Noii samsari ai științei

Imaginea Profesorului universitar în opi­nia publică, mai controversată astăzi de­cât oricând, a reprezentat întotdeauna o temă cu variațiuni alimentată de scan­daluri mediatice. Între doctoratele pe ban­dă, plagiatele grotești, girul deținuților li­terați sau al VIP-urilor analfabete, se poa­te trăi cu impresia că întreg corpul uni­ver­si­tar academic este atins de o cangrenă de­vastatoare și imuabilă. Lumea didactică uni­versitară este însă mult mai eterogenă decât pare, dacă ar fi să ne luăm doar du­pă presa vremurilor: de la profesorul Emil Constantinescu „învins de sistem“ la pro­fesorul Adrian Năstase reprezentând „sis­temul însuși“, de la profesorul Leon Dă­năilă „creator de școală“ la profesorul Eca­terina Andronescu „distrugător de școli pro­fesionale“, de la profesorul Gheorghe Benga „rămas pe nedrept fără Premiul Nobel“ la profesorul Dumitru Păduraru „hăr­țuitor de studente“. Imaginea sala­rii­lor nemeritate de mii de euro și a con­ce­diilor prelungite în locuri exotice, învă­luită de intrarea în cutumă a fenomenului șpăgii, a învins pare-se profilul dascălului dedicat. Valoarea diplomei de doctor a fost anihilată, relevanța unei lucrări știin­țifice a devenit irelevantă.

Prea puține se știu însă despre oamenii din spatele acestor per­dele colorate. De faptul că un asistent universitar debutant câș­tigă puțin peste 1.200 lei, iar un conferențiar universitar cu vechime nu depășește uneori salariul de 2.000 lei. E drept, progresul de la conferențiar la pro­fesor universitar reprezintă un pas mic în carieră, dar un uriaș pas financiar. Miza aces­tei „avansări în grad“ a fost din­tot­deauna prea importantă pentru a fi lăsată la voia întâmplării. De aceea există criterii de avansare, dosare de avansare și comisii de avansare. Sistemul se asigură prin toate pârghiile că nu oricine pătrunde cercul re­strâns al profesorilor. În mediul uni­ver­sitar tradițional, profesorul era unul, asis­tenții mulți, iar ocuparea locului urma spi­ritul Academiei Franceze, de așteptare a destinului ineluctabil. Lucrurile s-au mai schimbat, iar în unele locuri numărul pro­fesorilor îl depășește acum pe cel al asis­tenților. Poziția era prea tentantă, iar cer­cul restrâns nu a mai rămas atât de re­strâns.

Dar, totuși, cum se avansează? Multă vre­me, criteriile s-au învârtit în jurul acum celebrelor cărți de specialitate, ceea ce nu punea o problemă, atât timp cât pentru a scrie o astfel de carte îți trebuia aproape o viață și aveai și ceva de spus în ea. Din mo­mentul în care se scrie și se publică o car­te la fel cum se face o listă de cum­pă­ră­turi, fenomenul s-a banalizat. Din fericire, mediul academic internațional a găsit de multă vreme o soluție de departajare: ar­ticolele publicate în reviste de prestigiu cu comitet de lectură și factor de impact, cunoscute ca articole ISI. Recunoașterea internațională echivalează valoarea unei lucrări cu revista în care se publică și cu nu­mărul de citări ale acesteia. La noi, acest criteriu a pătruns greu și târziu, prin curajul unor miniștri precum Miclea sau Funeriu de a înfrunta mecanismul gri­pat existent. În prezent, articolele ISI re­prezintă, alături de proiectele de cercetare câștigate, criteriul dominant al evaluării ac­tivității profesionale, criteriu folosit in­clusiv la departajarea candidaților în a ocu­pa postul de profesor. În țările occi­den­tale, sistemul funcționează coerent, există reguli stricte de evaluare și acceptare, comunitatea științifică fiind în acord asu­pra eticii și corectitudinii sistemului ISI, devenit un sistem de valori.

