De același autor
Pretinde că o cheamă Themis și că ar fi zeița Justiției.
Gheorghe Ursu, inginerul omorât în bătaie la 15 noiembrie 1985 în arestul Miliției, după vizitele „tovărășești” ale Securității, nu reușește să scape nici după moarte de acest strigoi. O scurtă cronologie a cazului cred că ne-ar ajuta să înțelegem cum a fost posibil ca dosarul cu probele unei crime să devină tot mai gros și în același timp să dispară complet dreptatea.
În decembrie 1984, o tovarășă pe nume Părguța scotocește în biroul lui Gheorghe Ursu de la Institutul pentru Sistematizare Locuințe și Gospodărire Comunală București. E agasată de comentariile lui prea intelectuale, de citatele pe care le pune pe perete și de un caiet în care își notează „nu se știe ce”. Caietul e de fapt un jurnal, în care Gheorghe Ursu își descarcă obida față de mizeria de viață pe care o duceam cu toții, sub conducerea unui cizmar bâlbâit, absolvent de patru clase și o școală de partid la Moscova. Creatura Părguța dă fuga la securistul întreprinderii și îi predă caietul plin de insulte la adresa „înalților conducători”. De fapt, niște blasfemii, pe care niciun securist și niciun procuror comunist nu le-ar putea cita vreodată într-un document oficial. Cum să scrii despre tovarășa academician-doctor-inginer că e „o scroafă teroristă”?!
Ion Dumitraciuc e securistul întreprinderii și n-are competențe penale, fiind ofițer de contrainformații economice, așa că anunță Direcția VI, Cercetări Penale a Securității. De aici începe adevărata anchetă și, odată cu ea, calvarul lui Gheorghe Ursu și al familiei sale. În ianuarie 1985 se fac percheziții, se descoperă și se confiscă 38 de caiete în care Gheorghe Ursu stătea de vorbă cu sine, încă din tinerețe, plus alte înscrisuri „dușmănoase” (poezii, articole și reviste străine, corespondență privată). Jurnalul e studiat filă cu filă, prilej pentru securiști să dea o lovitură în „munca operativă”: îl identifică pe Gheorghe Ursu drept autorul unor „scrisori dușmănoase”, citite în 1979 la postul de radio „Europa Liberă”. În scrisorile cu pricina, un inginer constructor, specialist în consolidări, îl arăta lumii pe „geniul Carpaților” drept ceea ce era: un tiran idiot și cinic, care oprise consolidările la toate clădirile din București, avariate după cutremurul din 1977. Gravitatea și riscurile acestei dezvăluiri explică de ce numele autorului scrisorilor n-a fost citit pe post.
Gheorghe Ursu este chemat să dea declarații timp de câteva luni. Întrebările se repetă obsesiv – cine l-a ajutat să trimită scrisorile care îl „defăimau” pe Ceaușescu și câți bani a primit pentru ele, din cine e format grupul de scriitori care se distra pe plajă la 2 Mai făcând pamflete despre „înaltele personalități”. Toate declarațiile sunt luate de doi anchetatori penali de Securitate: mr. Marin Pârvulescu și cpt. Vasile Hodiș care, după ce aprofundează jurnalul, îi prezintă la semnat lui Gheorghe Ursu, la 4 martie 1985 (cruntă ironie a sorții!) un proces-verbal de consemnare a efectuării unor acte premergătoare, pentru infracțiunea de „propagandă împotriva orânduirii socialiste”. Niciun cuvânt despre cei 17 dolari găsiți la percheziție, care vor constitui ulterior motivul oficial al arestării sale.
Conținutul caietelor-jurnal dă o importanță deosebită cazului, care ajunge pe masa lui Iulian Vlad. În mai 1985, generalul – în mod cert mai doxat decât subordonații săi – scrie o notiță în care le semnalează anchetatorilor două lucruri evidente: un document privat (un jurnal) nu putea încadra fapta la infracțiunea de „propagandă”; trebuia găsit altceva, care era chiar sub nasul lor, în jurnal. De ce nu se „adânciseră” legăturile cu scriitorii?!
