Rascumpararea singuratatii

Gabriela Adamesteanu 23.09.2004

De același autor

De ce ne-am simti singuri tocmai acum? Tocmai acum si tocmai noi care, pana in decembrie '89, ne-am imbolnavit de claustrofobie, fiind tot mai singuri si tot mai strans uniti in jurul partidului comunist si al presedintelui nostru, celebrul (acum pe timbrele americane) Nicolae Ceausescu? O vreme, el, "disidentul" Lagarului Socialist, era singurul dintre noi care nu cunostea singuratatea. Primit cu covor rosu in SUA si plimbat cu caleasca reginei in Marea Britanie, negociindu-si fiecare vizita cu cancelariile occidentale, s-a imbolnavit de megalomanie (in Romania boala e mai frecventa decat prin alte locuri), vazand lumea ca un sat in care el dicta regulile. Ce eroare!
Ceausescu nu s-a simtit singur pana nu s-a trezit in fata unei piete pline de oameni veniti sa-l aplaude, care l-au huiduit: nu fusese informat ca tocmai il parasisera atotputernicele lui servicii secrete. Pana la penibila executie intr-o curte de cazarma provinciala, i-au mai ramas trei zile de adevarata singuratate. Restul, noi ceilalti, ne simteam in permanenta singuri, cu atat mai singuri cu cat eram inconjurati de mai multa lume: nu stiam care dintre noi toarna la Securitate. Nu prea stim nici acum, dar iata un lucru care a incetat sa ne mai intereseze.

Iar experienta noastra nu era unicat: Cortina de Fier ne inclusese deja, pe distanta de doua-trei generatii si aproape doua continente, intr-un tipar colectivist din care singuratatea, ca parte a spiritului individualist, era la fel de interzisa ca si proprietatea privata.
Nu am fost deci singuri atunci, nu suntem nici de la Caderea Zidului incoace. Daca am privi atent in jur, am putea vedea ca reproducem, pas cu pas, mai stangaci si mai putin silitori ca altii, aceleasi miscari menite sa ne redea (mai exact sa ne dea) flexibilitatea intr-o lume fara cortine. Intr-un sat global.
Dar deschidem cu adevarat ochii? Dar ne uitam intr-adevar in jur? Tipica periferie, avem de cand ne stim (doar de cateva secole, nu de 2000 de ani, cum ne-au facut ideologii lui Ceausescu sa credem) privirea obedienta atintita spre Centru. Capitala noastra a fost Istanbulul sau Viena, Parisul sau Berlinul sau Moscova. Acolo au studiat tinerii nostri bunici si strabunici si au platit pretul dizgratiei atunci cand, dupa un razboi sangeros, se muta centrul. Cum se stie de la batranii greci, de unde vine binele, vine si raul.
Suntem de aceea bine antrenati sa privim spre centru si avem un spirit obedient bine exersat. Numai ca, in satul global unde umblam buimaci, tot gresim directia, tot nu ne gasim adresa, numarul si strada. Lumea s-a micsorat, dar nu exista indicatoare si nici politisti care sa te indrume spre centru. De aceea am ezitat la inceput, dupa '90, intre Moscova si Washington. Cand ne-am dumirit ca drumul spre Est s-a inchis, am inceput sa pendulam intre Washington si Bruxelles, intre razboiul contra terorismului si negocierile de integrare europeana. Mai rau e ca tot timpul explodeaza in jur bombe si masini capcana: nu lipsesc doar politistii de circulatie, ci chiar orice fel de politist.
Ne simtim singuri si pentru ca ne contrazicem continuu.
Dupa ce am strigat ca nu ne vindem tara

intr-un moment cand nimeni nu voia sa ne-o cumpere, acum nu mai visam decat investitori si firme multinationale. Primul semn al unei clase de mijloc in formare au fost fast-food-urile pline de tineri, platiti mai bine decat cu salariul mediu pe economie: doar ei puteau sa-si permita zilnic un hamburger si o pizza. Dar nu numai ei au invins singuratatea in satul global. Fara pasapoarte, fara vize, busole, atlase, fara bilete de calatorie, carduri sau cash-uri, am iesit din satele noastre si am inundat partea fericita a continentului, ca migrantii de altadata, de la celti pana la vizigoti si cumani. Fetele noastre au parasit centura orasului si au urmat armatele victorioase, de la Kosovo pana in Bosnia, de la Istanbul la Berlin. Fara cartonasele rosii ale ONG-urilor internationale, autoritatile noastre nici nu ar fi observat ca eram printre liderii noii forme de sclavaj international caracteristice satului global.
Cine se poate simti singur in coada si inghesuiala din fata ministerelor sau ambasadelor ca sa obtina un loc de munca oficial, de unde va contribui la cresterea PIB-ului, raportata cu mandrie de autoritatile noastre? Ca toate tarile sarace, exportam resursa umana. Iugoslavii, portughezii, spaniolii, italienii n-au facut altceva in primul val al recolonizarii europene. Noi insa am inceput exportand cu precadere hoti de buzunare, retele de prostituate, asistente medicale care isi jefuiesc stapanii batrani, copii care cersesc in metrouri. Asa inspiram scriitorii si cineastii straini, dar nu suntem singuri nici aici: ucrainenii sau rusii ne sunt alaturi. Si intr-o zi, chiar si jurnalistii occidentali vor vedea cum zidarii, culegatorii de capsuni, bucatarii, chelnerii si chiar si cercetatorii nostri stiintifici contribuie la prosperitatea "batranei Europe" (o expresie care ne-a facut placere, desi fireste in satul global o utilizam cu precautie).
Cred ca la aceasta ora singuratatea in satul global este o tema doar pentru scriitori. Un critic literar roman care tocmai trece printr-o eclipsa de audienta (i s-au numarat compromisurile in comunism) ne-a invatat de mici ca "singuratate si tristete inseamna talent". Iata o definitie care se verifica azi suta la suta. Ce singur si ce trist poti sa fii cand scrii literatura fara drepturi de autor (in cel mai fericit caz, ele vor insemna salariul pe o luna al unui angajat prost platit). Cu nelinistea ca editura dispusa sa te publice poate falimenta tocmai cand termini cartea sau, si mai plauzibil, ca isi va incheia colectia de literatura romana. Si fara cititori (nici macar cei care te vor cumpara nu vor avea rabdarea sa termine cartea ta, chemati de talk-show-ul de la televizor). Dar singuratatea cea mai mare o infrunta autorul care pleaca sa isi vanda cartea in satul global. O carte cu povesti ciudate, in care oamenii super-ocupati de acolo nu sunt deloc tentati sa se recunoasca. Un temerar fara lobby, fara bani, fara codurile satului global si (nu chiar foarte rar) lovit pe la spate de gelosii colegii de breasla duce un adevarat razboi, singur impotriva tuturor, pana la momentul fericit cand vinde in satul global 63 de exemplare! Exista totusi cineva care rascumpara toate singuratatile din satul global. Acesta este cititorul indragostit de cartile unui autor, necunoscut si indepartat, care face ca lumea sa devina in acelasi timp mirifica si invecinata. Este un miracol care ti se intampla de mai multe ori intr-o viata, pe neasteptate si la orice varsta, daca mintea ti-a ramas tanara si gustul literar nu ti s-a alterat.
Eu am trait inca o data acest miracol, descoperindu-l, de curand, carte dupa carte, pe Phillip Roth.

(Text prezentat la Festivalul International "Zile si Nopti de Literatura", Neptun,
18-22 septembrie 2004)

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22