instituțiile men­ționate vor avea obligația să pună în practică măsurile recomandate de Co­mitet).

Ei bine, toate aceste preocupări fără pre­cedent pentru dezvoltarea dimensiunii ma­croprudențiale (sau sistemice) a activității de reglementare și supraveghere bancară, precum și accederea recentă a pro­ble­ma­ticii stabilității financiare la statutul de obi­ectiv-cheie al politicii economice (ală­turi de cel tradițional al stabilității pre­țu­rilor) reprezintă, se pare, „lecția“ pe care autoritățile de la noi și de aiurea au fost capabile să o învețe din criza financiară internațională curentă, și anume: 1) sta­bi­litatea prețurilor nu este nici pe departe su­ficientă pentru a garanta stabilitatea ma­croeconomică și financiară; 2) în contextul economic creat de recenta criză financiară crește im­por­tanța considerentelor le­gate de stabilitatea fi­nan­ciară în construirea politicii monetare, ceea ce în­seam­nă deplasarea accentului în atingerea obiectivelor de inflație de la perioada ime­diată spre un orizont mai îndelungat; 3) ca atare, re­gimurile de țintire a in­fla­ției (stabilitatea prețurilor) își mențin via­bilitatea, dar într-o formă flexibilă, care să țină cont de imperativul limitării ris­cu­rilor de apariție a unei noi crize (sta­bilitatea financiară).

Este însă, din păcate, o lecție prost în­vă­țată (pentru motivele pe care le voi arăta mai jos) și, drept urmare – întorcându-ne la problema noului Cod Fiscal de la noi –, res­pingerea propusei relaxări fiscale (ra­di­cale) pe considerente ce țin de macro­pru­dențialitate riscă să fie o păguboasă eroa­re. Să mă explic.

Argumentul 1: ţintirea inflației destabilizează economia

Ideea avută în vedere aici este aceea că, în contrast cu aserțiunile macro­pruden­ția­liștilor, politica de stabilizare a nivelului general al prețurilor (adică, țintirea in­flației pe orizont îndelungat, ca ins­tru­ment al macroprudențialității) are efecte destabilizatoare asupra economiei. Astfel, o politică ce urmărește creșterea ofertei de bani pe calea expansiunii creditului – așa cum este cazul politicilor monetare ale statelor lumii (țara noastră inclusiv) apli­cate neabătut atât anterioar declanșării cri­zei în 2007-2008, dar și după aceea, până în prezent – și care are drept obiectiv men­ținerea constantă a nivelului prețului la bunurile și serviciile de consum de­clan­șează procese care conduc la discoor­do­nare temporală între diferiții agenți eco­nomici și, în cele din urmă, la criză eco­nomică și recesiune. Explicația este ur­mătoarea: de-a lungul perioadelor eco­nomice în răstimpul cărora pro­duc­ti­vi­tatea crește datorită introducerii de noi tehnologii, a inovațiilor antreprenoriale și acumulării capitalului, dacă se menține constantă cantitatea de bani aflată în cir­culație, creșterea generalizată a pro­duc­ti­vității în sistemul economic trebuie să con­ducă la diminuarea prețurilor bunu­rilor și serviciilor de consum (adică, la diminuarea nivelului general al prețurilor, deci la instabilitatea naturală a acestora). Din contră, o politică macroprudențială ce nu îngăduie în mod artificial ca spo­rirea productivității să reducă prețul bu­nurilor și serviciilor de consum – întrucât este calată pe stabilizarea prețurilor – va genera, în mod inevitabil, așteptări ref­e­ritoare la menținerea în viitor a nivelului prezent al prețurilor, aceste așteptări ducând invariabil la o alungire artificială a structurii de producție, care, fără doar și poate, va fi în cele din urmă replicată sub forma unei crize și a recesiunii.

