De același autor
Vina este colectiva
Conform unui alt punct de vedere des amintit, cu rara exceptie a disidentilor activi, toti est-europenii au sustinut, mai putin sau mai mult convingator, regimul comunist si, implicit, abuzurile sale contra drepturilor omului. Toti cetatenii sunt astfel vinovati pentru neputinta de a se ridica impotriva dictaturii; putini au calitatea morala de a arunca primii piatra, pentru ca putini au un trecut nepatat. Corolarul este ca toti cetatenii merita a fi recunoscuti ca eroi, pentru ca natiuni intregi au suportat cu rabdare si demnitate politicile monstruoase ale unor regimuri sub care simpla supravietuire devenise o lupta zilnica. Acest relativism moral merge mana in mana cu problema constiintei nationale, amintirea ca societatea nu a luat pozitie ferma contra dictaturii. In plus, dominatia sovietica a permis tarilor est-europene sa invinuiasca o putere straina pentru nefericirea lor, exonerand intr-o masura nomenclatura locala. Larga sustinere a comunismului a avut la origine si caracterul de masa al partidelor comuniste din regiune, ce inrolau intre 15 si aproape 30% din populatia adulta. Daca includem rudele directe ale membrilor de partid, aproape jumatate din populatie depindea de partid si avea un interes direct in perpetuarea sistemului. Acolo unde toti sunt vinovati sau toti sunt eroi, este greu sa distingi victimele de tortionari, prin urmare un proces Nürnberg al comunismului nu-si are rostul. Insa este indecent si lipsit de acuratete sa ii includem in aceeasi categorie pe Plesita si Goma, Kuron si Jaruzelski, Havel si Husak, Coposu si Gheorghiu-Dej, Markov si Jivkov, cand atat de multe grade de vina si inocenta ii despart.
Drepturile individului au precedent fata de drepturile societatii
Conform acestui mit, decomunizarea este invalidata de nevoia de a proteja drepturile individuale ale fostilor demnitari comunisti si agenti secreti, ce ar avea precedent fata de drepturile societatii de a afla adevarul despre represiunea comunista. Doua argumente sunt ridicate aici. Primul spune ca democratia se reduce la apararea drepturilor individului, pana la negarea oricarei pozitii care ar inclina balanta in favoarea comunitatii, si la acordarea prezumtiei de nevinovatie, ce poate fi disputata doar intr-un sistem juridic ce ramane, deocamdata, slab si ineficace. Al doilea argument cere secretizarea pe mai departe a dosarelor ce aduc atingere interesului national, un termen pe care nici o tara din Europa de Est nu l-a definit inca in mod satisfacator, pentru a proteja identitatea agentilor activi si a asigura succesul actiunilor lor. Daca serviciile postcomuniste de informatii au pretins ca un numar mare de dosare sa se bucure de acest regim special, societatea civila a insistat ca un numar mult mai mic ar trebui sa fie inchise publicului. Motivul invocat este faptul ca serviciile secrete postcomuniste sunt servicii noi, disociate de politia politica in ce priveste metodele, personalul si tintele lor. Insa, in ciuda declaratiilor lor, toate serviciile europene postcomuniste, cu exceptia celui ceh, au fost incapabile sa taie cordonul ombilical ce le leaga de fostele politii politice, a caror reputatie inca se simt obligate sa o apere.
