De același autor
Ceea ce defineste evolutia publica in anii de dupa alegerile din 2004 este recursul la Curtea Constitutionala ca modalitate de solutionare a unor conflicte a caror natura este esentialmente politica. Unei institutii precum Curtea i se traseaza o sarcina imposibila din punct de vedere intelectual: aceea de a suplini limitele unei Constitutii ce isi expune, dramatic, lacunele. Or, Curtea este, indiscutabil, o expresie ideala a manierei in care elitele asociate Frontului Salvarii Nationale si partidelor succesoare au reusit sa impuna continuitatea legala in detrimentul oricarei inovatii democratice. Pozitia Curtii face extrem de dificila, pe termen mediu si lung, initierea unui proces de reformare constitutional.
Cazul uneia dintre ultimele decizii ale Curtii Constitutionale nu face exceptie de la regula schitata anterior. Miza confruntarii ce opunea parlamentul presedintiei, Parchetului General si Ministerului Public era identificabila fara dificultate: care avea sa fie statutul fostilor si actualilor ministri, membri ai Camerelor, in conditiile in care avizul dat de presedinte deschidea calea urmaririi penale?
Aceasta este o controversa intim legata de unul dintre capitolele cele mai delicate ale dreptului public autohton, respectiv imunitatea si organizarea responsabilitatii ministeriale. Imposibil de a fi separate, ele apartin unui domeniu ce defineste relatia dintre cetatean si alesii sai. De vreme ce regulile permit cumulul de mandate, generand aparitia parlamentarilor detinatori de portofoliu in Cabinet, regimul juridic aplicabil lor are o relevanta politica vizibila oricarui comentator onest. Extinderea protectiei, dincolo de limitele admisibile determina nasterea unei imunitati ce permite ministrilor si fostilor ministri sa evite deschiderea urmaririi penale impotriva lor. Existenta calitatii de parlamentar are drept consecinta organizarea unei bariere juridice in fata oricarei tentative de sanctionare a agentilor puterii executive ce sunt si alesi ai natiunii.
In mod evident, decizia Curtii din 11 martie 2008 nu poate fi separata de un fundal ce include si avatarurile penale ale lui Adrian Nastase, el insusi obiect al unor proceduri similare celor initiate in contra lui Codrut Seres sau Paul Pacuraru. In 2007, aceeasi Curte Constitutionala admitea exceptia de neconstitutionalitate ridicata de Nastase, eliminand ca fiind contrara Legii fundamentale procedura simplificata de urmarire a fostilor ministri.
De aceasta data, provocarea constitutionala era cu mult mai insemnata. Verdictul Curtii, dat publicitatii pe 11 martie 2008, nu lasa loc niciunui echivoc legal. Astfel, impingand pana la ultimele consecinte precedentul Nastase, Curtea stabileste aparitia a doua proceduri diferite aplicabile demnitarilor susceptibili de a fi urmariti penal. Punctul de pornire al acestei lecturi controversate (motivatia extinsa nefiind accesibila la data scrierii acestui articol) este insusi articolul 109 din Constitutie, sediul materiei in chestiunea responsabilitatii ministeriale.
Simplificand, Curtea instituie obligativitatea obtinerii acordului Camerei sau al Senatului in toate ipotezele in care Parchetul General intentioneaza deschiderea urmaririi penale la adresa demnitarilor executivi, actuali si fosti, demnitari ce au in comun calitatea de parlamentar detinuta la momentul sesizarii. Cel de-al doilea caz atribuie presedintelui calitatea de a aproba initierea urmaririi penale in situatiile in care cei vizati nu au si calitatea de reprezentanti ai natiunii.