Așadar, sacrificarea relaxării fiscale pe al­ta­rul macroprudențialității este o opțiune îndoielnică, atât timp cât instrumentul acestei macroprudențialități (stabilitatea pre­țurilor, împletită cu stabilitatea fi­nan­ciară) este el însuși... destabilizator pe ter­men lung.

Argumentul 2: scăderea impozitelor e vitală dezvoltării sustenabile

România este o țară a taxelor mari, a ta­xelor multe și greu de plătit, a taxelor prost cheltuite. Impozitele ridicate reduc producția și venitul: în primul rând, des­curajează dorința de a munci și mic­șo­rează eficiența productivă a muncii; în al doilea rând, reduc atât nivelul, cât și efi­ciența formării de capital; în al treilea rând, descurajează producția de bunuri ce­rute pe piață, dar nescutite de impozite și o încurajează pe cea de bunuri mult mai puțin cerute, dar scutite de impozite. Iar rezultatele acestei distorsiuni mo­ti­va­țio­nale introduse de impozitele mari sunt, ine­vitabil, risipa și ineficiența. În felul acesta, între impozitele mari, corupție și evaziune fiscală se pune în mișcare o re­lație cauzală directă.

Aceasta înseamnă – în consens cu cele arătate și într-o recentă scrisoare deschisă adresată clasei politice de la noi de un grup de gânditori liberali – că reducerea impozitelor este un lucru bun în sine și, de aceea, trebuie susținută necondiționat. Ea are un profund fundament moral și ample consecințe materiale pozitive pen­tru societate. Ușurarea poverii fiscale este, de fapt, un bun public, de care beneficiază fiecare cetățean.

Este adevărat, orice relaxare fiscală poate micșora încasările bugetare, dar acest efect nu poate constitui un motiv temeinic pentru respingerea ei. Soarta bugetului nu stă doar în dimensiunea poverii fiscale, ci și în corelarea acesteia cu obligațiile an­ga­jate de stat. Fapt pentru care coerența di­verselor măsuri fiscal-bugetare nu poate fi dedusă din Codul Fiscal, ci din strategia guvernului în acest domeniu, din an­sam­blul inițiativelor legislative și din Legea bu­getului de stat. În definitiv, în absența corelațiilor între strategia fiscal-bugetară și programul de convergență, precum și din cauza inconsistenței acestora, nu este greu de căzut în capcana neadevărului con­form căruia tocmai relaxarea fiscală este amenințarea letală la adresa sta­bi­li­tății macroeconomice greu redobândite...

Argumentul 3: reducerea cheltuielilor bugetare e un imperativ absolut

Prosperitatea nu se poate construi pe de­fi­cite bugetare și datorie publică și, în con­di­țiile în care statul s-a dovedit, de-a lun­gul timpului, a fi cel mai prost ad­mi­nis­tra­tor de resurse economice, cea mai rapidă și sigură cale de eficientizare a acestui sis­tem resursofag este reducerea sem­ni­fi­ca­tivă a resurselor ce îi sunt alo­cate. Drept urmare, pilonii pe care trebuie să se ba­ze­ze scăderea poverii fiscale sunt, pe de o par­te, consolidarea fiscală (din mai buna co­lectare a impozitelor) și, pe de altă par­te, reducerea cheltuielilor bu­getare. În acest sens, soluții precum pla­fonarea chel­tu­ie­li­lor bugetare în raport cu PIB, in­ter­zicerea deficitelor bugetare, pre­cum și li­mitarea strictă a îndatorării pu­blice ar putea întări credibilitatea reformei fiscale propuse acum, asigurând astfel ca­racterul său ireversibil.

Neîndoios, noul Cod Fiscal nu este unul per­fect, dar acest lucru nu ar trebui să ne facă circumspecți în sprijinirea lui. Și, în răspăr cu opinia macroprudențialiștilor, opor­tunitatea politică a scăderii poverii fiscale ce ar putea fi generată odată cu ree­xaminarea în parlament a legii referitoare la Codul Fiscal continuă să reprezinte o șan­să care nu trebuie ratată.