Din acest punct, cazul ia un traseu imprevizibil pentru Gheorghe Ursu, dar deja „clasic” pentru Securitate. Folosindu-se de cei 17 dolari găsiți la percheziție, ancheta se închide oficial „pe linie de Direcția a VI-a” și continuă „sub acoperirea Miliției”. E o formulă care ilustrează „discernământul politico-juridic”, calitate de care a dat dovadă mr. Pârvulescu în anul 1985, potrivit chiar notării de serviciu din dosarul său de cadre. Oficial, România nu avea disidenți sau deținuți politic, ci doar infractori de drept comun. O vreme, Gheorghe Ursu e anchetat în „stare de libertate” (libertatea vânatului care va fi devorat, dar încă nu știe ce-l așteaptă), apoi în arestul Miliției. Între timp, e „pus în discuția colectivului” și dat afară din serviciu. Naiv incurabil, trăiește cu iluzia că a trecut ce a fost mai greu...
Arestul Miliției e în aceeași clădire cu Securitatea, tocmai pentru a rezolva mai ușor „sarcinile operative de o complexitate deosebită”. Cele două instituții sunt practic siameze, așa încât nici nu-i nevoie să te deplasezi după ștampila Securității dacă anchetezi în sediul Miliției, după cum o arată unele declarații date de Gheorghe Ursu în fața mr. Pârvulescu și cpt. Hodiș. Deși sunt ofițeri ai Direcției a VI-a Cercetări Penale, n-au nicio ezitare să aplice, la nevoie, ștampila Miliției. Cei doi s-au străduit din greu să „adâncească” legăturile cu scriitorii, după cum a ordonat Iulian Vlad, așa încât unele declarații în care e menționată Nina Cassian ajung, în original, în dosarul ei de urmărire. Totuși, n-au reușit să afle nimic. Gheorghe Ursu s-a încăpățânat să nu spună nimic incriminant despre anturaj, despre niciun prieten și mai ales despre nimeni din străinătate: a declarat obstinat că a făcut totul singur, nu l-a ajutat nimeni, jurnalul l-a ținut doar pentru sine și atât. Încăpățânarea asta e pedepsită cu bătăi sălbatice, repetate.
Potrivit martorilor, este adus de la anchetă „în pătură”, fiindcă nu se mai ține pe picioare. Aceiași martori declară acum sub jurământ că în arestul Miliției a fost anchetat de aceiași securiști care s-au ocupat de el și în libertate. Ultimul interogatoriu, din 15 noiembrie 1985, îi va fi fatal. Bătăile cu șpițul i-au perforat intestinul subțire și i-au provocat un șoc septic. Oficial însă, l-au doborât o ocluzie intestinală și un atac de cord. Alertate de familia din SUA, autoritățile americane pun întrebări supărătoare. Oficialii de la București se grăbesc să-l declare pe Gheorghe Ursu un „speculant notoriu”, dovada fiind valuta găsită la percheziție. „Discernământul politico-juridic” al apărătorilor Constituției comuniste, care garanta libertatea de expresie, funcționează până la capăt.
Andrei Ursu, care a moștenit de la tatăl său candoarea naivității și încăpățânarea, ambele la cote absolute, cere oficial în 1990 pedepsirea vinovaților. Începe o anchetă, dar tot atunci începe să bântuie și fantoma cu epoleți, care nu s-a mai desprins de „dosarul Ursu” cu niciun chip.
Mai întâi, dosarul penal deschis de Securitate – și nu butaforia creată de Miliție! – s-a rătăcit în meandrele concretului. A ajuns la CNSAS abia în 2007, la „marea predare de dosare”, iar Andrei Ursu l-a văzut pentru prima oară abia în octombrie 2014, în timpul celui de-al doilea episod de grevă a foamei. La rândul lui, dosarul de urmărire informativă „Udrea”, compus din 7 volume, a fost desecretizat abia în 2000, printr-o decizie a CSAȚ, și a ajuns la CNSAS în ianuarie 2015, trimis de Parchet. Abia după ce l-am citit am înțeles de ce a fost nevoie de o decizie a CSAȚ pentru ca Andrei Ursu să poată vedea dosarul de urmărire al tatălui său.
Acest construct arhivistic, compus din 7 volume și închis, potrivit copertei, în 1987, a fost golit de documentele originale și transformat într-un bric-a-brac suprarealist: începând cu volumul 2, e umplut cu fotocopii, fie după declarații arhivate în original în dosarul penal, fie după alte declarații care nu mai sunt de găsit nicăieri, fie ale unor ciorne de rapoarte și comunicate de presă de după 1990, unele datând chiar din 1993. Asta, deși oficial dosarul era închis din 1987...
