Viitorul lider al ONU (I)

Se caută un secretar general al Organizaţiei Naţiunilor Unite chiar în ograda noastră. Să îl căutăm și noi. O căutare care începe de acasă, cu realism internațional, cu obiective naționale clare și conștiință a răspunderii globale.

Lumea întreagă pare într-o căutare febrilă în zilele acestea. Intensitatea efortului este acompaniată însă de relativă discreție. Ceea ce nu justifică însă cvasiabsența din pei­sajul național. Este vor­ba despre căutarea unui nou lider al ONU. Iar Ro­mânia ar trebui să fie in­teresată, pentru că este cău­tat în regiunea noastră.

Astfel, titlul unui articol din 2006 apărut în revista 22 pe acest subiect nu ar ne­ce­sita în mod normal schim­bări decât din rațiuni de evitare a confuziilor tem­po­rale. Ceea ce este fundamental nou este pers­pectiva reală a alegerii unui est-eu­ropean.

Deși mai este mai bine de un an până la alegerea unui nou secretar general al ONU în toamna lui 2016, prepoziționările, au­to­nominările, speculațiile și propunerile na­ționale abundă. Există mai multe mo­da­li­tăți de a duce o astfel de campanie de pro­movare. Principalele opțiuni sunt: discret și la țintă sau cu surle și trâmbițe prin sa­tul global. Prima variantă se axează pe pre­supoziția că decizia se ia în cabinetele ță­rilor influente, a doua dorește ocuparea spa­țiului public și apelul la opinia publică internațională, ceea ce ar indica im­por­tan­ța acordată altor actori decât cei statali. În genere, astfel de candidaturi sunt pro­movate, în etapa timpurie, mai curând în ca­pitale și birouri decât în ziare și con­fe­rin­țe. Agreabil? Nu, acceptabil!

Sediul ONU de la New York

Nu sunt uşoare nici alegerea, nici funcţia de lider al ONU

De la fondarea sa în 1945, ONU a avut opt secretari generali. Trei din Europa de Vest, doi din Africa, doi din Asia. Niciunul din Europa de Est, niciunul femeie.

Nu e ușor să ajungi secretar general. Pro­cedura alegerii presupune runde succesive în Consiliul de Securitate, prin care fie­ca­re dintre cei 15 membri încurajează, des­cu­rajează sau nu are o opinie puternică asupra unor candidați nominalizați de ță­ri­le lor sau de un grup de țări și care ajung pe o listă scurtă. Opțiunile sunt exprimate printr-un cod de culori al buletinelor de vot. Sufragiul este secret și, de regulă, au loc mai multe tururi de scrutin. La ale­ge­rile din 2006, Ban Ki-moon a fost ales pen­tru primul mandat pur și simplu pentru că, în runda finală, doar un membru per­manent al Consiliului de Securitate nu a avut nicio opinie asupra sa (din cei cinci membri permanenți – P5), restul în­cu­ra­jându-i candidatura. Ceilalți candidați au fost descurajați de membrii nepermanenți (cei aleși pentru mandate de doi ani, nu­miți E10) și de unul sau doi membri per­manenți cu drept de veto și s-au retras din cursă. Al doilea plasat, Shashi Tha­roor, candidat din India, a avut trei des­cu­rajări (una din partea unui membru per­manent al Consiliului de Securitate) și do­uă opinii neutre. A treia clasată, Vaira Vī­ķe-Freiberga, președinta Letoniei, a avut șa­se descurajări (inclusiv vetouri din par­tea a doi membri P5).

Nu e ușor nici să exerciți funcția. Re­ve­lator, primul secretar general, Trygve Lie, a demisionat, considerând-o „cea mai im­posibilă slujbă din lume“. Al doilea, Dag Hammarskjöld, a murit într-un accident de avion încercând să medieze un conflict într-o țară care și acum are misiune ONU de menținere a păcii, Republica De­mo­cra­tă Congo. U Thant a jucat un rol delicat, dar im­por­tant în criza ra­chetelor din Cuba, în 1962. Alt secretar general, Kurt Waldheim, a primit vot ne­gativ din par­tea Chinei du­pă două man­date. Boutros Boutros-Gha­li a fost res­pins după pri­mul mandat de SUA, din motive de in­dezirabilitate pentru po­ziții de rebeliune. Kofi Annan, următorul secretar general, care conducea departamentul din ONU ca­re ar fi trebuit să aibă o reacție față de Rwan­da, a obținut și încheiat al doilea mandat, dar a fost puternic contestat de SUA din cauza poziției privind intervenția în Irak, în 2003.

