De același autor
Evoluțiile recente din Republica Belarus demonstrează vechiul proverb românesc că urciorul nu merge de multe ori la apă. Tentativa lui Aleksandr Lukașenko de a se „realege” președinte pentru a șasea oară a eșuat în proteste de stradă și îndoiala că ar fi câștigat alegerile organizate pe 9 august 2020.
Scrutinul din 9 august a fost un travesti democratic marcat de compromiterea secretului votului prin eliminarea cortinei de la cabinele de vot, iar în memoria colectivă a rămas imaginea unui președinte dintr-o secție de votare care a sustras voturile din urnă și a fugit de la fața locului ieșind pe geam și folosind o scară de pompieri. Conform OSCE/ODIHR, Belarusul nu a mai organizat alegeri libere și corecte din 1995, adică de 25 de ani. Pe 9 august 2020 a asistat la culminarea acestui sfert de secol de falsificat și furat alegeri, cu o singură paranteză: de data aceasta, mașina de furat voturi s-a gripat, iar poporul din Belarus nu a mai acceptat să fie înșelat și folosit ca să valideze așteptările dictatorului Lukașenko.
Până la alegerile din 9 august, Belarusul era un fel de Libia a lui Gaddafi, unde criminalii și opozanții riscau pedeapsa capitală, în ciuda oricărei practici judiciare europene, iar pandemia de COVID-19 fusese declarată o boală psihică. Pe scurt, se găsea la jumătatea drumului între butaforie politică și gulagul stalinist. Doar echilibristica geopolitică practicată de Lukașenko a reușit să mențină regimul pe linia de plutire. Numai că monstruozitatea sa nu poate fi nici negată, nici iertată.
Acum, Belarusul are, în linii mari, trei căi de urmat.
O predare controlată a puterii către opoziție, după modelul ucrainean din 2004, când Leonid Kucima a lăsat frâiele puterii lui Viktor Yușcenko și nu unsului său Viktor Yanukovici, în urma Revoluției Portocalii din Ucraina. Ca să se repete, acest scenariu are nevoie de medierea Federației Ruse și a Occidentului. Dar probabilitatea ca acesta să se repete este foarte mică din cauză că Vladimir Putin se teme de izbucnirea unor mișcări similare la el acasă. În plus, Ucraina 2004 nu este cel mai apreciat model de predare a puterii la Moscova.
A doua cale de urmat ar fi cea a represiunii masive. În general, regimurile autoritare, când se confruntă cu o mișcare de contestare, au de ales între negociere și predare graduală a puterii și represiune masivă. Dacă încearcă să combine aceste elemente, de obicei se termină prost pentru regim. În momentul de față, se pare că Lukașenko a ales calea represiunii, perfect ilustrată de imaginile difuzate recent cu acesta coborând dintr-un elicopter, pe esplanada palatului prezidențial, înarmat cu un Kalașnikov și în ținută de luptă.
A treia cale de urmat presupune intervenția Kremlinului. Pentru Vladimir Putin, Aleksandr Lukașenko este un ghimpe în coastă, o sursă de neplăceri geopolitice. Pe de o parte, regimul său este comparat cu cel al lui Putin, pe de altă parte, Lukașenko reușește să se poziționeze între Occident și Federația Rusă, nefăcând niciodată ce îi cere unul sau altul. Dacă ne uităm la ce s-a întâmplat în Ucraina în 2014, am fi tentați să credem că scenariul se va repeta. Forțele militare ruse, mai mult sau mai puțin disimulate, vor pătrunde pe teritoriul Belarusului (cu care sunt foarte familiarizate deja) și vor prelua punctele nevralgice care permit Minskului să-și exercite suveranitatea.
Doar că în acest moment nu este îndeplinită condiția prezentă în Ucraina în 2014 – orientarea pro-occidentală a unei părți semnificative a societății și pericolul, din perspectiva Kremlinului, de a-și pierde complet influența. Opoziția cere plecarea lui Aleksandr Lukașenko de la putere, nu integrarea euroatlantică. Apoi, o nouă Ucraină ar fi greu de „digerat” de către Rusia în momentul de față, pentru că luptele cu Kievul continuă încă, iar din 2015, Moscova și-a trimis trupe în Siria și Libia. Aceste războaie costă bani și oameni, aspecte impopulare, având în vedere și pandemia de COVID-19, care a afectat Rusia într-un mod disproporționat. O nouă aventură militară rusă în fostul spațiu sovietic iese, deci, din discuție, pe termen scurt.
O intervenție militară rusă ar avea totuși un avantaj – ar limpezi apele geopolitice în ceea ce privește intențiile Rusiei în cancelariile europene. Un Belarus ocupat ar extinde linia de contact între NATO și Federația Rusă, pe flancul estic, mai ales în ceea ce privește țările baltice. Aleksandr Lukașenko a încercat să folosească ideea unei intervenții NATO pentru a-și mobiliza forțele armate, dar și pentru a atrage atenția lui Putin. Aspectul negativ pentru Occident al acestui scenariu constă într-o expunere mai mare a statelor baltice amenințării rusești, în contextul în care în SUA a început campania electorală, iar actualul ocupant al Casei Albe nu prea dă semne că înțelege amenințarea Rusiei la adresa intereselor americane și europene, în timp ce Bruxelles-ul pare mai degrabă preocupat de Mediterana de Est și de pandemie. //
