Daruiti si geniali

Dupa ce a aratat cat de jos poate fi coborata stacheta calitatii si a responsabilitatii manageriale, odata cu difuzarea serialului scris de Fanus Neagu si regizat de Constantin Dicu, Amantul marii doamne Dracula, in care actori de frunte ai scenei si ai ecranului se intreceau in platitudini si vulgaritati, Televiziunea Romana isi aminteste ce inseamna un act de cultura. In ziua de 21 februarie 2005, TVR 1 a transmis un film documentar de si despre scenograful Liviu Ciulei. Una dintre cele mai complexe, fascinante si mai profunde personalitati culturale romanesti, Liviu Ciulei este arhitect, regizor de teatru si film, actor si scenograf. Filmul s-a referit la evolutia activitatii scenografice a lui Ciulei, de la inceputurile sovaitoare si necristalizate, dupa absolvirea Conservatorului Regal de Muzica si Arta Dramatica (1948), pana in ziua de azi. Etapele parcurse releva tot atatea momente importante din viata unui om daruit si inspirat, care a marcat istoria teatrului si a semnat spectacole de referinta pe scenele romanesti si internationale. Succesele profesionale n-au reprezentat totdeauna si victorii in plan personal, artistul fiind, nu o data, in tara lui, ingenunchiat de obtuzitatea, schematismul si agresivitatea unui sistem politic de imprumut, caruia i-au cazut victima nenumarati campioni ai "supravietuirii" prin cultura: incepand cu respingerea de catre culturnicii perioadei staliniste a solutiilor scenice simetrice (precum cea a spectacolului Mizantropul de Moliere, de la Teatrul "Maria Filotti") care erau considerate formaliste si, deci, decadente, trecand prin interzicerea, vreme de 10 ani, a dreptului de a semna ca regizor, din pricina originii sale "nesanatoase", si ajungand pana la demiterea sa din postul de director al Teatrului "Bulandra", din 1980. Dupa interzicerea piesei Revizorul de Gogol, montata de Lucian Pintilie in anul 1972, ca urmare a revolutiei culturale instituite de "carmaci", Liviu Ciulei a fost obligat sa duca un razboi al nervilor cu functionarii superiori ai Comitetului Culturii si Educatiei Socialiste, razboi care nu avea nimic de-a face cu arta teatrala, spatiul scenic si semnificatiile filozofice ale unui text dramatic. In acest interval de timp, spectatorii si iubitorii de teatru din Romania erau rasplatiti cu adevarate sarbatori vizuale precum Leonce si Lena de Büchner, Cum va place de Shakespeare, Elisabeta I de Foster, D-ale carnavalului si O noapte furtunoasa de I. L. Caragiale, dar, mai ales, cu mirifica si neuitata insula a magului Prospero, izolata de restul lumii printr-un sant plin de sange, din Furtuna de Shakespeare, montata la sala Studio a Teatrului "Bulandra", in 1978, iar cei din strainatate cu ingenioase decoruri unice, multifunctionale, precum cel din spectacolul Viata lui Galileo Galilei de Brecht, de inspiratie renascentista, montat in 1976, la Ruhrfestspiele, din Germania. Dupa numirea lui, in 1980, ca director artistic al Teatrului Guthrie din Minneapolis, Ciulei isi da intreaga masura a talentului, realizand spectacole ca Opera de trei parale de Brecht, Bacantele de Euripide sau Ulciorul sfaramat de Kleist, in care polivalenta decorului, utilizarea adecvata a materialelor, forta simbolica a luminii si rafinamentul cromatic isi spun hotarator cuvantul. Intr-un interviu acordat unei televiziuni americane, Ciulei spunea: "Arta are puterea de a cuprinde evenimentele, mentalitatea, gustul si obiceiurile timpului, iar rolul nostru este de a le include in procesul artistic. Sa vorbim generatiilor viitoare despre ceea ce suntem". Si, intr-adevar, Liviu Ciulei a vorbit. Si, nu in ultimul rand, fratele intru magie si ocultism al lui Prospero are puterea sa marturiseasca unui reporter, fara falsa modestie, ca unicul sau esec, in materie de scenografie, este spectacolul Machbeth de Shakespeare, pe care n-a apucat sa-l realizeze. Filmul (producator: Dan Necsulea; imaginile filmate: Thomas Ciulei; comentariul: Marian Popescu) este marturia unui crez de inalta tinuta artistica si morala. Nota 9. Anuntata insistent si sustinuta cu solide mijloace financiare, emisiunea de la sfarsitul saptamanii, de la Antena 1, ce se doreste de larga audienta, fiindca e o reteta probata in Spania si Europa, dupa cum afirma promotorul si posesorul de licenta Valeriu Lazarov, si-a etalat dimensiunile si valentele distractive. Dimensiunile sunt labartate si, drept urmare, copios intrerupte de calupuri de publicitate sufocante si intristatoare, iar valentele distractive sunt la o cota sub asteptari. Genialii, caci asa se numeste emisiunea cu fler si buget occidental, a adus in scena, ca la nenumarate alte emisiuni de acest gen, formatii si cantareti de muzica usoara (nimic nou), solisti instrumentali (aceiasi), grupuri dansante (cu o coregrafie greoaie si batranicioasa), actori, colegi cu vedeta sarbatorita, si trecatori de pe strada, care puneau intrebari prostesti si cu aluzii lubrice. Un comperaj monoton si lipsit de inventivitate oferea personajului principal, genialului Florin Piersic, scurte ragazuri de respiratie si tamponari ale transpiratiei abundente, in avalansa de glume insipide, rememorari repetate si imagini din filmele geniale ale unor regizori geniali, care puneau in scena scenarii geniale, intr-o "epoca de aur", de mare efervescenta culturala, animata de un conducator la fel de genial ca si supusii sai si la fel de neastamparat in a trasa jaloane, a oferi indrumari pretioase si analize profunde, ce abia depaseau graseiala impleticita a unui elev de patru clase. Aplauzele generoase ale publicului din studiou recompensau eforturile unui actor, familiarizat cu filmul, teatrul, viata si femeile, dar, mai ales, cu rigoarea si stiinta rostirii cuvintelor: "La un film mai poti improviza, dar nu la texte de Anouilh, Moliere sau spexpir (in transcriere fonetica geniala)". Genialitatea, atat de bine reprezentata la romani, ii va oferi, cu siguranta, versatului facator de emisiuni populare si recreative o ritmicitate lucrativa, iar telespectatorilor le va aminti ca actori precum Richard Burton, Anthony Quinn, Jack Nicholson, Michael Caine, Vanessa Redgrave, sau Michel Serault, Michel Picoli si Catherine Deneuve mai au cate ceva de invatat. Nota 6.