Al cui candidat este Ursula von der Leyen?

Ursula von der Leyen este un candidat de compromis și, în ciuda aparențelor, mai degrabă un candidat al Franței decât expresia hegemoniei germane în Europa.

Iulia Pop 30.07.2019

De același autor

În ultimele zile ale lui iunie era anunțată pe Twitter o lansare de carte: al treilea volum din istoria Comisiei Europene, în prezența actualului șef al Comisiei și a altor trei invitați- foști președinți ai Comisiei și un fost comisar francez. Fotografiile publicate cu acest prilej au avut același comentariu: unde sunt femeile? Cu câteva zile înainte de summit-ul extraordinar care urma să decidă conducerea noilor instituții, era un indicator bun al opiniei din cercurile de la Bruxelles, cele care reacționează de obicei la postările Comisiei.

Fără majoritate în Consiliu și în Parlament, propunerea PPE (Manfred Weber) pierduse deja în mod discret partida – în Consiliul ordinar din iunie – astfel că în ultima zi a lunii a fost convocat un summit extraordinar, cu misiunea de a găsi un candidat de compromis, care, pe lângă acceptarea sa de către șefii de stat și de guvern, să fie capabil să adune majoritatea parlamentară necesară. Prin urmare, a fost expus caracterul voluntar și conjunctural al metodei Spitzenkandidaten. Tratatul de la Lisabona prevede alegerea președintelui Comisiei de către Consiliul European, candidatul urmand a fi votat de Parlamentul European. Din punct de vedere juridic, este importantă simultan majoritatea din Consiliul European și sprijinul parlamentar pe care îl poate aduna un candidat.

Varianta care reproducea metoda anterioară – candidatul celui mai mare partid devine președintele Comisiei – a căzut destul de repede, întrucât orice variantă de compromis trebuia să includă Renew Europe – denumirea post-Macron a grupului centrist ALDE. Iar ostilitatea centriștilor față de candidatul PPE nu a fost ascunsă niciodată. Acestuia i se reproșa lipsa de experiență executivă – deși Jacques Delors a fost ultimul președinte al Comisiei fără experiență executivă și nu s-a descurcat prea rău în calitate de fondator al euro și al Pieței Unice Europene! Însă, mai grav, Weber avea o carieră construită între Bavaria natală și PE, ceea ce însemna printre altele și lipsa unui contact cu Franța și cu limba franceză!

Summit-ul extraordinar început în ultima zi a președinției României, la 30 iunie 2019, a durat trei zile, semn al dificultății de a reconcilia viziunea germană și cea franceză asupra legăturii dintre alegerile europene și numirea conducerii instituțiilor. În ciclul electoral trecut se impusese așa-numita regulă a numirii unui Spikenkandidat – șeful partidului care câștigă cele mai multe voturi, prin analogie cu situația politică internă din Germania. Numirea lui Jean-Claude Juncker, deși nu fără obstacole, a fost facilitată de majoritatea relativă pe care o aveau cele două mari partide în PE. De această dată însă, alegerile europene au produs trei forțe relativ egale – sau patru, dacă luăm în calcul grupul eterogen al euroscepticilor britanici și est-europeni.

Compromisul negociat in extremis în cursul reuniunii G20 din Osaka (Japonia) – numirea candidatului socialist Frans Timmermans – a fost blocat de Grupul V4 cu sprijinul decisiv al Italiei, dar probabil și al altor est- și sud-europeni. Viktor Orbán votase de altfel și împotriva lui Jean-Claude Juncker, însă a fost izolat alături de premierul britanic de atunci, Cameron. Iar Margrethe Vestager era doar unul dintre cei șapte candidați ai Renew Europe, care nu a acceptat niciodată metoda Spitzenkandidat de alegere a președintelui Comisiei, metodă care avantaja clar PPE. În plus, președintele Macron propusese ocuparea locurilor de europarlamentari eliberate de Marea Britanie dupa Brexit prin candidați aleși pe baza unor liste transnaționale – propunere blocată de PPE în mandatul precendent al Parlamentului European. Prin urmare, candidatul de compromis trebuia căutat în afara listei rezultate din alegerile europene.

În acest context, cu câteva zile înainte de Consiliul European, a avut loc la Paris salonul aeronautic – cu participarea președintelui Macron și a ministrului german al Apărării – Ursula von der Leyen. Cu această ocazie, președintele Macron descoperea un ministru german care vorbește fluent franceza, care s-a născut la Bruxelles și are, în același timp, o poziție influentă la Berlin. Macron este cel care o propune pe von der Leyen omologilor săi, propunere acceptată aproape unanim. Singura abținere – surprinzătoare – este cea a cancelarului german Angela Merkel. Acordul de coaliție din Germania cerea mandat și din partea partenerilor de guvernare social–democrați, care susținuseră însă candidatura lui Frans Timmermans. O mare frustrare persistă și în rândul creștin-democraților germani, care văd în compromisul propus de Consiliu o încălcare a mandatului democratic obținut de Spitzenkandidat-ul PPE.