Informatorii sunt mai vinovati decat demnitarii comunisti
In general, tarile est-europeene i-au considerat pe agentii politiei politice ca fiind mai vinovati si mai condamnabili decat demnitarii comunisti, in ciuda probelor care sugereaza ca nomenclatura a orchestrat tortura, represiunea si intimidarea conduse de politia secreta. Pe scurt, Plesita ar fi mai vinovat decat Iliescu. Ca urmare, toate tarile din regiune au cautat sa demaste identitatea si activitatea agentilor secreti (ofiteri si informatori) mai mult decat a liderilor comunisti. Tinta principala a fost obtinerea accesului la arhivele politiei politice, nu si ale partidelor comuniste, ce raman disponibile publicului doar selectiv. Multi analisti locali care au atras atentia asupra similaritatilor dintre activitatile de culegere de informatii desfasurate de politia politica si partid sugereaza ca numai accesul simultan la ambele arhive poate oferi o imagine completa a fostului regim. Este dificil de identificat motivul real ce sta la baza victimizarii politiei politice, nu si a nomenclaturii comuniste, insa natura secreta a activitatii lor ofera o explicatie plauzibila. Si intre agentii secreti exista o ierarhie a vinovatiei, informatorii fiind condamnati mai mult decat ofiterii, si personalul directiilor interne de spionaj fiind mai condamnat decat cel al directiilor externe. In lantul de comanda, liderii de partid decideau obiectivele politiei politice, ofiterii implementau programul partidului si selectau metodele de a-l traduce in practica, in timp ce informatorii colectau informatia necesara pentru a santaja, intimida si controla victimele. Nivelurile inalte ale acestei ierarhii a represiunii detineau puterea de decizie, insa rotitele marunte ale acestui angrenaj, informatorii, preocupau imaginatia populara. Ei se situau cel mai aproape de victime, facandu-si treaba murdara („dirty work“) ca rude, prieteni, vecini, colegi de serviciu sau de scoala. Daca ofiterii sunt uneori scuzati pe motiv ca isi faceau doar meseria, asa abjecta cum era, informatorii sunt unanim denuntati pentru duplicitatea lor si predispozitia de a-i spiona pe cei care isi pusesera increderea in ei. Cu cat victimele au avut mai multa incredere in informatori, cu atat mai surprinsi si mai dezamagiti au fost cand au descoperit identitatea acestora. Curiozitatea cu privire la identitatea informatorilor a fost alimentata si de dificultatile inerente deconspirarii unor indivizi ce-si desfasurau activitatea sub nume de cod.
Toti avem un dosar secret
Nu de putine ori serviciile secrete postcomuniste au semnalat faptul ca cetatenii est-europeni au convingerea ca fiecare dintre ei a fost o victima a politiei politice si, prin urmare, ar trebui sa aiba un dosar secret care sa-i portretizeze drept victime. Daca li se spune ca un asemenea dosar nu exista, cetatenii dau vina pe serviciile secrete, acuzandu-le ca ar ascunde dosarul, tocmai pentru ca acesta ar fi plin de informatii de interes national. Fara indoiala, serviciile secrete postcomuniste din unele tari au fost invinuite pe drept cuvant ca au alterat semnificativ arhiva secreta, distrugand, adaugind si modificand documente dupa cum le cerea momentul. Banuim ca arhivele secrete predate unor agentii independente la inceputul anilor ‘90 sunt mai complete si mai aproape de situatia lor din 1989 decat arhivele ce au scapat de sub controlul serviciilor de informatii mult mai tarziu. Chiar daca nu toate institutele si consiliile nou create pentru a verifica trecutul clasei politice si a oferi publicului acces la dosarele secrete se ridica la nivelurile de eficienta, transparenta si probitate ale Institutului Gauck, nu toti cetatenii Europei de Est au fost filati si nu toti au avut un dosar secret. Desi au urmarit un numar record de persoane, politiile politice est-europene isi alegeau victimele cu grija si nu acopereau intreaga populatie, atat pentru ca era inutil