De același autor
Crescusem, traisem inconjurata de frica, dar aici, in Cracovia, se simtea in aer o schimbare de esenta: un tanar a urcat pe statuia din piata sa tina un discurs, a venit politia, care l-a dat jos si l-a arestat. Cu amintirea tensiunii din aer m-am intors acasa, am inceput sa ascult Europa Libera, am aflat despre Solidaritatea. Am purtat in mine acea amintire intensa care m-a dus inevitabil la o comparatie intre Biserica Ortodoxa si cea Catolica, la felul in care fiecare dintre ele si-au sprijinit credinciosii in momentele istorice grele. In primii ani ai lui 1990, atunci cand Biserica Greco-Catolica a avut de infruntat ostilitatea celei Ortodoxe si indiferenta statului roman, as fi fost poate gata sa imi schimb confesiunea. Tentatia a disparut atunci cand mi-am dat seama ca demnitatea persoanei umane, conceptul care a cristalizat invatatura Papei Ioan Paul al II-lea includea si refuzul contraceptiei, al avortului: suferinta si moartea pe care aceste interdictii, impuse de Ceausescu, le-au adus, tot timpul tineretii mele, sutele de mii de victime inocente nu pot fi uitate vreodata. In primul rand in aceasta tara, care nu va sti niciodata cate femei au murit cu diagnostice falsificate, cati copii au fost mutilati, cate cupluri au trait intr-o anxietate perpetua.
Ma gandesc insa deseori la Papa Ioan Paul al II-lea cu o recunostinta infinita pentru rolul sau in caderea Cortinei de Fier, indeplinit in numele unui mesaj al non-violentei. Ioan Paul al II-lea a pus in centrul pontificatului sau renuntarea la forta coercitiva: si poate de aceea "revolutiile de catifea" din tarile mai apropiate de Vatican decat Romania nu au avut victime. Ascultat sau nu, Papa a fost cu consecventa contra razboiului - in Irak, in Afganistan, contra Serbiei - si si-a facut vocea auzita, ca una dintre marile personalitati ale mondializarii.
Descriind inmormantarea Mariei Callas intr-unul din romanele sale*, scriitorul francez Hector Bianciotti comenteaza faptul ca multimea de admiratori adunata in jurul bisericii grecesti din Paris aplauda in momentul cand este scos sicriul cantaretei. Milioanele de telespectatori care au urmarit funeraliile Papei Ioan Paul al II-lea au putut vedea o reactie similara a multimii imense adunate in Piata San Pietro. O reactie neconventionala pentru un Papa neconventional, a spus comentatorul postului CNN. Era poate puterea valorilor pamantesti in fata cutumei religioase. Sau era numai nevoia de exteriorizare a multimii, capabila, in comuniunea unei emotii intense, sa reactioneze uimitor de unitar, de egal, asa cum peste aceeasi piata, in care credinciosii se rugau in timpul agoniei Papei, anuntul mortii instalase o asurzitoare tacere.
Cui se datoreaza de fapt acest doliu mondializat, care a trecut frontierele tarilor si religiilor, pentru a infrati, timp de o saptamana, o lume atat de dezunita? De ce acest gol al unei pierderi personale, chiar la cei ce nu sunt credinciosii Bisericii Romano-Catolice? Statura politica si diplomatica a Papei, intr-un moment al crizei de incredere in clasa politica de mai peste tot, nu explica suficient reverberatia emotionala. Poate o solidaritate in jurul unei religii a pacii si drepturilor omului (cu opacitatile mentionate fata de femei, homosexuali) pe o platforma a eforturilor de apropiere fata de iudaism si ortodoxie, facute de Papa Ioan Paul al II-lea in fata amenintarilor unui Islam interpretat intr-o cheie violenta. Sau poate doar faptul ca, din adancul societatilor guvernate de valori materiale, de efemeritate si satisfactii de moment, in care zeii supremi sunt banul si divertismentul, a rabufnit, ca o emotie colectiva, nevoia de spiritualizare a existentei si de solidaritate umana. Nu va fie frica, batranetea, boala nu sunt stigme si ele pot fi duse cu demnitate umana, a aratat, cu o tulburatoare tarie de caracter, Papa Ioan Paul al II-lea.
* Hector Bianciotti, Fara indurarea lui Isus, Cartea Romaneasca, 2003
