De același autor
Evenimentele de la Nalchik, din Rusia, de la inceputul lunii, cand forte militare islamiste au atacat si ocupat temporar aeroportul si mai multe cladiri publice intr-o operatiune soldata cu aproximativ 100 de victime, au reprezentat o provocare nu numai pentru fortele de ordine ruse, dar si pentru elitele mass-media americane. Dilema eterna in astfel de situatii, spun criticii acestor elite, este cum poti prezenta lucrurile astfel incat publicul sa nu ajunga cumva sa traga concluzia ca “razboiul impotriva terorismului” declarat de actuala administratie americana raspunde in realitate unei presante stari de fapt contemporane si, prin urmare, nu este o constructie a unei “cabale israelo-neoconservatoare”, o conspiratie a marilor corporatii petroliere, o nebunie a mult prea credinciosului George W. Bush sau o faza a imperialismului american, asa cum i se inoculeaza obsesiv de patru ani incoace de catre aceste elite. Privind felul in care a decurs acoperirea media a evenimentului in discutie, comentatorii au concluzionat ca, din nou, modul in care a fost prezentat si analizat evenimentul s-a abatut de la principiile profesionismului jurnalistic, subordonandu-le reflexelor si sabloanelor ideologice in care realitatile geopolitice curente sunt fortate de catre aceste elite. 
Argumentul criticilor este simplu: ori de cate ori au prilejul sa prezinte evenimentele si crizele generate de fortele extremiste islamiste de pretutindeni, majoritatea canalelor media occidentale se angajeaza discret, dar ferm intr-o serie de referiri alunecoase la “insurgenti”, “fortele rebele”, “militanti”, evitand pe cat posibil elaborari sau chiar referiri la identitatea islamista fundamentalista a acestora sau o discutie concreta a obiectivelor politico-militare vizate de acestia. Altfel spus, din traditionalul “cine, ce si de ce” al jurnalismului, publicul afla cate ceva despre “ce”, dar informatia si analiza punctuala care ii este oferita cu privire la “cine” si “de ce” devine foarte nebuloasa. Cand este vorba despre “cine”, faptul ca avem de a face in majoritatea cazurilor cu jihadisti islamici avand o agenda politica si o strategie militara clare si public anuntate se pierde undeva in subsolul comentariilor. Vagile si artificialele referiri la “insurgenti” par sa fie considerate suficiente. Abia cand ajungem la “de ce” ratiunea acestei strategii de ofuscare devine transparenta. Aici vechile retete si sabloane narative ale anticolonialismului sau anticapitalismului (dupa caz) sunt lasate sa opereze inertial. Aceste retete spun ca exista asupritori si ca popoarele se ridica la lupta impotriva asupritorilor. “Explicatia” inertiala asigurata de acest slogan sau sablon - lipsita de substanta asa cum este ea - este considerata suficienta, ba chiar dezirabila. Astfel, esentialul fiind spus sau implicat, si anume ca imperialistii, capitalistii, occidentalii, colonialistii, americanii, eurocentristii etc. provoaca in lume lucruri rele, alte elaborari cu privire la situatiile si evenimentele in discutie sunt considerate secundare.
Desi initial poate parea greu de crezut ca o asemenea strategie media opereaza azi cu succes, o sumara analiza de continut arata, spun criticii, cat de mult din registrul evolutiilor politice internationale este fortat in acest tipar de catre jurnalistii marilor organizatii de presa americane. Avantajele sunt evidente: in primul rand, marea naratiune progresista a luptei dintre exploatat si exploatator, colonizator si colonizat etc., ce stapaneste universul mental al elitelor occidentale de stanga (dominante in lumea mass-media), primeste o gura de oxigen, este mentinuta in viata si, mai mult, este proiectata pe prima pagina. In al doilea rand, munca jurnalistului devine mult mai usoara si placuta. In loc sa analizeze cu o minte deschisa, dar concentrata complexe configuratii de evenimente, cauze, actori si strategii specifice fiecarui caz in parte, totul devine interpretabil ca un nou episod din lunga epopee politico-ideologica a luptei dintre opresati si capitalismul occidentalo-imperialisto-colonialist, o epopee in care toate personajele si actiunile isi au rolul, rostul si valoarea moral-politica predefinite. Tot ce ramane de facut este ca sablonul sa fie aplicat la evenimentul in cauza. Astfel, glosand deasupra realitatii si manevrand cu subtilitate retorica discursului public, elitele media americane incearca si partial chiar reusesc sa mentina o discreta, dar foarte persistenta ceata ideologica intre evenimentele realitatii internationale si public.
