De același autor
Într-un interviu acordat recent ziarului Süddeutsche Zeitung, cancelarul german, Olaf Scholz, a declarat că „pe termen lung, un lucru este clar: când acest război se va încheia și vom avea de-a face cu o Rusie diferită, capabilă să facă pace, s-ar putea să fim în măsură ca la un anumit moment în timp să putem să trăim din nou împreună. Dar timpul acela nu este acum”. Este o declarație care surprinde corect situația războiului din Ucraina la sfârșitul anului 2022, dar dă seama și de schimbarea copernicană de abordare a țărilor din Europa de Vest și a liderilor acestora față de conflict și față de Rusia: de la o atitudine naivă și împăciuitoristă față de Moscova și de Vladimir Putin, în care bunăstarea morală și mentală a liderului de la Kremlin părea mai importantă decât victimele ucrainene, la o poziție fermă, care arată că realitatea războiului a penetrat până și cele mai rezistente minți politice.
Această transformare de perspectivă a avut loc în toată Europa, care se arată, la sfârșitul acestui an, mai unită ca niciodată în istoria ei în jurul a ceea ce se numește de obicei cu un clișeu care și-a pierdut substanța, „valori europene”: libertatea, consensul în jurul drepturilor omului, respingerea barbariei de orice fel, rezolvarea conflictelor și disputelor pe cale pașnică. Europenii au înțeles însă că această unitate de valori nu înseamnă o retragere într-un pacifism egomaniacal, ci că susținând Ucraina atât umanitar, cât mai ales militar, apără, de fapt, valorile europene. De aceea, tot pentru prima oară în istoria ei, Uniunea Europeană a acordat un sprijin militar cu arme letale Ucrainei în valoare de 3 miliarde de euro și se pregătește să aprobe un pachet de ajutor în valoare de 19 miliarde, după ce Ungaria a renunțat la amenințarea cu veto. Este un drum lung, parcurs într-o perioadă relativ scurtă. Cum a început însă?
Invazia și războiul
În dimineața de 24 februarie, înainte de ora 5.00, la foarte scurt timp după ce Vladimir Putin a anunțat „operațiunea militară specială” de „demilitarizare și denazificare” a Ucrainei, forțele rusești au atacat din patru părți: dinspre nord, din Belarus spre Kiev, dinspre nord-est spre Harkov, dinspre est și sud-est, din așa-numitele republici populare (proapăt recunoscute de Rusia) Donețk și Lugansk către vest și către Mariupol, și dinspre sud, din Crimeea, spre Herson, Zaporojie și Melitopol. Atacurile cu tancuri și blindate au fost însoțite de tiruri de rachete asupra obiectivelor militare și civile din principalele orașe ale Ucrainei, ajungând până în vest, la Lvov, pentru a demonstra că în Ucraina nimeni nu este în siguranță.
După ceva mai mult de o lună de război, în aprilie, rușii nu reușiseră să ocupe Kievul pentru că mișcarea de încercuire a orașului a eșuat după ce defensiva ucraineană s-a dovedit solidă și, mai ales, pricepută la dejucarea planurilor rusești, nu cuceriseră nici Harkovul și nici un alt oraș mare. În schimb, au reușit să cucerească Mariupolul, continuând să asedieze combinatul Azovstal, unde se refugiaseră ultimii apărători ai orașului, Melitopolul și Hersonul, precum și centrala nucleară de la Zaporojie. Deși au continuat să atace Odessa și Mykolaiev, acest front a rezistat.
La București, specialiștii noștri se întrebau ce ne facem dacă rușii cuceresc Odessa și fac joncțiunea cu forțele din Transnistria, iar după cucerirea scurtă a Insulei Șerpilor de către ruși, ministrul de atunci al apărării, Vasile Dâncu, declara că, gata, de-acum „trebuie să ne obișnuim să trăim cu rușii în vecinătate”. Dar n-a fost să fie. Deși Odessa a fost atacată în repetate rânduri și s-a vorbit insistent la un moment dat de un desant maritim pe scară mult mai mare decât la Mariupol, orașul și regiunea nici nu au căzut, nici nu s-au predat rușilor, așa cum s-a așteptat Kremlinul. Rușii au obținut controlul asupra unor localități precum Severodonețk și Lysiceansk în est și și-au consolidat controlul asupra sud-estului, blocând practic accesul ucrainean la Marea Azov. Odessa a rămas astfel singurul port prin care mărfurile ucrainene mai puteau fi exportate. Pe 1 aprilie, ucrainenii au intrat în localitatea Bucha, eliberată de sub ocupație, și au descoperit dovezi ale crimelor de război comise de ruși, care au ucis civili fără justificare. Aproape opt milioane de ucraineni și-au părăsit țara, cel mai mare val de refugiați de la cel de-Al Doilea Război Mondial, și tot atâția sunt refugiați interni, oameni care au fugit din calea luptelor.