Cele mai interesante sunt însă drafturile succesive ale comunicatelor de presă, formulate ca reacții la acuzațiile societății civile, care reclama că SRI obstrucționează ancheta. Din ele aflăm de pildă că, pe toată perioada anchetei din anii ’90, procurorii au fost „sprijiniți” de „ofițeri de informații”. Firește, pasajele cu pricina n-au fost păstrate și în textul final al comunicatelor... Din dosarul de 7 volume, doar primul mai conține documente originale, nu însă și coperta. Comparația cu microfilmul, preluat și el tot în 2015, a arătat că volumul 1 nu mai are coperta originală, pe care se afla mențiunea „urmează volumul 2, TO”. Adică, volumul 2, compus azi din talmeș-balmeșul amintit mai sus, conținea inițial transcrieri ale interceptărilor de tehnică operativă. O explicație simplă pentru dispariția lor ar fi faptul că transcrierile înregistrărilor, inclusiv din camerele de arest, se trimiteau în primul rând ofițerilor de caz – Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș.
În timpul în care probele din dosarele penal și informativ, care îi indicau pe cei doi securiști ca anchetatori principali, zăceau sub cheie și erau masiv modificate, s-au găsit alți vinovați pentru moartea lui Gheorghe Ursu (doi milițieni, un deținut de drept comun și un șef de la arhivă). Niciun vinovat de la Securitate! Motivele acestei „omisiuni” care a durat trei decenii au devenit explicite abia în sentința pronunțată de ICCJ la 27 iulie, motivată, în esență, astfel:
Gheorghe Ursu „nu a fost un opozant al regimului comunist și nu s-a aflat în relații de adversitate cu organele statului, atâta timp cât opiniile sale și dezacordul față de politica și conducerea de stat nu au fost făcute publice, nu a (sic!) ajuns la cunoștința publicului larg /.../ și nu au produs vreo consecință în realitatea exterioară” (p. 96 din motivare). Altfel spus, declarațiile preluate de Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș, scoaterile la anchetă în sediul Miliției, dovedite cu martori, nu constituie dovada unei „relații de adversitate cu organele statului”. Asta pentru că lui Gheorghe Ursu nu i s-a rostit și numele la citirea scrisorilor la Europa Liberă și, în plus, la nivelul anului 1985, „nu s-a indicat nicio probă din care să rezulte folosirea acelor metode (tortura în anchetă, folosirea bătăii și a subalimentației prelungite, presiuni morale pentru constrângerea persoanelor de a declara ce li se impunea” (p. 90).
O mulțime de martori, anchetați în anii ‚80 – între care Petre Mihai Băcanu, Radu Filipescu, Mariana Besciu, muncitori arestați la Brașov, toți pentru infracțiuni de drept comun – au descris pe larg, în fața judecătorilor, cât de „pașnice” erau anchetele Securității sub acoperirea Miliției. Totuși, mărturiile lor nu au fost considerate relevante fiindcă nu descriu evenimente care să se fi petrecut fix în toamna lui 1985: „Intervalul de 2 ani, respectiv, 4 ani între evenimentul dedus judecății și cele descrise de martori este prea mare, iar evenimentele prezentate sunt total diferite de cele ce interesează cauza /.../ pentru a putea conchide că împrejurările descrise în aceste declarații existau întocmai sau cel puțin în mod asemănător la nivelul anului 1985” (subl.m. – p. 91). Anul 1985 trebuie să fi fost unul de excepție în istoria Securității, fiindcă n-a semănat deloc cu anii care l-au precedat și nici cu cei care i-au urmat...
Dar chiar și dacă anul 1985 ar fi fost identic cu ceilalți, cred judecătorii, tot nu s-ar fi dovedit situația-premisă, de care depinde încadrarea juridică a faptei. Din aceeași motivare, aflăm că „nu se poate dovedi existența unui conflict (adversități) între organele statului, pe de o parte, și populația civilă sau o colectivitate, pe de altă parte /.../” (p. 84). Acțiunea lui Gheorghe Ursu a fost „singulară” și nu s-a „înglobat într-o acțiune mai amplă, sistematică, în care și alte persoane comit astfel de acte, împotriva uneia sau mai multor persoane cu care au stabilit relații de adversitate”. Un conflict „limitat la câteva persoane determinate” nu poate fi considerat ca situație premisă a infracțiunii de tratamente neomenoase (p. 83).