S-ar putea spune ca diferenta intre a spune “militant islamist” si “militant” este pana la urma irelevanta. Evenimentele de la Nalchik, Beslan sau Falluja raman aceleasi, indiferent de termenul folosit. Problema este ca, intr-adevar, evenimentele raman aceleasi, dar nu si interpretarea lor. Daca spui “militanti” si “insurgenti” si implicit ca obiectivul lor este de a “alunga opresorii” si te opresti la numai atat, atunci cea mai importanta dimensiune politica a evenimentului este pierduta. Daca spui insa “militanti islamisti” sau “jihadisti”, atunci analiza abia incepe. De pilda, in cazul Nalchik, intrebarea naturala este: ce doresc “insurgentii”, care sunt obiectivele lor? Este relevant pentru strategia si comportamentul acestora faptul ca identitatea si obiectivele lor sunt islamiste? Asa cum se va vedea, acestea sunt intrebari deloc irelevante. Din contra, ele ne orienteaza catre esenta geopolitica a fenomenului caucazian, din care cazurile Nalchik sau Beslan sunt doar manifestari specifice.
Un punct de turnura
Cand vorbim despre situatia din Caucaz, ne gandim imediat la Cecenia. Ca romani, popor cu o experienta istorica nu tocmai pozitiva cu Rusia, inclinatia naturala este, daca nu sa imbratisam, cel putin sa simpatizam cauza cecena. Ceea ce ne scapa insa sunt doua lucruri. Primul este de natura metodologica, si anume ca, oricat de dureros si nedrept ar fi, in geopolitica si strategie, sentimentele, simpatiile si afinitatile elective nu trebuie sa interfereze cu procesul analitic. Al doilea se refera direct la subiect, si anume ca evolutiile din nordul Caucazului au o dinamica proprie si ca azi s-a intrat deja intr-un nou stadiu, ce depaseste total situatia initiala, o situatie care poate ar fi scuzat intr-o anumita masura o reactie mai emotionala. Daca initial conflictul putea fi definit ca unul de emancipare nationala, azi lucrurile s-au schimbat radical. Pe scurt, ceea ce a inceput ca un conflict economic si etnic-national in spatiul sovietic s-a transformat treptat intr-un front de lupta al marii ofensive islamiste globale. Teatrul conflictului local s-a cuplat treptat la reteaua globala a terorismului islamic, azi legatura fiind organica si total functionala. Acest lucru a schimbat fundamental atat natura, cat si implicatiile geostrategice ale situatiei din Caucaz.
Momentul de turnura a avut loc in ultimul an si a avut ca punct central asasinarea acum sase luni a lui Aslan Mashadov, liderul factiunii cecene considerate oarecum mai moderate, care era insa in acelasi timp si comandantul suprem al fortelor caucaziene unite. Cu el, ramura ce parea relativ mai putin extremista si mai inclinata spre negociere iese din istorie, si radicalii Jihadului preiau controlul total asupra miscarii si frontului nord-caucazian. Un proces lung de un deceniu, in care jihadistii au venit initial ca si “consultanti” sau “ajutor extern” sustinand cauza independentei fratilor ceceni, pentru a sfarsi acum ca si comandanti absoluti ai fortelor locale, se incheie aici. O noua faza incepe. Asa cum spunea un analist rus, cu moartea lui Mashadov se stinge pentru multa vreme si posibilitatea de a gasi conflictului cecen o solutie politica. Ramura radicala islamista condusa de Shamil Basaev si de luptatorul saudit Abu-Havs (finantatorul atacurilor din Ingusetia si de la Beslan, de anul trecut) dicteaza azi termenii pacii si razboiului din Caucazul de Nord. Linia lor este lipsita de ambiguitate si poate fi rezumata intr-un singur cuvant - Jihad.