Succesorul lui Ban Ki-moon va fi ales în toam^­na lui 2016. Deși termenul nu e apro­piat, procesul de reflecție asupra po­ten­țialilor candidați a început. Campania pen­tru promovarea candidaturii pe atunci proas­­pătului ministrului de Externe sud-co­reean, Ban Ki-moon, a început cu un an îna­intea ale­gerilor din Consiliul de Se­cu­ritate.

Ce presupune funcția? Carta ONU nu este foarte explicită în această privință. Se­cre­tarul general ar trebui să fie, conform Car­tei, managerul șef al organizației. Oricâtă greutate ar putea da virtual acest titlu func­ției, realitatea a demonstrat că este mai curând un CEO ale cărui mișcări sunt atent controlate de acționarii majoritari, marii contributori cu fonduri și marile pu­teri militare și economice. Iar Carta mai spu­ne că secretarul general poate aduce în atenția Consiliului de Securitate orice situație care reprezintă o amenințare la adresa păcii și securității internaționale. Realitatea ne-a indicat recent că nu se­cre­tarul general a atras atenția sau a putut ju­ca cel mai activ rol în soluționarea situa­ției din Ucraina. Secretarul general poate readuce periodic în atenția lumii dosarul palestinian, dar unele state (și uneori Cvar­tetul) joacă roluri decisive în negocieri.

Critica organizației impure

În general, când există un dezacord al ma­rilor puteri cu drept de vot pe un subiect de pe agenda Consiliului de Securitate, se­cretarul general și întreaga organizație se văd îngrădiți în spațiul de exprimare și acțiune. Când, în contextul dezacordului P5, iau o poziție tranșantă, poziția lor este periclitată. Secretarul general Trygve Lie a aflat-o de la bun început: când, în 1950, a con­damnat invazia Coreei de Sud de către vecinul din nord pe care l-a numit agre­sor, Uniunea Sovietică l-a boicotat diplo­ma­tic și a împiedicat împreună cu China alegerea sa pentru un al doilea mandat. Acuzat și de anumite cercuri din SUA că este comunist, a sfârșit prin a demisiona.

Şedinţă a Consiliului de Securitate al ONU

Totuși, în ciuda criticilor, ONU nu este doar singura organizație globală pe care o avem, dar este o organizație relevantă în mul­te domenii. ONU, prin agențiile, fon­durile și programele sale, a adus în atenția lumii și a condus acțiuni de prevenire și eradicare a fenomenului copiilor soldați, a scla­viei moderne, a malariei, SIDA și tu­berculozei. ONU a acordat asistență în pes­te 100 de țări pentru reducerea mor­ta­li­tății infantile și a mortalității la naștere, a acordat asistență pentru organizarea de ale­geri și reforme constituționale, ins­ta­la­re de pompe de apă, a dezvoltat proiecte de promovare a femeilor și prevenire a vio­lenței împotriva lor, de protecție a co­pii­lor în conflicte armate, operațiuni de de­minare sau coordonarea eforturilor de ne­proliferare nucleară. Tot ONU a mo­bi­li­zat fonduri și a distribuit hrană în țări afec­ta­te de conflicte sau cataclisme na­tu­rale.

Organizațiile regionale pot încerca să su­plinească lipsurile ONU și de multe ori au roluri importante. Dar să nu uităm că, în timpul crizei din Ucraina, nu Înaltul Re­prezentant al UE pentru politică externă și politici de securitate sau președintele Consiliului European, ci liderii Germaniei și Franței au negociat cu Rusia. Uniunea Africană, la rândul ei, l-a ales pe Robert Mu­gabe, dictatorul din Zimbabwe, să re­pre­zinte organizația care reunește cele mai multe țări aflate pe agenda Consiliului de Securitate al ONU.

