De același autor
In prezent, exista o situatie de provizorat in Irak: noul Consiliu al Reprezentantilor si noul guvern nu sunt inca formate. Actualul Executiv si Legislativ de tranzitie oricum nu functioneaza regulat, toti liderii fiind aspirati in negocieri de formare a noilor structuri ale puterii. Pe fondul acesta al unui cvasivid de putere a venit, la 22 februarie, stirea distrugerii cupolei de aur a moscheii sfinte din Samarra. Moscheea din zona sunita la nord de Bagdad adaposteste moastele a doi dintre cei 12 imami descendenti din profetul Mahomed. Este un simbol in primul rând pentru siiti, dar si pentru toti irakienii, si pentru intreaga ummah, comunitatea islamica. Aici sunt ingropati tatal si bunicul ultimului imam, imamul ascuns, Mehdi, in care cred atât sunitii, cât si siitii, despre care se spune ca o sa se intoarca pe pamânt sa aduca justitie si ordine pentru toti musulmanii. Justitia, ordinea si securitatea care lipsesc dintr-un Irak sfasiat de conflicte si in care nu numai civilii risca in fiecare zi sa fie aruncati in aer, dar si lacasurile de cult.
Ce a urmat a fost o confuzie generala. Autoritatile au declarat doliu national pentru trei zile, Marele Ayatollah Al-Sistani l-a declarat pentru sapte zile. Indignati, zeci de musulmani au luat cu asalt si au distrus sediul politiei din Samarra, acuzand fortele de ordine ca nu au protejat moscheea. Iranul si o parte din irakieni i-au acuzat pe americani ca au stat in spatele planului abominabil. S-a scandat “Moarte americanilor care au adus terorismul in Irak”. ONU a promis ca UNESCO va deschide un fond special pentru reconstructia moscheilor afectate de violentele din Irak. Ministrul de Externe britanic, Jack Straw, care se afla in vizita in Irak, a parasit grabit tara. Multi siiti s-au intors impotriva sunitilor, pe care ii acuza ca ii sprijina pe teroristi si pe insurgenti. Reactiile au fost imediate si in lant. In Bagdad, Baqouba, Hilla si alte localitati, moschei sunite au fost atacate.
Nu a fost noaptea Sfantului Bartolomeu in Bagdad
Teroristii au stiut ce sa atace. Au anticipat si urmarit efectele actiunii lor. Intentia clara a fost sa declanseze o spirala destabilizatoare a reactiilor reciproce ale siitilor si sunitilor care sa porneasca un cerc al violentelor de neoprit. Ultimele zile din februarie din Irak sunt un exemplu in istorie de vulnerabilitate a unor societati fragilizate de razboaie si diviziuni confesionale si etnice si consemneaza o incercare deliberata de declansare a unui razboi civil. Spectrul unui razboi intre principalele comunitati musulmane din Irak a fost real. Elementele constitutive ale unui razboi civil erau reunite: un atac care declanseaza o reactie emotiva a majoritatii siite, care riposteaza violent impotriva sunitilor. O scanteie in plus ar fi fost suficienta sa arunce in aer o tara. La un moment dat ma gandisem ca e posibila o noua noapte a Sfantului Bartolomeu in Bagdad. Colegii si prietenii irakieni pe care ii sunasem imi relatau ca pe strazi umbla grupuri inarmate, iar tensiunea domnea in toate cartierele Bagdadului. Doar atunci am inteles valul recent de mutari ale irakienilor pe care ii cunosteam. Locuitorii Bagdadului au inceput sa faca schimburi de case: siiti se muta in cartiere dominate de comunitatea lor, sunitii la fel. Se constituie astfel fortarete confesionale, cu proprii militii de cartier. Oamenii nu stiu in cine sa aiba incredere. In medie, intre 500 si 1.000 de persoane pe luna sunt rapite, torturate si executate sumar in Bagdad de militii, grupari teroriste sau de banditi. Majoritatea intelectualilor irakieni si a persoanelor mai avute au fugit de teama rapirilor si asasinatelor in Iordania si Siria.
