De același autor
Vladimir Putin a ridicat starea de alertă a armelor nucleare rusești. Cum am ajuns în acest punct istoric atât de dificil, în ciuda tuturor eforturilor depuse de statele europene pentru menținerea păcii după al Doilea Război Mondial? Ce ne așteaptă oare în perioada următoare? Un scurt excurs istoric și o analiză atentă a evenimentelor ultimelor zile ne pot oferi niște indicii. Problema ucraineană este una complexă. Nașterea statului-națiune apare de obicei datată începând cu Pacea de la Westphalia, din 1648, un nume impropriu poate pentru două tratate de pace semnate la Osnabrück și Münster, în vestul Germaniei, aproape de granița de azi cu Olanda.
Pe termen lung, Pacea de la Westphalia nu a condus la stabilitatea europeană mult visată. Dar, după fiecare perioadă de război, statele-națiuni europene au încercat să pună din nou, împreună, bazele instituționale ale acestui vis: Pacea de la Westphalia a fost urmată de Concertul Europei, creat de monarhiile absolutiste europene după războaiele napoleoniene, de Liga Națiunilor după Primul Război Mondial și de Organizația Națiunilor Unite (ONU) după cel de-al Doilea Război Mondial. Carta Națiunilor Unite, semnată pe 26 iunie 1945 la San Francisco, începe cu o declarație simbolică: „Noi, popoarele națiunilor unite, hotărâte să izbăvim generațiile viitoare de flagelul războiului (...) și în aceste scopuri să practicăm toleranța și să trăim în pace unul cu celălalt, ca buni vecini (...), am hotărât să ne unim eforturile pentru înfăptuirea acestor obiective”.
77 de ani mai târziu, „flagelul războiului” și-a făcut din nou apariția, readus la viață de Rusia, stat fondator al ONU, membru permanent al Consiliului de Securitate și unul din gardienii păcii internaționale. Nu este prima dată după 1945 când Națiunile Unite se confruntă cu război, vărsare de sânge și dezastre umanitare pe teritoriul unui stat membru. Ca niciodată în trecut însă, războiul inițiat în Ucraina de Vladimir Putin este unul care a surprins prin lipsa oricărei tentative legitime de justificare a unei agresiuni perpetuate la o scară atât de largă. Poate că, având în vedere intervențiile militare ale Rusiei din Georgia (2008) și Siria (2015 -), atitudinea belicoasă a lui Putin ar fi fost de așteptat. Invazia Ucrainei însă i-a luat prin surprindere chiar și pe experții care credeau mai degrabă într‑un război limitat, purtat în vederea asigurării independenței regiunilor Donețk și Luhansk.
Ambasadorul Rusiei la Națiunile Unite a încercat să ne convingă de faptul că războiul din Ucraina nu există. În ședința Consiliului de Securitate ONU din 25 februarie, Nebenzia Vassily Alekseevich, președintele în exercițiu al consiliului, susținea că imaginile de război utilizate în presa vestică sunt niște trucaje. Discursul său a atacat atât ONU, acuzat de ipocrizie, cât și revoluționarii Maidan de acum 8 ani. Revoluția portocalie ucraineană, nenumită, a părut să fie ținta unor acuze virulente, la fel ca anumite state „vestice” (cine sunt ele?) care ar fi întreținut-o. Dar, ne-a asigurat șeful delegației ruse, suntem pe cale să vedem cum poporul ucrainean își va recăpăta libertatea și dreptul la autodeterminare politică.
Să fie vorba de cinism sau de altceva? În cartea sa publicată în 2006, Securitatea ca practică: Analiza discursului și războiul din Bosnia, Lene Hansen, profesoară la Universitatea din Copenhaga, spunea că Bill Clinton ar fi renunțat să susțină Planul de Pace Vance-Owen în războiul din Bosnia după lectura cărții lui Robert D. Kaplan, Fantome din Balcani: O călătorie prin istorie (1993). Să fi citit și Putin ceva cărți în izolarea sa autoimpusă pe perioada pandemiei? Psihologia șefului Kremlinului rămâne încă un mister. Mai importantă este însă reacția pe care versiunea sa de istorie a stârnit-o în rândul publicului european. Aversiune, ridiculizare?
Unii experți continuă să îi acorde încredere lui Putin ca jucător politic rațional. Într‑un articol publicat de revista Foreign Affairs – What if Russia Wins – Liana Fix și Michael Kimmage, ambii experți pe Rusia/Ucraina și cercetători afiliați ai German Marshall Fund (GMF), ne propun un exercițiu ipotetic și analizează posibilele consecințe ale unei victorii rusești. Putin, susțin autorii, și-a asumat și în Siria un risc geostrategic intervenind în favoarea regimului lui Bashar al-Assad. Și a câștigat. În cazul în care ar câștiga militar Ucraina, fie și ca un stat eșuat, Putin va schimba complet Europa și modul de interacțiune a Rusiei cu țările Uniunii Europene.