Dar oare de câte persoane ar fi fost nevoie pentru a documenta „adversitatea populației” sau „o acțiune mai amplă, sistematică” în ochii judecătorilor? Un răspuns perfect acceptabil pentru instanță a venit prin mărturia generalului Vasile Mălureanu, care a vorbit despre prevenție, ca unic scop al acțiunilor Securității în anii ‚80, spre deosebire de represiunea violentă din epoca anterioară (1948-1965). Ca să fie mai convingător, generalul a adus în fața instanței și cifre, pe care le regăsim preluate întocmai în motivarea deciziei: cca 80.000-82.000 de persoane s-ar fi aflat în atenție în 1985, iar dintre ele „doar 16.000 aveau dosare de urmărire informativă”. În total, erau „în lucru” cca 0,36% din populația activă a țării, zice generalul Mălureanu. O nimica toată, cum ar veni, așadar, nici vorbă de o supraveghere extinsă sau de „acțiuni mai ample și sistematice”.
Problema cu cifrele din depoziția dlui Mălureanu este că nu corespund realității din arhivă. Evidențele CNSAS și cele create de CID (Centrul de Informatică și Documentare al Securității), primite anul trecut, arată că în perioada 1985-1989 s-au deschis 161.401 dosare noi (incluzând toate formele de urmărire), la care se adaugă dosarele deschise anterior și rămase în lucru (unele chiar până în 1989). La asta ar trebui să se adauge și bilanțul dosarelor din fondul informativ tocate sau arse la Revoluție, operațiune pe care generalul Mălureanu o cunoaște foarte bine, fiindcă a semnat personal mai multe procese-verbale de distrugere, când a început reconstituirea „marii incendieri” din decembrie ’89. Deși analiza represiunii nu se rezumă la numere și procente, o simplă adresă către CNSAS ar fi clarificat statisticile din această depoziție sau măcar ar fi adus lucrurile mai aproape de adevăr. Îmi amintesc perfect că, pentru construirea rechizitoriului, col. Gheorghe Cosneanu și alți procurori ai Parchetului Militar au bătut potecă la CNSAS timp de doi ani și au strâns date fără de care Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș n-ar fi ajuns niciodată în fața unui complet de judecată. La rândul lui, studiind ani întregi în arhivă, Andrei Ursu a ajuns să știe mai multe despre istoria Securității decât unii experți celebri, autori de opuri groase despre „intelligence-ul” din comunism.
Ni se spune că în sentința din 27 iulie, „adevărul juridiciar” a înlocuit cu totul adevărul istoric, cel trăit de noi toți. Dar cum putem vorbi despre un adevăr judiciar, dacă au fost aruncate în neant multe documente oficiale (inclusiv sute de sentințe definitive despre ofițerii poliției politice, publicate în Monitorul Oficial și incluse în probatoriul Parchetului), mărturii directe, sub jurământ, plus niște kilometri de rafturi cu dosare? Nu în ultimul rând, sofismele și raționamentul circular au înlocuit logica elementară. Citind sentința, ne putem întreba, deloc retoric, cum se face că Securitatea a deschis sute de mii de acțiuni de urmărire „preventive” în anii ’80, dacă nu exista nicio „stare de adversitate” între cetățeni și organele statului? Ce anume preveneau avertizările sau anchetele informative și cum s-a ajuns la dosarele care umplu rafturile din Popești-Leordeni? Cum se explică Revoluția din decembrie ’89, dacă românii aveau o relație atât de cordială cu Securitatea, care doar păzea Constituția și ne păzea și pe noi, părintește, să nu încălcăm legea? Și cum de libertatea ne-au adus-o niște morți, dacă nu eram căzuți sub puterea adversarului? Răspunsul ni l-a dat, fără s-o știe, Virgil Ierunca, atunci când a scris despre „spurcăciune peste memorie”: „Lucrul cel mai urgent: să nu uităm. Să nu uităm împreună!”//