Cea mai mare parte a trupelor Ministerului de Interne sunt din militiile Mehdi sau Al Badr, apropiate de formatiunile politice siite ale lui Al-Sadr si ale lui Al-Hakim. Dominatia militiilor religioase si a grupurilor armate ale clanurilor, precum si neincrederea in institutii sunt un semn al esuarii statului in a asigura securitatea cetatenilor sai dupa dizolvarea in 2003 a armatei si politiei de catre americani. De fapt, nici dupa incercarile de reconstituire a armatei si politiei, nu stii niciodata, cand intalnesti in Bagdad sau oriunde in Irak un grup inarmat, cine sunt. Pot sa fie membri ai unei militii asociate religios, garzile unui seic sau imam, politisti care nu isi mai poarta uniforma decat pe jumatate pentru ca e deja cald, dar pot sa fie si simpli banditi sau veritabili teroristi. Toti irakienii au arme, asa cum toti sarbii, croatii sau bosniacii aveau arme dupa razboi.
Ar fi fost atat de usor. Politicienii ar fi putut declara la televizor ca trebuie sa predomine calmul si ratiunea. Important era cine controla strazile si ce spuneau imamii in moschei. Ar fi fost suficient doar ca un singur imam siit dintr-o zona predominant siita sa rosteasca in moscheea sa din Bagdad un discurs inflamator in fata a 500-1.000 de fideli care sa il urmeze inarmati pe strada, la doar cateva case mai incolo, si sa inceapa casapirea sistematica a vecinilor lor suniti.
Cheia Cutiei Pandorei
Ca masura preventiva s-a declarat starea de urgenta. S-a anuntat imediat interzicerea oricaror miscari pe strazi pe timpul noptii si a vehiculelor pe timpul zilei. Oamenii au fost indemnati sa stea acasa. Au fost declarate 4 zile nelucratoare.
Poate pentru prima data de la incheierea tranzitiei politice in Irak, odata cu adoptarea noii Constitutii si a organizarii de noi alegeri parlamentare, liderii politici si religiosi irakieni au dovedit maturitate, pragmatism si unitate. Ceea ce era menit sa provoace un razboi civil s-a transformat intr-un catalizator al celor 12 forte politice majore care au dobandit reprezentare parlamentara la ultimele alegeri abia incheiate. Principala formatiune sunita, care se retrasese din negocierile pentru formarea guvernului, a revenit la masa tratativelor in semn de unitate. Pana si tanarul lider religios, intors intempestiv dintr-un pelerinaj politic in tarile din regiune, Moqdata Al-Sadr, care are 30 de fideli in parlament si sute de fideli inarmati pe strazile din Bagdad si Najaf, a adoptat un limbaj al reconcilierii si unitatii. Cei mai multi lideri influenti ai tuturor comunitatilor din Irak au pus atacul pe seama radicalilor, Al Qaida si teroristilor straini: doar “takfiris” (cei cei ii privesc pe alti musulmani drept infideli) puteau fi la originea unui astfel de atac. Spiritul national a iesit intarit, in ciuda faliilor despartitoare care par sa fisureze iremediabil Irakul ca tara unitara.
Negocierile pentru formarea guvernului trenau. Cu doar o zi inaintea atentatului de la Samarra, actualul si potential viitorul prim-ministru Ibrahim Al Jaafari avusese o intrevedere in casa ayatollahului Al-Sistani din Najaf. Liderul religios siit, in calitate de “sprijinitor al procesului politic”, se aratase ingrijorat ca procesul politic stagna. Alianta celor doua partide kurde ezita, aflandu-se pe pozitia privilegiata de pivot politic, intre a da mana cu coalitia siita, care a castigat alegerile, sau a se alatura unei coalitii formate din blocul sunit si formatiunea fostului prim-ministru Ayad Allawi. Alianta siita era pe punctul de a se destrama. Atacul de la Samarra i-a adus pe toti laolalta si se pare ca a accelerat procesul de formare a unui guvern de larga coalitie. O adevarata rasturnare de situatie, un veritabil efect pervers fata de intentiile atentatorilor de la Samarra. Nu a fost doar un exercitiu de “spin” mediatic, cum i-ar spune expertii in campanii electorale din SUA, a fost vorba de un act de vointa a liderilor. Desi probabil amanata, deschiderea primei sesiuni parlamentare a noii adunari legislative irakiene va oferi in curand prilejul reafirmarii unitatii, al devoalarii unui Pact de Unitate Nationala si al unui guvern, inclusiv.