sa-i urmareasca pe cetatenii ce sprijineau regimul, cat si pentru ca disiparea resurselor era costisitoare. Intr-adevar, arhivele secrete ce s-au pastrat insumeaza milioane de dosare nominale, dar acestea au fost lucrate in decursul a patru decenii si astfel nu pot fi raportate ca procent al populatiei adulte din 1989. Ca si alte organizatii ce lucrau in sistemul planificat, politiile politice primeau cifre de plan pe care se straduiau sa le atinga prin alocarea judicioasa a resurselor de care dispuneau pentru a optimiza rezultatele. Chiar daca dispuneau de resurse generoase, comparativ cu alte organizatii comuniste, politiile politice aveau obligatia sa le utilizeze eficient..jpg)
Cand o persoana devenea suspecta, politia politica mai intai examina cazul, colecta informatie, evalua pistele de investigatie si deschidea mapa de verificare si ulterior dosar de urmarire doar daca rapoartele de informatii confirmau atitudinea ostila fata de partid si de stat. In prezent nu putem estima procentul cazurilor incepute, dar abandonate pe parcurs din cauza lipsei de dovezi care sa sprijine ipoteza disidentei. Fara indoiala, populatia acestor tari a trait cu impresia ca politia politica monitoriza si controla pe toti si toate, ca i se cunosteau cele mai intime detalii ale vietii personale. Fara indoiala, informatorii pareau a fi prezenti peste tot, aproape de fiecare cetatean, oricat de neinsemnat era. Insa perceptia de omnipotenta si omniprezenta a politiei politice era mai putin o realitate si mai mult o constructie atent si minutios realizata de directii de dezinformare ce exagerau penetrarea pe care informatorii o aveau in populatie, obedienta societatii fata de politica oficiala si suportul pe care natiunea il acorda regimului. Raspandind zvonuri, aceste directii puteau completa activitatea secreta a retelei de informatori.
Informatorii au fost ei insisi victime
Uneori informatorii sunt scuzati pe motiv ca, la randul lor, erau niste biete victime ale regimului totalitar care ii fortase sa isi tradeze rudele si prietenii. Insa presupunerea ca activitatea de spionare a fost rezultatul coercitiei este numai in parte conforma realitatii. Potrivit unor documente interne nedatate ale Securitatii, 1,5% dintre informatori erau recrutati prin santaj, alti 1,5% contra unor beneficii financiare si restul, marea majoritate, colaborase pe baza voluntara. Desi statistica pare a reflecta un deziderat mai mult decat realitatea imediata, ea sugereaza ca politiile politice erau putin dispuse sa foloseasca santajul, tocmai pentru ca acesta nu putea garanta colaborarea pe perioade indelungate. Si, desi la ora actuala este imposibil de precizat procentul celor ce au colaborat din proprie initiativa, este probabil ca cei mai multi candidati la recrutare nu au fost constransi sa colaboreze. Semantica este importanta, in comunism constrangerea luand forme deseori subtile. Ne place sa credem ca cei mai multi informatori au avut motive intemeiate de a ceda presiunilor, daca aceste presiuni au fost aplicate vreodata. Nu cunoastem inca toate motivele delatiunii, insa stim ca unele persoane au devenit „ochii si urechile“ politiei politice sub amenintarea ca informatia sensibila privind viata lor (de legionari sau homosexuali, de pilda) va fi facuta publica in cazul unui refuz. Inaintea eliberarii lor din inchisoare, prizonierilor politici li se promitea o reincadrare mai usoara in societate, in schimbul colaborarii. Insa colaborarea nu a fost intotdeauna lansata in conditii limita, multi informatori fiind animati de fals patriotism (raportand despre vizitatorii straini sau minoritati nationale), razbunare (impotriva dusmanilor si rivalilor personali) sau pentru avantaje personale (buletin de oras, permisiunea de a calatori in strainatate sau o promovare timpurie). In toate aceste cazuri, informatorii s-au folosit de sistem la fel de mult pe cat sistemul s-a folosit de ei.
