De același autor
Urmăresc cu atenţie şi cu multă preocupare când, în societatea românească, apar muguri de revoluţie, mai ales de evoluţie şi de reformă. Nu sunt singurul; este, cred, ceva firesc să observăm când apar asemenea momente şi, probabil, să sperăm că lucrurile vor merge într-o direcţie bună pentru o ţară departe de a fi, cum să spun, terminată.
Din 2012 (un an în multe şi diverse privinţe definitoriu pentru fragila democraţie autohtonă) încoace, au fost mai multe momentele în care agenda de revoluţie, evoluţie (fie-mi îngăduit să prefer acest termen – cu o literă în minus faţă de „revoluţie“, dar şi fără zecile de milioane de morţi pe conştiinţă în întreaga lume în numele „revoluţiei“) şi reformă a pretins că face jocurile politice şi, în sens larg, publice.
La bilanţul faptelor, lucrurile sunt departe de a fi încurajatoare. Un scurt şi lucid survol ne îndeamnă să consemnăm, în mod obligatoriu, următoarele borne. În 2012, iarna, ceea ce a fost autentic reformist a sfârşit foarte repede prin a fi confiscat şi de deturnat de USL, cu un Dan Voiculescu în bună formă la acea dată. În plus, cine refuză să vadă solida linie de continuitate între ceea ce a fost în iarna lui 2012 şi teribila vară a aceluiaşi an, în care s-a încercat o lovitură de stat (marcată ca atare de întreaga lume civilizată), e ori naiv în continuare, ori... altfel şi nu într-un sens măgulitor.
Apoi, după ciudaţii doi ani de „coabitare“ – una ale cărei resorturi mă tem că încă nu le-am aflat până la capăt -, în toamna lui 2014 a urmat un alt „momentum“ revoluţionar, un impuls autentic pentru schimbare în bine a clasei politice şi, poate, a administraţiei şi a societăţii. Vestea bună, à propos de acel moment, e că nu a ieşit preşedinte Victor Ponta. Veştile proaste sunt mai multe – între ele, cu siguranţă, şi aceea că oamenii delegaţi, printr-un extraordinar vot şi o emoţie publică foarte puternică şi autentică, să producă această schimbare au cam adormit în bocanci, cum se spune în popor.
Colectiv, final de an 2015, tragedia pentru care nu există cuvinte de împăcare cu ea, a părut, la rândul ei, că va fi un turning point în direcţia restartului mult aşteptat. Nu, nu domnule Iohannis, nu trebuiau să moară acei tineri extraordinari la Colectiv (cum, într-una dintre deja obişnuitele dvs. gafe de comunicare, aţi afirmat), pentru ca lucrurile să se schimbe; inclusiv pentru ca Victor Ponta să nu mai fie premier. Dar, după acel moment, existau indicii şi angajamente că vom fi martorii unor schimbări de profunzime. Ceea ce avem în fapt, faţă cu agenda binelui (inclusiv a binelui public) clamată în acele tragice momente, este însă profund dezamăgitor.
Inadecvarea – în sensul evoluţiei autentice şi al reformei consistente – este evidentă şi dezarmantă. PSD cumpără timp şi, cu metode deja verificate în timp, are în continuare o relaţie nefirească cu ideea de democraţie. PNL e anemic, fără viziune; asta, când nu e părtaş pe faţă la agenda lui Dan Voiculescu and friends. Vocile reformiştilor se aud în surdină – şi aceasta nu doar din vina „altora“. În plus, esenţial, „instituţiile“ care să dea glas şi vizibilitate reformismului sunt mici, aproape inexistente.
À propos: sunt convins că şi domnul Iohannis „urmăreşte cu atenţie şi cu multă procupare“ punctaje de genul celor care se subsumează agendei numite mai sus (revoluţie, evoluţie, reformă, binele public, meritocraţie, stat de drept). Doar că, în privinţa domniei sale – nu un personaj oarecare, ci, dimpotrivă, tocmai personajul politic în care, în mod tradiţional, se investeşte cea mai mare încredere şi legitimitate publică -, e de dorit ca lucrurile să nu alunece, aşa cum s-a întâmplat deja de multe ori în ultima vreme, în zona pasivităţii absolute, când nu a anecdoticii. A uneori anecdotici dure, precum e cazul cu acest banc recent, de sezon: „La Cotroceni opreşte o limuzină goală. Din ea coboară Klaus Iohannis“. Când bancuri de acest gen încep să circule şi să devină populare, nu e deloc în regulă.
Bref: adecvarea faţă de reperele de după Colectiv (sau de după momentele de impuls înnoitor inventariate mai sus) este descurajantă. Fiindcă lucrurile nu merg aproape deloc spre consolidarea unui bine public, a unui spaţiu public decent, a unei societăţi mature şi democratice. Adecvarea faţă de acea agendă a binelui despre care vorbeam este cel mult individuală şi, de aceea, insuficientă; cel mai adesea, din păcate, inadecvarea faţă de această agendă este regula – sau, dacă vreţi să îi spunem altfel, mai dur, ceea ce putem constata mai mereu este o teribilă adecvare (colectivă, individuală) la tot felul de găşti toxice.