Mulți și-au pus întrebarea dacă vor mai fi secretari generali ai ONU precum Dag Hammarskjöld. Confruntat cu criza din Canalul de Suez din 1956, care putea de­clanșa o încleștare între blocurile cons­ti­tuite în logica Războiului Rece, a de­ter­minat instituirea unei misiuni de men­ți­nere a păcii, deși Carta ONU nu prevedea explicit acest instrument. De atunci, ONU a desfășurat în teren căști albastre în 70 de astfel de misiuni, în care, de regulă, se interpun între foștii beligeranți (în pre­zent sunt aproape 120.000 de militari, po­lițiști și civili ONU în misiuni).

Secretarului general actual, Ban Ki-moon, îi trebuie recunoscut meritul de a fi creat pentru prima oară, deși cu întârziere, o structură internațională de răspuns în faţa unei crize regionale de sănătate cu po­ten­țial de răspândire globală. Probabil Ebo­la nu va fi ultimul caz, pandemiile putând să fie provocarea viitorului umanității. De re­ținut însă că nu este o inovație sau un pro­gres în domeniul gestionării unor crize po­li­tice, ci a uneia de natură umanitară și pri­vind sănătatea globală. Un alt break­through ar putea fi un acord global la Con­ferința de la Paris privind schimbările cli­matice.

Secretarul general are o marjă de manevră limitată în chestiuni de politică și relații internaționale, fără un acord al P5, și mai multă libertate de acțiune pe problematica dezvoltării și subiecte globale, precum de­zarmarea sau încălzirea globală. Poate de aceea actualul secretar general al ONU se axează pe astfel de probleme și afirmă în­tr-un interviu surprins într-o recentă car­te publicată de Tom Plate că stilul propriu e izvorât dintr-o „filozofie a conducerii co­lective“ (What the UN is really like: the vision from the top. Conversations with Ban Ki-moon). Ceea ce, de fapt, înseamnă căutarea constantă a compromisului și re­concilierea anevoioasă între grupuri de in­terese diferite și schimbătoare.

Unul pentru șapte prin cinci

Jocul cifrelor într-o aritmetică politică glo­bală poate genera astfel de formule în care un secretar general al ONU care va re­pre­zenta şapte miliarde de oameni va fi ales de cinci state. Căci realitatea ne indică fap­tul că, fără să ai consimțământul mem­bri­lor permanenți cu drept de veto (P5), nu ai șanse să ocupi această poziție. Se­cre­ta­rul general este ales în măsură de­ter­mi­nan­tă în urma unui consens între membrii permanenți ai Consiliului de Securitate, iar Adunarea Generală a ONU ple­bis­ci­tea­ză candidatul identificat de Consiliu. Ci­ne are drept de nominalizare alege, de fapt.

Situația nu este ideală și a fost criticată de pe o platformă morală și democratică. O ini­țiativă recentă pentru alegerea trans­pa­rentă și pe criterii de merit a secretarului general al ONU este Unul pentru șapte mi­liarde: www.1for7billion.org. Din mo­ment ce va conduce organizația mondială, șe­ful ONU ar trebui ales în urma unor dez­bateri largi ale mai multor candidaturi publice, în care aspiranții și-ar prezenta po­zițiile pe subiecte majore ale agendei in­ternaționale, de la încălzire globală la era­dicarea sărăciei în lume, de la Ebola la de­zarmare globală sau lupta împotriva te­ro­rismului și promovarea femeilor.

Dar ar trebui poate să și răspundă public la întrebări precum: „Ați fi susținut o in­tervenție în Irak în 2003 dacă erați se­cre­tar general?“, „Ce ați face diferit în fața de­zastrului umanitar din Siria?“ sau „Au fost încălcate principiile și normele in­ter­na­ționale în cazul crizei din Crimeea și Ucrai­na de Est?“. Întrebări incomode pen­tru orice candidat. De ce, în fond? Oa­menii ar avea nevoie să știe ce crede și cum ar acționa secretarul general al ONU în situații de criză. Dar, ca să ajungi se­cretar general al ONU, trebuie să te po­zi­ționezi uneori echivoc, pentru a evita să-i nemulțumești pe unii sau pe alții.