Decriptarea limbajului aparent ezoteric al Curtii este realizabila fara dificultate. Gratie Curtii, articolul 109 al Constitutiei capata un nou sens politic si juridic. Formularea Legii fundamentale este reinterpretata astfel incat presedintelui sa ii poata fi refuzata interventia in toate cazurile de ministri/ fosti ministri parlamentari. Curtea conceda adunarilor un drept pe care textul Constitutiei nu il acorda Camerelor, acela de a aviza initierea urmaririi penale a membrilor ei. Sfera imunitatii este extinsa, de vreme ce articolul 72 (1) mentioneaza ca deputatii si senatorii nu pot fi arestati, perchezitionati sau retinuti fara acordul Adunarii careia ii apartin. Dupa 11 martie 2008, Camerele isi vor putea ocroti, prin vot, membrii ce au detinut sau detin functii in Executiv, prin refuzul de a aviza urmarirea penala.
Politic, se poate spune ca hotararea Curtii Constitutionale stabileste un principiu a carui valoare va fi facuta evidenta de conduita ministrilor insisi. Apartenenta la Camere, calitatea de deputat sau de senator sunt, in acest nou cadru, preconditii ale unei imunitati ce poate fi decisiva in clipele critice ale activarii responsabilitatii penale. Traseul este previzibil: alegerea in parlament poate bloca, pe termen lung, orice procedura provocata de incalcarea legii in calitate de ministru. In egala masura, lectura Curtii limiteaza sever marja de manevra a sefului de stat: prerogativa presedintelui este relevanta doar in cazurile in care cei in cauza nu sunt si alesi. In acest mod, distinctia dintre Tudor Chiuariu si Paul Pacuraru este data de absenta/prezenta unui mandat de senator.
Aceasta naratiune politico-constitutionala are un post-scriptum ce poate fi privit ca relevant pentru maniera in care tribunalul constitutional insusi intelege sa se pozitioneze public. Interviul domnului Ioan Vida, presedintele Curtii, acordat unui cotidian central pe 15 martie 2008, modifica radical datele problemei: la cateva zile dupa ce plenul a decis, domnia sa nuanteaza sentinta, opinand ca, in cazul ministrilor si fostilor ministri parlamentari, actele de procedura deja realizate sunt valabile. Cu alte cuvinte, inainte ca intreaga decizie sa fie publicata, presedintele Vida regandeste finalitatea juridica si politica a deciziei Curtii: rationamentul Curtii, sugereaza printre randuri domnia sa, nu este destinat sa blocheze un proces deja in curs. Efectele deciziei privesc doar cazurile similare din viitor. Desi nerostit, numele lui Adrian Nasate poate fi identificat pe fundal.
Cum era si previzibil, aceasta neobisnuita lectura mediatica la care a recurs Ioan Vida a reprezentat punctul de plecare al unei controverse ce pare sa eclipseze semnificatia hotararii insesi. De la Serban Nicolae la Adrian Nastase, un numar de politicieni au sanctionat modalitatea in care Ioan Vida a parut sa corijeze decizia asupra careia plenul Curtii cazuse de acord, cu mai putin de o saptamana inainte. Previzibil, ipoteza demisiei domnului Vida a fost evocata de Serban Nicolae: precaritatea pozitiei Curtii devine inca o data vizibila. Tentativa aparenta de a mentine un echilibru iluzoriu intre factiunile partinice reduce la grotesc Curtea si limiteaza, dramatic, capacitatea ei efectiva de actiune. Interpretarea Constitutiei este realizata in functie de un tip de negociere rudimentara, din care viziunea de lunga durata este absenta.
Pe un fundal al rivalitatii intraexecutive, Curtea si-a revendicat, mai mult sau mai putin explicit, un rol de arbitru cu vocatie de legislator. Conturarea regimului constitutional, de la pozitia legala a demnitarilor pana la regulile electorale, devine domeniul de actiune al tribunalului. In cele din urma, efectul neintentionat al succesivelor crize este revitalizarea unei institutii controversate intelectual si legal. Fostii actori partizani sunt transformati, ca judecatori ai Curtii, in magistrati detinand dreptul de a modela viitorul natiunii. Democratia este protejata de gardieni-jucatori.