Imediat după decizia Consiliului, candidata trece la negocierea majorității parlamentare. Parlamentul European, la rândul său, încercase negocierea unui acord de coaliție – program de guvernare – care să cuprindă toate grupările proeuropene. Acordul a eșuat, însă, datorită intransigenței verzilor, printre principalii beneficiari ai alegerilor europene în Europa nordică.

Ursula von der Leyen a primit formal sprijinul grupului PPE și a avut succesiv întâlniri cu principalele grupări proeuropene, plus grupul conservatorilor (ECR). Între timp, fusese ales succesorul lui Donald Tusk, noul președinte al Consiliului European, liberalul belgian Charles Michel, iar Parlamentul European își alesese președintele, pe socialistul italian David Sassoli. Deci acordul din Consiliu fusese respectat până atunci. Singurele numiri care depindeau încă de votul Parlamentului European erau aceea a președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, și a Înaltului Reprezentant pentru Politica Externă a Uniunii, socialistul Josep Borrell. Audierile au avut rezultate neclare, iar votul de învestitură a fost fixat pentru 16 iulie și a fost vot secret, la cererea europarlamentarilor germani din mai multe grupări politice.

La adăpostul secretului s-au putut exprima toate frustrările: ale creștin-democraților care și-au văzut respins candidatul oficial; ale social-democraților, mai ales ale celor germani – parte a coaliției de la Berlin – care l-au susținut, fără succes, pe Frans Timmermans; ale coaliției la putere la Roma, care a votat se pare în mod diferit; ale Grupului de la Vișegrad care negocia șefii de comisii parlamentare; ale europarlamentarilor britanici neafiliați, cu gândul la Brexit. De altfel, discursul candidatei și programul său provizoriu încearcă să răspundă dorințelor principalelor grupări politice – inclusiv ale verzilor, care au votat în mod declarat împotriva ei. Ambele extreme – dreapta și stânga – au votat la rândul lor împotrivă. Votul a fost strâns și este greu de spus cui se datorează atât sprijinul, cât și împotrivirea. Cel mai probabil, toate grupările principale au avut dizidenți, socialiștii votând la rândul lor diferit – spaniolii, italienii și portughezii în favoarea ei, germanii și olandezii împotriva.

Având în vedere fragmentarea extremă, este remarcabil faptul că a existat o majoritate în favoarea candidatei Consiliului. La fel ca în politica internă franceză, Emmanuel Macron a reușit, de pe o poziție deloc majoritară, să arunce în aer sistemul politic preexistent și, profitând de slăbiciunile celorlalți, să își impună propunerea: pentru prima dată o femeie la conducerea Executivului european.

Corespondentul Libération la Bruxelles Jean Quatremer consideră că demiterea secretarului general al Comisiei – Martin Selmayr – fostul șef de campanie al lui Jean-Claude Juncker, ar fi jucat un rol important în câștigarea sprijinului parlamentar de către Ursula von der Leyen. Acesta –după ziaristul francez – ar fi preferat candidatura lui Andrej Plenković – primul ministru croat, un candidat slab pe care ar fi putut să îl controleze, așa cum a făcut cu Juncker. O variantă similară de candidat slab, ușor de controlat de un șef de cabinet sau un secretar general puternic era Michel Barnier – al cărui partid este în momentul de față aproape inexistent în Franța.

Ursula von der Leyen este, prin urmare, un candidat de compromis și, în ciuda aparențelor, mai degrabă un candidat al Franței decât expresia hegemoniei germane în Europa. Un candidat francez slab ar fi permis mai degrabă continuarea influenței informale germane (timp de câțiva ani toate instituțiile europene au avut secretari generali germani).

Social-democrații germani au încercat la rândul lor să blocheze candidatura colegei lor de coaliție, distribuind la Stras­bourg o scrisoare cu toate reproșurile care i se aduceau în calitate de ministru german al Apărării. Partenerii din NATO o consideră un ministru atlantist și pragmatic, ceea ce constituie premise pozitive de cooperare între cele două instituții.

Probabil una dintre primele sale priorități va trebui să fie depășirea tensiunilor Est-Vest/Nord-Sud, mandat primit implicit odată cu sprijinul extrem de eterogen. Printre cele mai recente simptome ale rupturii se numără episodul reducerii numărului de comisari, reîncercată de Jean-Claude Juncker în detrimentul est–europenilor. Legătura dintre statul de drept și fondurile europene este la rândul său prizoniera stereotipurilor Est–Vest: statele net contributoare întrețin în opinia publică occidentală iluzia că est-europenii ar fi singurii care beneficiază financiar ca urmare a fondurilor europene, beneficiile pieței comune pentru companiile vest-europene fiind cunoscute doar la nivelul elitelor. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22