Pe 26 aprilie, Statele Unite au organizat la baza aeriană Ramstein din Germania o conferință al cărei principal scop a fost coordonarea sprijinului militar și nonmilitar acordat Ucrainei. Au participat toate statele membre NATO, Australia, Japonia, Coreea de Sud, în total 40 de țări. Statele Unite și Marea Britanie au acordat ajutor militar încă din primele zile, dar după această conferință sprijinul a devenit mai consistent. Cu câteva sincope, datorate, în primul rând, atitudinii hamletizante a Germaniei, Franței, Olandei și a altor câteva țări cu privire la anumite tipuri de armament, fluxul de armament și muniție a fost stabilit și sporit în săptămânile următoare, deși niciodată sprijinul militar occidental pentru Ucraina nu este suficient. Sistemele de rachete multifuncționale HIMARS au provocat panică în rândurile rușilor, iar acum ucrainenii vor mai multe.
Nevoia ucrainenilor de tunuri, muniție, rachete și drone este insațiabilă și unele state din Vest au ajuns să se teamă că rămân fără stocuri. În prezent se discută despre diverse formule de a crea un sistem mai stabil de ajutorare a Ucrainei, care să înlocuiască actualele livrări ad hoc și să permanentizeze cumva mecanismul de sprijin până la obținerea victoriei. Deocamdată, nu toate statele sunt de acord cu un asemenea mecanism stabil, instituționalizat, dar deja Statele Unite au pus la punct un format care să nu se mai ocupe de nevoile urgente, ci să organizeze un sistem mai predictibil de livrare a ajutoarelor.
Înarmați de occidentali, ucrainenii au lansat la începutul lunii septembrie o contraofensivă de succes în regiunea Harkov, reușind în mare parte să o elibereze, în Lugansk și Donețk și, ceva mai târziu în Herson, oraș care a fost recucerit, astfel încât rușii nu mai au în prezent niciun fel de prezență pe malul drept (vest) al Niprului. Drept ripostă, Putin a decis să anexeze patru regiuni – Lugansk, Donețk, Herson și Zaporojie – după organizarea unor referendumuri-fantomă. În felul acesta, Putin și-a încălcat cuvântul dat imediat după lansarea invaziei, că nu urmărește ocuparea de teritorii ucrainene, și a dovedit încă o dată că este un mincinos și că scopul real al războiului este desființarea acestui stat.
Această contraofensivă a slăbit însă odată cu răcirea vremii, în condițiile în care terenul nu mai permite ofensiva tancurilor și a blindatelor. În prezent, luptele constau în mare parte în schimburi de artilerie. Rușii încearcă o ofensivă pentru a prelua controlul asupra orașului Bakhmut din regiunea Donețk și, potrivit unor generali ucraineni, ar pregăti o nouă ofensivă din nord pentru sfârșitul lunii februarie, începutul lui martie. Ambele tabere par însă în expectativă pe cea mai mare parte a frontului, încercând să profite de vreme pentru a-și realimenta stocurile și a-și reface contingentele. De la mijlocul lui octombrie, la ordinul noului comandant al forțelor ruse din Ucraina, Serghei Surovikin, acestea au lansat o campanie de atacuri cu rachete și drone de fabricație iraniană asupra infrastructurii civile a Ucrainei, care continuă și în prezent. Milioane de ucraineni au rămas fără încălzire, curent electric și apă, iar autoritățile fac cu greu față, mai ales că unele din aceste elemente de infrastructură au fost lovite de mai multe ori și sunt de nereparat. În aceste condiții, militarii occidentali caută să întărească apărarea antiaeriană și antirachetă, de îndată ce vor începe să apară și banii pentru aceste sisteme sofisticate, iar civilii încearcă să-i ajute pe ucraineni să facă față iernii trimițând generatoare și alte bunuri de bază. Nevoia de energie a Ucrainei este însă mult mai mare.