Cu disparitia lui Mashadov, jihadistii wahabisti (luptatorii straini apartenenti ai sectei fundamentaliste Wahabi) si-au vazut visul cu ochii. Frustrati de spectrul negocierilor cu rusii si de speculatiile privind obtinerea unei autonomii speciale pentru Cecenia in cadrul Federatiei Ruse, idei cu care flirta din cand in cand Mashadov, dorinta lor era exact de a-si vedea liderii (Basaev si Abu Havs) instalati drept comandanti militari supremi ai frontului Jihadului Nord-Caucazian. Viziunea lor este globala, nu locala. Efortul lor strategic este metaistoric si teologic, nu national si secular. Cu ei pasim intr-o noua era. Paradigma eliberarii nationale, a luptei de emancipare, a obtinerii independentei sau a unei anumite autonomii in cadrul Federatiei Ruse nu mai este valida. In mod paradoxal, acum autonomia nationala a cecenilor sau a altor popoare musulmane caucaziene nu mai este pe agenda. Obiectivul explicit articulat nu este nimic altceva decat instaurarea Califatului Islamic Caucazian, o dictatura militara bazata pe sharia, intre Marea Neagra si Marea Caspica. Indiferent de posibile declaratii publice, este clar ca, in realitate, aspiratiile cecenilor si ale celorlalte popoare caucaziene devin subordonate marelui obiectiv geostrategic al unui super-stat musulman, precum si agendei globale panislamiste.
Demografie, economie si fundamentalism
Astfel, incet dar sigur, alchimia conflictului pare sa fi creat o noua realitate geopolitica intre Marea Neagra si Marea Caspica. Cat de relevanta este aceasta transformare a naturii situatiei din Caucazul de Nord? Cat de realista este perspectiva unui Califat Islamic Caucazian vecin cu noi, pe Marea Neagra? Vorbim aici de posibilitati pur teoretice si speculatiile unui grup de fanatici cu idei bizare sau avem de-a face cu o situatie ce trebuie tratata cu toata seriozitatea? Pentru a putea percepe dimensiunile fenomenului, este necesara o privire mai larga asupra contextului general al situatiei Caucazului de Nord si al intregii zone. In acest sens, nu ar trebui decat sa ne urmarim logic prima reactie, care este aceea de a spune ca asta este problema Rusiei si ca nu ne priveste pe noi sau pe altcineva. Ei au creat-o, ei sa si-o rezolve. Dar tocmai aceasta este problema. Dincolo de faptul ca ea nu mai este acum locala, ci globala, pare din ce in ce mai putin probabil ca Rusia poate controla situatia. Incapacitatea nu este numai militara, ci si politica - impotenta de a administra negocierile si a crea premisele politice necesare rezolvarii conflictului este deja notorie. In plus, spun criticii: ce ne face sa credem ca, dupa ce n-au fost in stare sa tina in mana nici Estul Europei, nici Asia Centrala, dintr-o data vor fi capabili sa o faca in Caucazul de Nord?