E un scenariu credibil, dar un scenariu care ignoră rolul jucat pe scena relațiilor internaționale de cei mereu ignorați, oamenii care locuiesc în statele respective. Eu propun o altă interpretare. În puținele zile care au trecut de la declanșarea invaziei Ucrainei, mii de oameni și-au exprimat adeziunea în stradă, pe diverse canale de socializare și printr-o exemplară mobilizare umanitară față de ucraineni și de dorința lor de a-și apăra țara și democrația. La Berlin, duminică, 27 februarie, mai mult de 100.000 de oameni au demonstrat împotriva războiului din Ucraina. După spusele organizatorilor – o alianță mai degrabă ad-hoc de organizații nonguvernamentale de mediu, pacifiste, sindicate și biserici – la proteste ar fi participat până la 500.000 de berlinezi. În aceeași zi, în Bundestag, cancelarul Olaf Scholz anunța în mod asumat cea mai importantă schimbare de politică externă din istoria Germaniei de după 1945: creșterea substanțială a bugetului armatei la peste 2% din produsul intern brut al țării.
În același timp, într-o extraordinară și, haideți să fim sinceri, neașteptată demonstrație de unitate, țările UE au reușit să se pună de acord în privința unui pachet de sancțiuni. Eliminarea inițială a unor bănci rusești din SWIFT nu a fost chiar „pumnalul în inimă” așteptat de ucraineni, dar faptul că Ungaria, Cipru și, poate cel mai important, Germania au renunțat la obiecțiile lor spune multe despre noua direcție în politica externă a Uniunii. La 24 februarie, Emmanuel Macron avertiza că invazia Ucrainei este un punct de cotitură pentru Europa. Economic, consecințele s-au concretizat într-un prim val de sancțiuni. Președintele Biden a anunțat măsuri similare și a invocat explicit Articolul 5 al Tratatului Nord-Atlantic, afirmând că America este pregătită să apere teritoriul NATO.
Bătrânele democrații europene par, dintr‑odată, revigorate de suflul militar al războiului. Să fi reușit Putin exact ceea ce nu și-ar fi dorit? Renașterea unei democrații vestice militante? Și nu doar despre deciziile liderilor euro-atlantiști. Cel puțin în Europa, sancțiunile împotriva Rusiei ar mai fi putut trena în absența unor presiuni publice. Oamenii obișnuiți sunt cei care și-au exprimat adeziunea spontan, pe canale de socializare, pentru cauza Ucrainei, și care și-au colorat pozele de profil în culorile steagului ucrainean. Mesaje antirăzboi, unificatoare, proeuropene au putut fi văzute în manifestații de stradă la Berlin, precum și la Praga și Tbilisi. Imaginile prezentate de diverse televiziuni vestice, dar și videoclipurile circulate pe YouTube și TikTok par să surprindă chiar începutul unei mișcări paneuropene pacifiste și democratice. Organizații umanitare și simpli cetățeni s-au transformat peste noapte în voluntari, încercând să ajute refugiații din Ucraina. Televiziunile americane prezintă imagini cu berlinezi care oferă cazare, unii chiar pe termen nelimitat, ucrainenilor fugiți din zone de conflict.
Această extraordinară dovadă de solidaritate cu dreptul Ucrainei de a-și exercita suveranitatea și de a-și alege viitorul este semnul unei schimbări mult mai importante. Normele sociale, legile nescrise care guvernează viața unei comunități par a se schimba. Până și pacifismul, criticat deseori drept egoism și nepăsare, al germanilor s-a metamorfozat peste noapte într-o solidaritate fără precedent cu miile de refugiați care din nou bat la porțile celei mai puternice economii din Uniune. Dacă vântul unor spirite neașteptat îngemănate – pacifism și război – bate din nou prin Europa, pe străzile Sankt Petersburgului și ale Moscovei au reapărut protestele. Nu toți rușii își doresc acest război. Cei care au avut curajul să demonstreze împotriva războiului s-au trezit însă rapid transformați în dușmani ai patriei. Și cu toate acestea, vocile critice la adresa regimului lui Putin continuă să apară. Este și acest lucru încă o dovadă că mult visatul Graal al valorilor europene nu este doar o construcție teoretică, ci o realitate.
Războiul își va continua, din păcate, drumul său sângeros. S-ar putea să intrăm într-un conflict de lungă durată. Dar statele europene nu vor acționa în vidul social pe care îl asumă în analizele lor „realiștii”. Nu trăim doar în lumea lui Mearsheimer. Este foarte probabil că acest conflict ne va schimba traiectoria politică, dar s-ar putea să fie într-o direcție complet neașteptată. În loc de calcule raționale, egoiste, de putere, s-ar putea să vedem renăscând o mișcare paneuropeană de proporții, cu efecte politice pe măsură. În loc de victorii ale partidelor populiste, cele care cresc în perioade de nesiguranță financiară și fluxuri masive de refugiați, e la fel de plauzibil să vedem renăscând o nevoie de solidaritate și comunitate care să unifice și mai mult proiectul european. Rusia a trecut peste o linie roșie, pacea internațională, în politica sa agresivă față de Ucraina. Decizia lui Putin ar putea conduce, pe termen lung, la revigorarea democrațiilor vestice, devenite mult mai militante și fără complexe în apărarea și promovarea internațională a democrației. Indirect, ar putea rezulta și o mișcare europeană (cu posibile efecte globale), pacifistă, democrată și globalistă. //