Criza energetică europeană
Imediat după invazia Ucrainei, statele occidentale au anunțat noi sancțiuni economice impuse Rusiei, lui Putin și membrilor camarilei prezidențiale. Resursele financiare considerabile ale Rusiei în băncile occidentale au fost înghețate, peste 10.000 de companii vestice s-au retras din Rusia, exporturile în Rusia de bunuri de înaltă tehnologie, precum cipurile, au fost interzise ca pe vremea Războiului Rece, iar averile oligarhilor ruși puși pe lista de sancțiuni au fost vânate până la ultimul iaht. Rusia a ripostat reducând unilateral livrările de gaze naturale către Europa, care s-au redus și mai mult după explozia gazoductului Nord Stream în septembrie. Practic, Rusia a folosit și continuă să folosească gazul natural drept armă îndreptată împotriva Europei. Ca urmare a încetării livrărilor, prețul gazelor a crescut de 15 ori față de 2021, cu efecte grave asupra industriei și a cetățenilor. În 2022, rușii nu au mai livrat decât 60 de miliarde de metri cubi de gaze, ceea ce înseamnă mai puțin de 20% din consumul anual al UE.
În Europa, prețul electricității este legat de prețul gazelor, astfel încât prețurile la curentul electric și la toate bunurile din aval au crescut enorm, pe măsură ce prețul gazelor nu părea să se oprească. Aceasta era situația în luna august. Între timp lucrurile s-au mai așezat, în măsura în care decizia Comisiei Europene ca toate statele membre să aibă stocuri de cel puțin 80% din capacitate până la 1 noiembrie a fost îndeplinită cu ușurință, iar navele cu gaz natural lichefiat (LNG) fac coadă la terminalele din porturile europene. Anul acesta, cel puțin, Europa a evitat un scenariu în care lipsa gazelor să genereze încetarea alimentării cu energie termică și electrică, spre marea nemulțumire a lui Vladimir Putin care ar vrea să vadă o Europă înghețată implorând Rusia să deschidă robinetele. Chiar dacă prețul LNG aproape că s-a triplat, europenii par dispuși să plătească diferența. În prezent, atât prețul la gaz, cât și cel la petrol au scăzut față de vârful din luna august, semn că există suficiente resurse pentru a trece iarna.
Anul viitor, lucrurile s-ar putea înrăutăți, cel puțin așa crede Agenția Internațională pentru Energie (IEA), dacă rușii taie complet gazele pentru Europa începând chiar din această iarnă, din ianuarie. În acest scenariu, susține IEA, UE va rămâne cu un deficit de 57 de miliarde de metri cubi în 2023. Potrivit agenției cu sediul la Paris, lucrurile s-ar putea înrăutăți și mai mult pentru Europa în cazul în care China revine la nivelul de creștere economică din 2021, ceea ce ar însemna o creștere masivă a nevoilor de LNG chineze. Dacă mai adăugăm recentul șantaj al Qatarului, care a amenințat cu suspendarea discuțiilor pe tema energiei (adică a livrărilor de LNG) dacă mai continuă investigațiile belgiene în scandalul de corupție Qatargate din Parlamentul European, atunci perspectivele nu sunt deloc luminoase.
IEA crede că reducerea cererii de energie cu aproximativ 15% la solicitarea Comisiei, ar asigura o rezervă de 30 de miliarde de metri cubi. Cu toate acestea, ar mai rămâne un deficit de 27 de miliarde de metri cubi, adică aproximativ 7% din consumul anual al UE, care nu ar putea fi acoperit. Mai grav este că IEA nu are soluții reale la această problemă, răspunsul standard fiind că trebuie îmbunătățită eficiența energetică, adică mai multe economii pentru scăderea cererii, exploatarea în proporție mai mare a resurselor regenerabile, de parcă există cineva care nu ar dori asta.