Problema este insa si mai adanca. Ca sa o intelegem, trebuie sa privim mai atent factorul demografic. Rusia, in ciuda perfuziei economice data de cresterea recenta a pretului la petrol si gaze naturale, este o tara in agonie. Si aceasta nu este o metafora. Chiar saptamana trecuta UNDP a publicat un raport fara precedent, care constata ca in ultimul an populatia Rusiei a scazut cu o jumatate de milion si avertizeaza ca in 2050 aceasta ar putea ajunge de la 150 de milioane la undeva intre 80 si 100 de milioane, o prabusire in jur de 40%. Situatia este atat de grava, incat UNDP s-a simtit nevoit nu numai sa raporteze, dar sa si someze Rusia sa faca ceva in acest sens. In cazul in care actualul trend continua, declinul demografic accentuat rezultat din una dintre cele mai scazute natalitati din lume, dublate de o mortalitate excesiva (speranta de viata a barbatului rus se pare ca este la nivelul Bangladeshului) anunta o depopulare rapida si ireversibila si, odata cu ea, o prabusire politica si militara. Totusi, acest trend demografic nu este uniform distribuit. Exista regiuni unde se inregistreaza un spor de populatie. Nu ar trebui sa fie o surpriza ca aceste rezervoare sunt exact regiunile populate de musulmani, asa cum este de pilda Caucazul de Nord. Iar intamplarea face ca tocmai aceste zone fie sa fie bogate in resurse naturale, fie sa fie pozitionate pe traseele energetice majore. Cand mai luam in calcul si aspiratiile identitare, politice si religioase ale acestor regiuni proiectate pe fundalul saraciei, coruptiei si administrarii defectuoase atat la nivel central, cat si local, nu facem altceva decat sa identificam reteta unui cocktail social si politic mai mult decat exploziv.
Data fiind prapastia dintre Moscova si populatia locala, dintre aspiratii si realitati, tensiunea in aceste regiuni nu poate decat sa creasca. Si, odata cu ea, tentatia islamismului radical. Si aici ar trebui sa fie clar: nu este vorba doar de aspiratii religioase sau identitare. Resorturile conflictului ar fi fost manifeste si in absenta ingredientului islamist. Asa cum se exprima foarte plastic un comentator: “daca ai fi locuitorul unei regiuni musulmane bogate in resurse si ai asista si suferi pe propria piele blocajul nucleului rusesc si declinul sau, ce ai face? Ai ramane legat de rusi ca sa te duci in jos pe tobogan cu ei sau ai incerca sa te desprinzi si sa-ti construiesti propria barca de salvare?”. Or, tocmai acesta este contextul in care si-a facut loc islamismul fundamentalist si militant. Astfel, tendintele autonomiste si seculariste locale sunt sufocate si devin treptat asimilate curentului panislamist. Din ce in ce mai pregnant, forma de expresie politica a acestor tendinte este retorica si actiunea islamista. Iar aceasta nu este numai o tendinta manifestata la nivelul liderilor politici. Studiile si sondajele arata ca, deja in anul 2001, in regiuni precum Daghestanul, existau majoritati ce respingeau secularismul, sate intregi ce interzisesera muzica, petrecerile, radioul si TV-ul si un numar tot mai mare ce considerau ca religia poate si trebuie sa fie impusa prin forta. Ideea ca situatia din Cecenia nu este altceva decat un episod din eroica lupta a Islamului impotriva crestinatatii ortodoxe a devenit un loc comun in zona. Semnificatia si implicatiile acestor evolutii nu mai au nevoie de elaborare.
Concluzii
Perspectiva deschisa de acest scurt tur de orizont geopolitic instigat de cazul Nalchik ne da posibilitatea de a incheia discutia de fata cu cateva observatii cu multiple semnificatii. Prima observatie este de natura pur geostrategica si are doua fatete, una buna si una mai putin incurajatoare. Partea proasta a lucrurilor este ca scenariul in care Rusia este incapabila sa stabilizeze regiunea pare momentan din ce in ce mai plauzibil. Odata cu el, vin o serie de consecinte politice si strategice foarte radicale. Este tot mai clar ca in zona Caucazului saracia, coruptia, haosul si violenta nu pot face altceva decat sa hraneasca ideea unui Califat Islamic - o alcatuire politica ce poate parea unui numar din ce in ce mai mare nu ca o himera ideologica, ci ca singura solutie fezabila si morala. Militar vorbind, lucrurile par sa fi intrat si ele intr-o noua faza: atacul de la Nalchik este prezentat printr-un comunicat al lui Shamil Basaev ca semn al unei schimbari de strategie si ca precursor al unui nou tip de operatiuni pe frontul de lupta local. Presiunea politica si cea militara sunt deci in crestere si ne putem imagina destul de usor o serie de evolutii care, chiar daca nu se termina in instituirea unui califat, pot perturba profund echilibrul zonei. Mai mult, explozia islamismului si institutionalizarea violentei pot atrage in vartejul lor Georgia si Azerbaidjanul, punand in pericol singurul proiect care, alaturi de prezenta ruseasca, se prezinta azi ca un factor stabilizator in regiune, si anume dezvoltarea zonei petroliere caspice si a coridoarelor de export ale acesteia. Ce ar insemna aceasta in contextul in care ofensiva islamica globala ar produce tulburari similare in alte zone geoeconomice cheie ale lumii este o alta discutie.