Să fii sibilinic e greu: să fii enigmatic când unii îți cer concretețe și alții ambiguitate constructivă. Să fii solomonic e și mai greu: să vii cu o soluție înțeleaptă când păr­țile doresc contrariul și se poziționează la poli opuși. Motivul incomodității ine­rente este că secretarul general nu este ales prin vot universal de cetățenii lumii sau de către parlamentele din statele mem­bre sau chiar efectiv de către Adunarea Ge­nerală a ONU (ceea ce i-ar conferi vir­tual o legitimitate care îi excede puterile actuale). Alegerea sa depinde de votul în Consiliul de Securitate și, în principal, de percepția de acceptabilitate a sa din par­tea marilor puteri nucleare cu drept de veto, P5. Iar acest club vrea să își pro­te­jeze capacitatea de a influența organizația pe care o conduce secretarul general.

Acesta trebuie să își petreacă o bună parte din timp jonglând echilibristic pe firul sub­țire al relațiilor internaționale, unde se în­tâlnesc inevitabil interesele adesea diver­gente ale țărilor membre pe care trebuie să le servească deopotrivă. Dacă Moscova declară în numele suveranității că nu va susține nicio rezoluție sau acțiune în Siria care să nu fie agreată de guvernul Assad, secretarul general trebuie să țină seama de aceasta, așa cum trebuie să țină cont și de cei care pun în prim-plan criza uma­nitară și încălcările drepturilor omului și suferințele cauzate de conflictul din Siria. La fel, statele mai mici insulare sunt, de pildă, mai sensibile la subiectul încălzirii globale, pentru că pot fi amenințate direct de creșterea nivelului apelor. Alte state în curs de dezvoltare, unele puteri emer­gen­te, văd subiectul din prisma îngrădirii ca­pa­cității de dezvoltare și creștere econo­mică, dacă se vor adopta reglementări internaționale pentru limitarea poluării.

Puternic și/sau maleabil

Când a deținut președinția rotativă a Con­siliului de Securitate, în februarie 2015, China a organizat o dezbatere aniversară ca­re a prilejuit o viziune de ansamblu asu­pra activității ONU în ultimii 70 de ani. Di­ferențele de percepție au fost evidente. Unele state au accentuat problematica drep­turilor omului, a statului de drept și a responsabilității de a proteja populațiile afectate de conflicte, în timp ce alte state au pus accentul pe dezvoltare, pe su­ve­ranitate națională și integritate teritorială. Înainte de 1989, statele se poziționau pen­tru drepturi politice și civice versus drep­turi economice și sociale.

Divizarea celor 193 de membri ai ONU es­te însoțită de polarizarea Consiliului de Se­curitate, care nu poate decide măsuri care să soluționeze amenințări clare la adresa păcii și securității internaționale precum crizele din Siria și Ucraina. Ambele pră­păstii ne amintesc de Războiul Rece. Ar fi nevoie de un secretar general al ONU care să poată rezista presiunilor P5. Unul care să aibă forța politică de a aduce argumente morale și legale pentru promovarea și respectarea drepturilor omului și liber­tă­ților individuale, prevenirea și gestionarea crizelor, în timp ce promovează agenda de dezvoltare globală. Întrebarea este: va alege Consiliul de Securitate un astfel de secretar general?

Aspirația pentru un şef al ONU puternic e legitimă. Nimeni nu ar putea juca un rol de catalizator al opiniei publice in­ter­na­țio­nale – tot mai educate, expuse și sen­sibile la probleme globale – precum un se­cretar general cu autoritate morală și forță po­litică. Dar, în conjunctura actuală, aceas­­tă aspirație exprimă mai degrabă un ideal.

Așteptările de la secretarul general al ONU sunt contradictorii. El ar trebui să fie o con­știință planetară a umanității care să transcendă interesele naționale și să aducă statele lumii împreună pentru împlinirea binelui general. Ar trebui să fie însă și sen­sibil la interesele naționale ale statelor mem­bre, într-un arhipelag de interese po­litice diferite care se apropie sau devin di­vergente în funcție de subiecte, într-o per­petuă dinamică de geometrii variabile. Pri­ma viziune este posibilă pe subiecte pre­cum schimbările climatice. A două este im­­probabilă, când e vorba de subiecte po­litice majore.

