De același autor
Ați auzit probabil de practica HG-urilor sau ordonanțelor de o noapte, hotărâri de guvern cu valabilitate de numai câteva ore emise și publicate în Monitorul Oficial în cursul serii (de aici obiceiul de a lucra „noaptea ca hoții“) și anulate 24 de ore mai târziu sau chiar mai devreme. Era o practică destul de frecventă în activitatea guvernamentală, indiferent de culoare politică, a anilor ’90 și chiar la începutul anilor 2000. Astfel de acte administrative efemere, deși aveau caracter normativ – aveau valabilitate „generală“, impersonală –, erau, în realitate, acte „cu dedicație“ pentru un grup de interese sau chiar persoane individuale, de cele mai multe ori antreprenori privați cu conexiuni guvernamentale sau de partid, care aveau nevoie fie și numai pentru câteva ore de acea reglementare sau derogare de la o reglementare pentru a-și satisface interesele. Altfel spus, această practică a reprezentat încă de la începuturile democrației postdecembriste o formă eficientă de legitimare sau legiferare a corupției la cel mai înalt nivel. Legea 544 privind accesul la informații și Legea 52 privind transparența deciziilor administrative au diminuat mult amploarea acestor practici, dar nu le-au anihilat cu totul. După cum nu au anulat nici practica achizițiilor publice „cu dedicație“, făcute tot în baza unor reglementări ad-hoc, cu valabilitate pentru un singur actor. Situații precum cea în care Sebastian Ghiță a reușit să controleze o mare parte din sistemele informatice ale unor instituții de stat și servicii publice vitale sau achizițiile din dosarul Microsoft s-au petrecut sub radarul opiniei publice, bine camuflate și ferite de ochii mass-media. Cazul Belina, deși de mai mică amploare, este similar în toate sensurile legale, penale și constituționale.
Această sursă de mare corupție a fost arareori atacată frontal de DNA, pentru că este vorba de cazuri dificile, greu de dovedit, în care martorii se feresc să vorbească, iar comisioanele sau mita sunt bine ascunse, dosare care se lucrează greu, pe perioade îndelungate și care ar fi putut strica „indicatorii de performanță“ ai unei instituții obsedate de statistici și de o rată cât mai mare de condamnări. Pe de altă parte, implicațiile politice sunt profunde pentru că ele merg până în inima „sistemului ticăloșit“ și exista riscul ca, fiind vorba de rețele transpartinice de interese, acestea să pună toate tunurile politice și mediatice pe DNA, un risc pe care îl vedem împlinit sub ochii noștri. Grupurile de interese politico-economice au continuat „să fure cu legea în mână“, în vreme ce DNA s-a concentrat asupra unor cazuri individuale și infracțiuni precise, țintite, dar reduse ca amploare, cu șanse mai mari de a obține condamnări. DNA este însă o instituție tânără și speranța tuturor celor care au susținut această instituție era că în cele din urmă avea să atace frontal sursa ultimă a marii corupții – „sistemul ticăloșit“. Microsoft este din nou un exemplu de astfel de încercare din partea DNA de a ataca sursele marii corupții. Cu cât DNA se apropie mai mult de această sursă, cu cât amenințările în jurul ei cresc. Cazul Voiculescu și dosarul privatizării ICA a reprezentat o ridicare a vălului de pe un alt fenomen – privatizările frauduloase – care amenința să scoată la lumina publică tenebrele relațiilor dintre politic și „antreprenorii“ agreați, cei mai mulți proveniți din fosta Securitate.
Din acest motiv, al experienței celor aproape trei decenii de tranziție, era absolut necesar ca procurorii – DNA și DIICOT – să poată ancheta penal actele normative emise de administrație, de la guvern până la primării. Or, contraatacurile sistemului au mers exact în sens opus. A încercat prin toate mijloacele să se sustragă răspunderii penale, fie ca în „marțea neagră“, prin scoaterea dintr-o lovitură de pix a demnitarilor din categoria funcționarilor publici, fie prin mijloace mai subtile, cum ar fi Ordonanța 13, care golea de conținut infracțiunea de abuz în serviciu. În general, preocuparea numărul unu a partidelor politice în ultimii ani a fost să creeze condițiile legale în care demnitarii să răspundă cât mai puțin pentru faptele lor ilegale, iar răspunderea să fie cel mult politică și în nici un caz penală.
Cel mai mare sprijin obținut de aceste grupuri de interese politico-economice pe care îl numim „sistemul ticăloșit“ l-a primit din partea Curții Constituționale prin Decizia 68, prin care a interzis DNA să ancheteze ordonanțele de urgență ale guvernului. Acum, Dragnea și guvernul lui fac pasul următor din punct de vedere logic. Solicită CCR să declare hotărârile de guvern și ordinele de ministru în afara ariei de competență a „organelor de anchetă penală“. Așa cum au observat deja juriștii citați de Dan Tăpălagă, HG-ul prin care Lacul Belina și Brațul Pavel sunt trecute în proprietatea CJ Teleorman nici măcar nu este un act administrativ normativ, ci unul individual, deci, în principiu, ar trebui să poată fi anchetat. Dar, așa cum a subliniat Tudorel Toader, sistemul vrea să fie exonerat de răspundere pentru actele administrative, normative și individuale până la ordin de ministru. Dacă CCR va face acest pas și va acorda demnitarilor impunitatea la care visează de atât timp, va fi pasul decisiv către transformarea României într-un stat oligarhic cu nimic diferit de Rusia lui Putin.