Nu va fie frica!

Gabriela Adamesteanu 15.04.2005

De același autor

In august 1979 am iesit pentru prima oara din tara, intr-o excursie in Polonia, organizata de Uniunea Scriitorilor pentru literatii din cele mai tinere generatii de atunci, majoritatea echinoxisti si optzecisti. Lunga calatorie cu trenul m-a lasat uluita si fermecata, cu senzatia ca am ajuns in Occident, in piata centrala din Cracovia. In catedrala am intrat intamplator, dar nu am mai iesit pana la sfarsitul slujbei care transmitea un magic sentiment al demnitatii umane pe care niciodata nu il intalnisem acasa. Ani de zile nu am putut sa transmit si nici macar sa imi explic mie starea de atunci: sa fi venit de la multimea de oameni de toate varstele si categoriile sociale care umplea imensa catedrala? De la ceea ce se vedea ca ii uneste in felul cum cantau, cum se miscau? Abia acum, evocarile prilejuite de moartea Papei Ioan Paul al II-lea mi-au raspuns: in Catedrala Sfanta Maria, unde intrasem la 15 august 1979, am simtit prezenta noului Papa, ales doar cu un an inainte, dar care isi transmisese deja mesajul: nu va fie frica!
Crescusem, traisem inconjurata de frica, dar aici, in Cracovia, se simtea in aer o schimbare de esenta: un tanar a urcat pe statuia din piata sa tina un discurs, a venit politia, care l-a dat jos si l-a arestat. Cu amintirea tensiunii din aer m-am intors acasa, am inceput sa ascult Europa Libera, am aflat despre Solidaritatea. Am purtat in mine acea amintire intensa care m-a dus inevitabil la o comparatie intre Biserica Ortodoxa si cea Catolica, la felul in care fiecare dintre ele si-au sprijinit credinciosii in momentele istorice grele. In primii ani ai lui 1990, atunci cand Biserica Greco-Catolica a avut de infruntat ostilitatea celei Ortodoxe si indiferenta statului roman, as fi fost poate gata sa imi schimb confesiunea. Tentatia a disparut atunci cand mi-am dat seama ca demnitatea persoanei umane, conceptul care a cristalizat invatatura Papei Ioan Paul al II-lea includea si refuzul contraceptiei, al avortului: suferinta si moartea pe care aceste interdictii, impuse de Ceausescu, le-au adus, tot timpul tineretii mele, sutele de mii de victime inocente nu pot fi uitate vreodata. In primul rand in aceasta tara, care nu va sti niciodata cate femei au murit cu diagnostice falsificate, cati copii au fost mutilati, cate cupluri au trait intr-o anxietate perpetua.
Ma gandesc insa deseori la Papa Ioan Paul al II-lea cu o recunostinta infinita pentru rolul sau in caderea Cortinei de Fier, indeplinit in numele unui mesaj al non-violentei. Ioan Paul al II-lea a pus in centrul pontificatului sau renuntarea la forta coercitiva: si poate de aceea "revolutiile de catifea" din tarile mai apropiate de Vatican decat Romania nu au avut victime. Ascultat sau nu, Papa a fost cu consecventa contra razboiului - in Irak, in Afganistan, contra Serbiei - si si-a facut vocea auzita, ca una dintre marile personalitati ale mondializarii.

Descriind inmormantarea Mariei Callas intr-unul din romanele sale*, scriitorul francez Hector Bianciotti comenteaza faptul ca multimea de admiratori adunata in jurul bisericii grecesti din Paris aplauda in momentul cand este scos sicriul cantaretei. Milioanele de telespectatori care au urmarit funeraliile Papei Ioan Paul al II-lea au putut vedea o reactie similara a multimii imense adunate in Piata San Pietro. O reactie neconventionala pentru un Papa neconventional, a spus comentatorul postului CNN. Era poate puterea valorilor pamantesti in fata cutumei religioase. Sau era numai nevoia de exteriorizare a multimii, capabila, in comuniunea unei emotii intense, sa reactioneze uimitor de unitar, de egal, asa cum peste aceeasi piata, in care credinciosii se rugau in timpul agoniei Papei, anuntul mortii instalase o asurzitoare tacere.
Cui se datoreaza de fapt acest doliu mondializat, care a trecut frontierele tarilor si religiilor, pentru a infrati, timp de o saptamana, o lume atat de dezunita? De ce acest gol al unei pierderi personale, chiar la cei ce nu sunt credinciosii Bisericii Romano-Catolice? Statura politica si diplomatica a Papei, intr-un moment al crizei de incredere in clasa politica de mai peste tot, nu explica suficient reverberatia emotionala. Poate o solidaritate in jurul unei religii a pacii si drepturilor omului (cu opacitatile mentionate fata de femei, homosexuali) pe o platforma a eforturilor de apropiere fata de iudaism si ortodoxie, facute de Papa Ioan Paul al II-lea in fata amenintarilor unui Islam interpretat intr-o cheie violenta. Sau poate doar faptul ca, din adancul societatilor guvernate de valori materiale, de efemeritate si satisfactii de moment, in care zeii supremi sunt banul si divertismentul, a rabufnit, ca o emotie colectiva, nevoia de spiritualizare a existentei si de solidaritate umana. Nu va fie frica, batranetea, boala nu sunt stigme si ele pot fi duse cu demnitate umana, a aratat, cu o tulburatoare tarie de caracter, Papa Ioan Paul al II-lea.

* Hector Bianciotti, Fara indurarea lui Isus, Cartea Romaneasca, 2003

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22