Chiar admițând că aceste probleme vor fi rezolvate și UE va trece și anul viitor cu bine în privința aprovizionării cu gaze, este limpede că prețurile nu vor mai scădea la nivelul la care erau când Rusia era principalul furnizor pentru Europa. Dacă cererea de LNG va crește, va crește și prețul, ceea ce va apăsa și mai mult asupra industriei europene, care a suferit mult în acest an. Deși pentru anul viitor a fost prevăzută o creștere economică slabă pentru UE, spectrul unei recesiuni nu este prea departe. Întrebarea este dacă europenii obișnuiți cu un standard de viață înalt vor fi dispuși să plătească prețul unei economii fragile în schimbul susținerii pe mai departe a Ucrainei și a pedepsirii Rusiei. Prețul plătit pentru criza energetică a fost, potrivit Bloomberg, de 1.000 de miliarde de dolari. Dintre aceștia, 700 de miliarde au fost acoperite de ajutoare de tot felul. Dar ce se va întâmpla dacă lucrurile vor continua la fel sau se vor înrăutăți și mai mult.
Deșteptarea geopolitică
Un exemplu de ce efecte geopolitice negative poate avea o gândire energetică proastă o oferă, cine altcineva?, Germania. Dacă Europa depindea de Rusia pentru livrările de gaz în proporție de 40%, Germania depindea în proporție de peste 50%. Jumătate din nevoile Germaniei de cărbune erau acoperite tot din importuri de la ruși, precum și o treime din nevoia de petrol. Germania a fost, fără îndoială, cea mai importantă țintă geopolitică a Rusiei în războiul energetic declanșat împotriva Europei și, în bună măsură, reacția cancelarului Scholz la invazie a fost una cel puțin ezitantă, dacă nu de-a dreptul filorusă, dacă e să-l credem pe fostul premier britanic Boris Johnson, care a afirmat că Scholz spera într-o capitulare cât mai rapidă a Ucrainei. Treptat, cu greutate și cu poticneli, Germania și liderii acesteia au înțeles că slăbiciunea energetică față de Rusia a adus o periculoasă slăbiciune politică față de un agresor care nu ține seama de niciun fel de reguli, de tratate internaționale sau de însăși Charta ONU. Modelul german este ilustrativ pentru un fenomen care a fost numit de înaltul reprezentant pentru politică externă al UE, Josep Borell, „deșteptarea geopolitică a Europei”.
Prima lecție pe care europenii au fost nevoiți să o învețe pe calea cea grea este că lumea nu funcționează după regulile internaționale decât dacă aceste reguli sunt susținute de forță. De forță militară și/sau economică. Altfel spus, relațiile în lumea reală sunt în primul rând raporturi de putere, în absența cărora geopolitica „venusiană” a UE de până atunci nu dă roade. UE și-a înăsprit tonul și a adoptat măsuri concrete pentru a sprijini Ucraina, ceea ce pentru Rusia, obișnuită cu o Europă slabă și naivă, a fost o surpriză. Dar surpriza cea mai mare a fost unitatea de care au dat dovadă europenii în fața agresiunii militare ruse împotriva Ucrainei și a agresiunii energetice asupra întregului continent. Poate că americanii și britanicii au dat primele impulsuri, dar atitudinea fermă a europenilor nu a fost determinată nici de Statele Unite, nici de Regatul Unit, ci de conștientizarea faptului că o asemenea barbarie nu mai poate fi tolerată în imediata apropiere. Europa pare acum în măsură să devină dintr-o putere soft, cu anvergură globală limitată, o putere hard, pe care trebuie să o tratezi cu respect. Cel mai bine se va vedea această nouă putere regăsită a Europei în relațiile cu China, care nu este obișnuită să întâmpine o rezistență serioasă la incursiunile sale tot mai adânci în UE.
Și aici putem vorbi de o criză geopolitică a Europei. Reacția relativ unitară, cu toate ezitările, față de Ucraina este importantă, dar ea ridică o problemă serioasă. Cum a permis UE ca așa ceva să se întâmple la granițele ei? Care sunt limitele politicilor și acțiunilor externe ale UE? Dacă Uniunea se pregătește să devină un actor geopolitic serios, adică implicat în confruntările de putere la nivelul geografiei globale, atunci UE trebuie să fie pregătită să proiecteze puterea în afara propriului spațiu de interes. Reacția față de Rusia este un început bun, dar este doar un început. Dacă politica externă a UE și-a regăsit într-o anumită măsură forța rezultată dintr-o unitate care până acum nu a existat (pentru că țări precum Germania făceau o politică externă diferită) ea va trebui să adopte o geostrategie europeană pe care să o susțină eventual prin forță, dacă va fi necesar. După Ucraina, Europa nu mai poate rămâne la fel în acțiunile sale externe. Cum se va defini rămâne încă de dezbătut. //
Sursa foto: Facebook - Volodimir Zelenski