Odata deschisa Cutia Pandorei, duhurile rele ar fi putut cu greu puse inapoi. Doar speranta intr-o solutionare a unei crize duse la un cu totul alt nivel ar fi ramas. Kurzii s-ar fi retras in regiunea controlata de ei, lasandu-i pe siiti si suniti sa se confrunte in Bagdad, Diyala, Nineewa, Mosul, Babilon si in alte zone mixte. In lipsa unei veritabile armate nationale si a predominatiei militiilor, doar fortele americane ar fi putut interveni pentru a restabili ordinea, dar cu consecinte grave atat in Irak, cat si in fata propriilor conationali, in SUA. Una este sa lupti impotriva teroristilor, alta sa omori civili revoltati pe strazi, in haosul unui razboi hobbesian incalcit al tuturor impotriva tuturor.
Cele mai multe tari din regiune au privit cu ingrijorare situatia, altele poate ar fi avut de castigat pe termen scurt din prinderea americanilor in tavalugul unei confruntari fratricide in Irak. SUA au fost realmente ingrijorate ca planul de retragere graduala a celor 140.000 de trupe din Irak va fi compromis. In plus, republicanii ar putea pierde majoritatea in Senat, poate si in Camera Reprezentantilor, la alegerile din noiembrie, daca trupele americane s-ar trezi in mijlocul unui teatru de razboi civil care sa anuleze toate investitiile de miliarde de dolari si jertfa celor peste 2.000 de militari americani care au murit in Irak pana acum.
Sfarsitul lunii februarie in Irak nu a fost inregistrat drept un moment in arhiva lunga a cazuisticii momentelor declansatoare ale unui razboi civil. Pericolul nu a trecut insa complet, episoade provocatoare vor mai exista. Totusi, liderii irakieni au demonstrat, poate si pentru ca isi dau seama ca nu ar avea ce tara sa conduca daca un razboi sectarian irupe, ca pot sa depaseasca impreuna un moment sensibil. Pentru moment. Strategia delegitimarii teroristilor ca radicali straini care opereaza in Irak sub umbrela Al Qaida este contrazisa de un raport recent al International Crisis Group, care arata ca 90% din cele 13 grupari teroriste active din Irak care numara intre 5 si 15 mii de luptatori sunt formate din suniti nationalisti irakieni.
Pe de alta parte, exista motive de sperante pentru o alianta transpartizana impotriva radicalilor si teroristilor si pentru reconstructie si reconciliere in Irak. Sa nu uitam ca militiile lui Al Sadr au fost angajate in doua reprize de confruntari directe cu armata americana in 2004. Acelasi ambitios lider religios pare sa fie mai mult interesat de traducerea fortei sale din strazi si moschei in putere politica. Altii, inclusiv liderii suniti, par sa fie interesati in aceeasi operatiune de convertire si capitalizare politica, dovada ca au participat in alegeri si vor sa fie la guvernare. In plus, alegerile din decembrie au aratat, prin nivelul de participare de peste 70%, ca irakienii din toate comunitatile au incredere si isi pun sperantele in procesul politic, nu in cel terorist. Drumul este insa lung si insecuritatea nu este singura problema: aproape 5 milioane de irakieni depind in fiecare luna de ratiile in alimente date de stat, in timp ce doar 99 de firme straine s-au inregistrat in Irak in ultimii 3 ani de ocupatie.