Vestea buna este ca, odata angajati in exercitii politico-militare similare sau poate chiar mai grele decat in Caucazul de Nord, americanii au demonstrat ca, daca anumite conditii sunt indeplinite, situatia inca mai poate fi controlata. Astfel, cazul Afganistanului, unde acestia au reusit sa creeze cadrul pentru un proces de stabilizare politica relativ functional, contrasteaza cu esecul rusesc in efortul similar de a asigura premisele politice ale stabilizarii Caucazului de Nord. La fel, in plan strict militar, operatiunile armatei americane in Falluja arata ca astfel de intreprinderi, considerate imposibile pana de curand, sunt realizabile - fapt ce, din nou, contrasteaza cu experienta ruseasca echivalenta din Groznii. Succesul incredibil din Falluja, deja studiat in academiile militare din lume ca un punct de turnura in istoria strategiei, tacticii si tehnicilor luptelor de gherila urbana, anunta ca occidentalii au reusit sa gaseasca solutiile ce le asigura capacitatea de a depasi una dintre cele mai formidabile provocari puse de razboiul asimetric practicat de teroristii fundamentalisti. Pe scurt, in ciuda bruiajului de fond produs de o buna parte a mass-media hotarata sa faca cu orice pret din razboiul antiterorist “un al doilea Vietnam”, capabilitatile politico-militare de a lupta cu extremismul jihadist si consecintele sale politice par sa existe si efectele aplicarii lor sunt evidente.
Este vestea buna suficient de puternica pentru a o anula pe cea rea? Din pacate, un raspuns afirmativ este greu de dat. O conditie esentiala instituirii unor mecanisme politice, militare si geostrategice capabile sa stopeze inaintarea insurgentei jihadiste globale este ca opinia publica globala sa inteleaga si sa sustina eforturile in acest sens. Or, tocmai aceasta este veriga slaba. Si aici intervine rolul elitelor mass-media americane si occidentale. Atat timp cat efortul lor va fi concentrat mai mult sau mai putin discret pe ideologizarea, delegitimarea sau chiar subminarea efortului coalitiei internationale conduse de SUA, suportul public absolut necesar succesului va intarzia. Privind, de pilda, la cazul Nalchik, nu putem sa nu observam ca situatia din Caucazul de Nord, pe care acesta o ilustreaza, ar fi incomprehensibila ca desfasurare si implicatii daca ne-am limita la a-i aplica sabloanele oferite de cei ce vor sa foloseasca evenimentele curente ca poligon de tragere pentru exercitii de retorica stangista. Sub valul verbiajului rapid si derutant al acestora, miza, dinamica si potentialele consecinte ale evolutiilor din Caucaz raman ascunse publicului, pierzandu-se undeva intre o noua demascare a operatiilor companiei Halliburton in Irak si o noua condamnare a reactiei autoritatilor federale in cazul Katrina.
Devine din ce in ce mai clar ca va mai trece mult timp pana cand discursul elitelor mass-media occidentale se va ajusta la realitatile grave ale momentului. Pana atunci, se pare ca ramane in sarcina celorlalti jurnalisti, mai putin privilegiati, sa evite capcana lozincilor si formulelor cu care sunt hraniti de catre aceste elite, prin numeroasele si influentele canale pe care acestea le controleaza, si sa mentina astfel, prin forte proprii, luciditatea si realismul discursului public privind provocarile internationale cu care ne confruntam. In tari ca Romania, aflate atat de aproape de falia geopolitica actuala, aceasta nu este o optiune, ci o necesitate ce tine nemijlocit de interesul national.
