(In)adecvare: Colectiv, individual şi în gaşcă

Urmăresc cu atenţie şi cu multă pre­o­cu­pare când, în societatea românească, apar muguri de revoluţie, mai ales de evoluţie şi de reformă. Nu sunt singurul; este, cred, ce­va firesc să ob­ser­văm când apar asemenea mo­mente şi, probabil, să sperăm că lucrurile vor merge într-o direcţie bună pentru o ţară departe de a fi, cum să spun, terminată.

Din 2012 (un an în multe şi diverse privinţe definitoriu pentru fragila democraţie autohtonă) încoace, au fost mai multe momentele în care agenda de re­voluţie, evoluţie (fie-mi îngăduit să pre­fer acest termen – cu o literă în minus fa­ţă de „revoluţie“, dar şi fără zecile de mi­li­oane de morţi pe conştiinţă în întreaga lume în numele „revoluţiei“) şi reformă a pretins că face jocurile politice şi, în sens larg, publice.

La bilanţul faptelor, lucrurile sunt departe de a fi încurajatoare. Un scurt şi lucid sur­vol ne îndeamnă să consemnăm, în mod obligatoriu, următoarele borne. În 2012, iarna, ceea ce a fost autentic reformist a sfârşit foarte repede prin a fi confiscat şi de deturnat de USL, cu un Dan Voiculescu în bună formă la acea dată. În plus, cine refuză să vadă solida linie de continuitate între ceea ce a fost în iarna lui 2012 şi te­ri­bila vară a aceluiaşi an, în care s-a în­cercat o lovitură de stat (marcată ca atare de întreaga lume civilizată), e ori naiv în continuare, ori... altfel şi nu într-un sens mă­gulitor.

Apoi, după ciudaţii doi ani de „coabitare“ – una ale cărei resorturi mă tem că încă nu le-am aflat până la capăt -, în toamna lui 2014 a urmat un alt „momentum“ revo­luţionar, un impuls au­ten­tic pentru schimbare în bi­ne a clasei politice şi, poa­te, a administraţiei şi a so­cietăţii. Vestea bună, à pro­pos de acel moment, e că nu a ieşit preşedinte Victor Ponta. Veştile proaste sunt mai multe – între ele, cu siguranţă, şi ace­ea că oamenii delegaţi, printr-un ex­tra­or­dinar vot şi o emoţie publică foarte pu­ter­nică şi autentică, să producă această schimbare au cam adormit în bocanci, cum se spune în popor.

Colectiv, final de an 2015, tragedia pentru care nu există cuvinte de împăcare cu ea, a părut, la rândul ei, că va fi un turning point în direcţia restartului mult aşteptat. Nu, nu domnule Iohannis, nu trebuiau să moa­ră acei tineri extraordinari la Colectiv (cum, într-una dintre deja obişnuitele dvs. gafe de comunicare, aţi afirmat), pen­tru ca lucrurile să se schimbe; inclusiv pen­tru ca Victor Ponta să nu mai fie pre­mier. Dar, după acel moment, existau in­di­cii şi angajamente că vom fi martorii unor schimbări de profunzime. Ceea ce avem în fapt, faţă cu agenda binelui (in­clusiv a binelui public) clamată în acele tragice momente, este însă profund de­zamăgitor.

Inadecvarea – în sensul evoluţiei autentice şi al reformei consistente – este evidentă şi dezarmantă. PSD cumpără timp şi, cu metode deja verificate în timp, are în con­tinuare o relaţie nefirească cu ideea de de­mocraţie. PNL e anemic, fără viziune; as­ta, când nu e părtaş pe faţă la agenda lui Dan Voiculescu and friends. Vocile refor­miştilor se aud în surdină – şi aceasta nu doar din vina „altora“. În plus, esenţial, „instituţiile“ care să dea glas şi vizibilitate reformismului sunt mici, aproape ine­xis­tente.

À propos: sunt convins că şi domnul Io­hannis „urmăreşte cu atenţie şi cu multă procupare“ punctaje de genul celor care se subsumează agendei numite mai sus (re­voluţie, evoluţie, reformă, binele public, me­ritocraţie, stat de drept). Doar că, în pri­vinţa domniei sale – nu un personaj oarecare, ci, dimpotrivă, tocmai per­so­na­jul politic în care, în mod tradiţional, se in­vesteşte cea mai mare încredere şi le­gitimitate publică -, e de dorit ca lucrurile să nu alunece, aşa cum s-a întâmplat deja de multe ori în ultima vreme, în zona pasivităţii absolute, când nu a anecdoticii. A uneori anecdotici dure, precum e cazul cu acest banc recent, de sezon: „La Co­troceni opreşte o limuzină goală. Din ea coboară Klaus Iohannis“. Când bancuri de acest gen încep să circule şi să devină populare, nu e deloc în regulă.

Bref: adecvarea faţă de reperele de după Colectiv (sau de după momentele de impuls înnoitor inventariate mai sus) este descurajantă. Fiindcă lucrurile nu merg aproape deloc spre consolidarea unui bine public, a unui spaţiu public decent, a unei societăţi mature şi democratice. Adec­va­rea faţă de acea agendă a binelui despre ca­re vorbeam este cel mult individuală şi, de aceea, insuficientă; cel mai adesea, din păcate, inadecvarea faţă de această agen­dă este regula – sau, dacă vreţi să îi spu­nem altfel, mai dur, ceea ce putem cons­tata mai mereu este o teribilă adecvare (colectivă, individuală) la tot felul de găşti toxice.