Asaltul fărădelegii

După referendum, trebuie să luăm altitudine, încercând, lucizi, să scăpăm din confuzia inevitabilă generată de încrâncenare.

Nu există o democrație sănătoasă fără o jus­tiție eficientă. Convingerea că în funcționarea justiției stă garanția orânduirii democratice este elementul central al unei vieți sociale să­nătoase și piatra de încercare a conștiinței. Pe aici trece li­nia de demarcație și opțiunea politică între două Românii.

Fenomenul dominant în lupta ideologică românească este diferența dintre cei care cred că respectul legilor și efi­ci­en­ța justiției joacă un rol în bu­na funcționare a unei so­cie­tăți și cei pentru care legea este – și va rămâne – atât de slabă, încât a-ți afirma respectul pentru ea pare sau o glumă sau, mai degrabă, o pro­bă de demagogie crasă.

Cei ce nu se încred în lege și justiție sunt moș­tenitorii României comuniste, în care însăși legea era ticăloasă. În ce privește aplicarea le­gii, ea depindea de „organul de partid“, care dicta sentința judecătorului. Practica ile­gali­tă­ții era larg majoritară. Disprețul pentru lege – ticăloasă în principiu, perversă în aplicare – a de­venit modul însuși de funcționare a so­cie­tății socialiste „multilateral dezvoltate“.

În România postsocialistă, tirania a fost în­lo­cuită de oligarhie. Puterea unică a explodat în mii de puteri mici. Noii stăpâni – mulți dintre ei mai inculți, mai primitivi, mai avizi de pu­tere decât cei vechi – fac ei legea, o lege fără de lege. Este firesc, de un firesc trist, că pe lângă acești oligarhi își duc viețișoara și cei care au apucat domnia fărădelegii și odraslele lor. Obișnuiți cu umilința, fra­udând azi un pic, mâine pri­mind câte o „încurajare“, nu au schimbat metoda, iar via­ța a continuat, pentru ei, aproa­pe ca înainte.

Dar există și o altă categorie de români care și-au dat sea­ma că marea reușită pe care o pot aștepta nu vine auto­mat, odată cu dizolvarea co­mu­nismului; postcomunismul (din care nu am ieșit) conține în sine un cuantum de inerție, dar și promisiuni și posi­bilități; adevărata reformă care se poate aștepta ar fi ca justiția să-și poată exercita rolul. Și există un număr de români care spe­ră că justiția va funcționa, mai ales că unele rezultate au început să se vadă. Asta a pro­dus mânia, disperarea și agresivitatea celor care simțeau că li se apropie funia de par. Restul aparține lui Dan Voiculescu: a scrântit oamenii și i-a umplut de ură cu mașina lui propagandistică perfecționată.

Adepții aproximației morale nu socotesc un furt intelectual ca pe o rușine, de vreme ce furtul material este nu numai tolerabil, ci a devenit un mod de viață. Ei nu găsesc că sis­temul de tip postsovietic bazat pe aceleași prin­cipii este scandalos. Acest sistem li se pare mai „uman“. Ideea unei apropieri poli­tice de marii vecini de la Răsărit, în detri­mentul angajamentelor noastre europene, nu este de nesuportat pentru liderii aproximației morale. Liderii aproximației morale s-ar simți mai bine într-un sistem bazat pe corupție și arbitrar. Ei ar fi fericiți să ne vadă afară din Europa.

Dimpotrivă, cei care și-au pus speranța în jus­tiție cred că în România s-ar putea trăi mai bine dacă oligarhii ar fi puși cu botul pe labe; dacă nu am fi conduși de plagiatori, de eva­zioniști fiscali, de șefi de clanuri mafiote și de complicii lor parlamentari; dacă am profita de banii europeni și am investi nu numai în in­teresul personal al unor întreprinzători veroși, ci pentru binele comun. Dar o astfel de opinie este minoritară; ar trebui o adevărată re­vo­luție a mentalităților pentru a o impune. Do­uăzeci și doi de ani au creat gustul pentru un stat de drept, dar nu l-au impus în mod solid. Atât mentalitățile, cât și instituțiile sunt la bu­na voie a oricăror puciști. O contramișcare influențată de vechi cadre militaro-securiste, spre pildă, își propune să inspire țara printr-un „Consiliu Academic Civil Cultural și Spi­ritual“. Vom ști să rezistăm acestei campanii agresive de demolare a fragilei noastre de­mo­crații eu­ropene?

Rezultatele referendumului de duminica trecută reflectă cât se poate de bine starea de spirit a populației. Șapte milioane de români au as­cultat vocea injustiției. Avem o serioasă pro­blemă cu moralitatea. Desigur, în votul ne­gativ dat lui Băsescu se ascunde și ne­mul­țumirea unei populații dur atinse de criză. Vocea ei nu trebuie în niciun caz nesocotită. Cifra rămâne totuși impresionantă, dovedind că propaganda otrăvită și-a atins – chiar da­că nu decisiv – scopul.

Faptul că un excedent larg al alegătorilor a re­fuzat să joace jocul pucist (fie votând în fa­voarea d-lui Băsescu, fie abținându-se de la vot) ne face să sperăm că situația nu este coaptă pentru instaurarea unui sistem au­to­ritar și corupt, că mai există o rezervă se­rioasă în opinia publică pentru ca renovarea mentalităților și finalizarea, fie ea și foarte întârziată, a revoluției anticomuniste să se pro­ducă.

Îngrijorarea maximă provine din faptul că re­zultatul referendumului nu calmează stările de spi­rit, iar polemica violentă continuă, într-o Ro­mânie care se afundă iar în criză. Con­du­cerea coaliției practic cheamă la nesupunere. Singura soluție realistă ar fi ca USL, cu un mi­nim patriotism, să-și înlocuiască actualii li­deri fanatici și agresivi, punând în loc alții care să asigure o coexistență între guvern și pre­șe­dinție, o justiție independentă. Între timp, este de sperat că alte fracții ale populației se vor trezi la conștiința unui stat democratic de drept și se vor găsi forțe politice care să le mobilizeze. //