Adevarul este in arhiva secreta
Deseori se considera ca adevarul despre regimul comunist si identitatea victimelor si tortionarilor poate fi aflat exclusiv prin deschiderea arhivei secrete. Accesul la arhiva, in ale carei documente putem avea incredere deplina, este vazut ca fiind esential pentru cunoasterea si asumarea trecutului. Cu cat avem acces direct la cat mai multe dosare secrete, cu atat putem schita o imagine mai completa si mai precisa a trecutului comunist, in toata oroarea si complexitatea sa. Aceasta pozitie este deseori redusa la cantitatea arhivelor secrete deschise publicului. Intr-un numar de tari, negocierile privind arhivele secrete ce urmeaza a fi deschise publicului s-au referit la numarul dosarelor, ignorand atat continutul lor, cat si calitatea informatiilor pe care le cuprind. Atata vreme cat segmente importante ale acestor arhive raman inaccesibile, avem motive puternice pentru a cere declasificarea lor, dar aceasta nu trebuie sa ne impiedice sa recunoastem problemele ridicate de continutul dosarelor secrete. De exemplu, arhiva secreta contine putine date despre liderii comunisti care au orchestrat campania generalizata de supraveghere a populatiei. Care activisti de partid au facilitat activitatea politiei politice? In ce capacitate, cand, cum anume si de ce? Care a fost relatia concreta intre politia politica si nomenclatura comunista? S-au comportat politiile politice drept un „stat in stat“? Cand anume? Aceste informatii pot fi obtinute doar printr-un acces nemijlocit la arhivele partidului si consultarea altor surse de informatie, stiut fiind ca dupa anii ‘60 partidele comuniste au ordonat distrugerea dosarelor secrete care dezvaluiau colaborarea membrilor lor.
Alti comentatori considera ca nu se poate avea incredere in arhiva secreta, deoarece aceasta a fost modificata substantial dupa 1989 si anterior reflecta o imagine distorsionata a realitatii. Efortul de a sorta documentele originale de cele false (in cazul romanesc, de pilda) sau de a le reconstitui pe cele distruse (ca in cazul german) poate fi monumental, insa nu avem motiv sa credem ca politia politica isi falsifica, cu buna-stiinta, arhiva pe care o apara cu atata grija. Pana in 1989, integritatea arhivei era una dintre sarcinile de capatai ale politiei secrete, care o proteja, cataloga, sorta si pastra cu mare atentie. Este insa adevarat ca realitatea reflectata in documentele secrete a fost colorata de pozitiile ideologice si preferintele personale ale ofiterilor secreti. Un caz recent arata discrepanta dintre realitatea comunista si imaginea ei din arhivele secrete. In 2005, Malgorzata Niezabitowska, fosta purtatoare de cuvant a guvernului Mazowiecki, a fost acuzata public de colaborare cu politia politica comunista. Potrivit ei, acuzatiile se refereau la intalnirea sa cu agentii secreti din 15 decembrie 1981. Desi interogata indelung, fara apa si hrana, ea a refuzat sa dea informatii despre colegii sai din Solidaritatea. Potrivit dosarului secret insa, Niezabitowska a colaborat sub numele de cod Nowak, intalnindu-se de zece ori cu ofiterul de legatura si furnizand rapoarte de informatie detaliate. Jurnalista a insistat ca activitatea sa in Solidaritatea contrazicea trecutul de informator, dar alti disidenti polonezi au insistat ca politia politica era interesata sa infiltreze tocmai opozitia anticomunista, careia Solidaritatea ii apartinea.
Discrepantele dintre realitate si documentele secrete erau multiple, la fel cum erau si erorile incluse in dosare, din nebagare de seama, necunoastere, graba sau simpla prostie. Ofiterii de informatii identificau disidenta si opozitia in activitati banale, pe care victimele poate le asociau simplei supravietuiri. Pentru a-si dovedi utilitatea in cadrul sistemului represiv, a-si asigura promovarea, a-si acoperi ineficienta cotidiana si a completa retelele de informatori activi, unii ofiteri au fabricat probe si rapoarte de informatie, au falsificat materiale, au inrolat informatori fictivi sau au calificat cetateni apolitici drept disidenti activi. Doar contrastarea atenta a documentelor secrete cu informatii obtinute din alte surse va permite aflarea adevarului.