Oricât de mustrat pentru unele reacții sau lipsa lor pe subiecte politice, secretarul ge­neral al ONU a impulsionat în mandatele sa­le agenda de dezvoltare globală. În aceas­tă toamnă, la New York se vor adopta cel mai probabil cele 17 obiective de dez­vol­ta­re durabilă, eforturi reînnoite de a eradica sărăcia, de a reduce mortalitatea infantilă, a combate SIDA și malaria, a atinge în­vă­țământul primar universal și de a răs­pun­de nevoilor umane universale, prin res­pec­tarea și protejarea drepturilor omului și li­bertăților fundamentale, statului de drept, dezvoltării economice echitabile și păcii. Forme prin excelență de multilateralism și avans al umanității. Este un efort de a face statele să lucreze pentru binele comun și dezvoltarea lumii.

Trăsături de profil

Pe acest fundal, cel mai important este să vedem ce profil este preferat de cei care de­­cid alegerea secretarului general. Cine sunt favoriții actuali? Ce șanse are un est-eu­ro­pean? Apoi, în funcție de aceasta, ce șanse ar avea un candidat român și cum ar tre­bui România să susțină un candidat na­țio­nal sau unul regional.

Argumentele care vor precumpăni în ale­gerea secretarului general al ONU vor fi cel mai probabil contraintuitive. De aceea trebuie văzut în mod clar la ce se vor uita cei ce decid. Decizia alegerii secretarului ge­neral revenind P5, trebuie spus că aces­te state caută, mai curând, un ad­mini­s­trator al organizației decât un inițiator de politici. Un lucrător care își suflecă de­grabă mânecile, când se mai sparge o țea­vă a sistemului internațional pentru a îm­piedica o inundație globală, mai curând, de­cât un generator de idei care propune soluții noi și încearcă să le aplice în în­treaga construcție internațională. Un bi­ro­crat, mai curând, decât un politician. Un im­plementator, mai curând, decât un ino­vator. Nu este neapărat un avantaj să cunoască sistemul ONU din interior. Un se­cretar general precum Kofi Annan, toc­mai pentru că îl cunoștea, a știut să fo­lo­sească sistemul, încercând să îi imprime o voință proprie. Inițiativă care nu a fost văzută foarte bine de P5. Nu trebuie să fie nici prea tânăr, ca să își poată construi o platformă de lansare după încheierea ma­n­datului / mandatelor și astfel să aibă am­biții și o agendă proprie. Profilul can­di­datului s-ar defini atunci mai puțin din pris­ma meritelor și mai curând negativ: ce nu ar trebui să fie? Să nu fie prea am­bițios, să nu aibă un profil prea pregnant internațional, să nu aibă o personalitate conflictuală. Absența acestor tușe de profil s-ar putea acompania cu prezența cali­tă­ților complementare care l-ar face chiar de­zirabil: de pildă, să înțeleagă preo­cu­pările, motivele, argumentele și pozițiile antagonice și să medieze, faciliteze com­pro­misuri între state. Acceptabilitatea pa­re însă să fie maximum compromisului și cel mai mic numitor comun între P5.

Fostul ambasador american Richard Bol­ton din timpul administrației George W. Bush nu a rămas faimos doar prin de­clarația că nu s-ar simți lipsa mai multor etaje ale sediului ONU din Manhattan, dacă acestea ar dispărea (ceea ce este și o aluzie că nivelul de implementare al or­ganizației este considerat singurul ne­ce­sar, nu cel de conducere), ci și pentru că a afirmat în memoriile sale că, în selecția secretarului general al ONU Ban Ki-moon, au prevalat considerentele de cumințenie și perspectivele de docilitate ale celui ce era considerat de unii la Seul un birocrat modest, cunoscut prin abilitatea de a se strecura și de a nu se poziționa clar, ceea ce i-a adus porecla de țipar alunecos („gi­leum jangeo“). De altfel, și Nichita Hruș­ciov voia, la sfârșitul anilor ‘50, să des­fiin­țeze funcția de secretar general, când i se părea că cel de atunci nu făcea destule miș­cări de manej.

(Continuare în numărul următor)

Opiniile exprimate în acest articol îl angajează pe autor exclusiv în calitate personală.