Transferul către România al for­mulei de evaluare și integrarea co­munității noastre în cea in­ter­națională au întâmpinat, bine­în­țeles, opinteli, reticențe, opoziții. S-ar putea presupune însă că timpul și noi­le generații vor îndrepta lucrurile spre armonizare. Mai îngrijorător este însă fap­tul că, la fel ca în orice domeniu, și în lu­mea academică au apărut breșe. Miza este mult prea mare pentru a nu stimula ima­ginația profitorilor. Sistemul ISI nu are su­ficientă vechime la noi pentru a fi protejat de parazitism, speculă și manevre poten­țate de uriașul interes financiar. O nouă specie de dezvoltatori științifici este pe ca­le de apariție în cercetarea și învățământul din țara noastră. Este vorba de samsari ai științei, indivizi cu abilități deosebite în a se strecura, a identifica faliile și a profita cu prisosință de naivitatea evaluatorilor. Departe însă de a acționa pentru propriul in­teres științific, samsarii cercetării au în­vățat să-și utilizeze strategiile pentru a construi dosare complete pe care le oferă contra cost.

Cum funcționează o astfel de strategie? Pri­ma condiție este identificarea de către sam­sar a posibilităților de publicare facilă, în reviste slab cotate, neserioase, corupte ori prea sărace pentru a putea refuza pu­blicarea unor articole pe bani. Bineînțeles, comunitatea internațională este per­ma­nent cu privirea ațintită pe fiecare revistă și refuză în timp integrarea revistelor cu istoric pătat. Se poate însă profita de pe­ri­oada de grație până la identificarea pro­ble­mei și pot fi efectuate simultan mul­ti­ple de­mersuri către multiple reviste, într-o în­crengătură avocățească de pierdere a ur­me­lor. Revistele vizate sunt cel mai ade­sea obscure și localizate în puncte precum In­donezia, Pakistan, Albania sau Nigeria. Par­ticiparea efectivă a samsarilor în co­mi­te­tele științifice ale acestor reviste le fa­ci­­li­tea­ză intrarea și publicarea a nu­me­roa­se ar­ticole de foarte slabă calitate, uneori câ­te mai multe în același număr al re­vis­tei.

A doua etapă este identificarea datelor des­tinate publicării. Dezvoltatorii științifici au rareori cercetări proprii, ei de fapt adaptează datele la revista la care urmează să publice. Negociază și achiziționează, even­tual din nou contra cost, date știin­țifice mai mult sau mai puțin relevante, de la diverși intermediari, de la doctoranzi până la profesori, din laboratoare publice ori private. Talentul incontestabil rezidă în îmbinarea abracadabrantă a unor date aparent incompatibile și definitivarea unei forme ce seamănă ca două picături de apă a articol științific. Cu puțin antrenament, ritmul poate ajunge la zeci de astfel de fake-uri pe lună. În mod paradoxal, dacă sunt date insuficiente, ele pot fi generate peste noapte din creion. Eleganța me­diu­lui academic internațional nu a promovat controale sau verificări asupra realității da­telor trimise spre publicare, asupra com­petențelor cuiva în a furniza astfel de date sau chiar asupra existenței efective a la­boratoarelor care au generat datele. Așa cum o carte „științifică“ se poate scrie în­tr-o celulă de închisoare, și un articol „știin­țific“ se poate scrie, mințind în mod grosolan, pe o bancă în parc.

Investițiile dezvoltatorilor se justifică în­să pe deplin. Din articole se al­că­tuiesc dosare integrale ce răspund cri­teriilor de avansare celor mai stricte. Aceste dosare sunt mai apoi oferite contra cost potențialilor cumpărători: lec­tori ce doresc să devină conferențiari și, cel mai adesea, conferențiarilor ce se do­resc profesori. Se poate achiziționa un ast­fel de dosar fără să miști un deget sau să petreci o singură oră în cercetare. Se ne­gociază orice: poziția pe articol (autor prin­cipal, corespondent etc.), factorul de im­pact, numărul de articole. Ai con­tra­can­didat la un concurs? Trebuie dosar mai so­lid. Vrei să devii profesor în două luni? Cos­tă puțin mai mult. Ne înconjurăm, așa­dar, de o mulțime de profesori „făcuți“ pes­te noapte, fără nicio înclinație spre cer­cetare, aflați pe posturi în defavoarea co­le­gilor mai puțin orientați și care au în­cer­cat cu naivitate să își construiască dosare corecte și serioase. Și ne mai înconjurăm de dezvoltatori științifici din ce în ce mai abili. Fenomenul pare abia la început, însă ar putea să se extindă suficient de repede pen­tru a deveni necontrolabil, participând definitiv la discreditarea imaginii de Pro­fesor universitar, așa cum s-a întâmplat cu discreditarea în România a diplomei de doctor sau a cărților științifice.

Avem de-a face cu un fenomen foarte greu de dovedit. Publicarea se face la li­mi­ta legalității, iar deviațiile de la principii etice sunt extrem de greu de remarcat, în lipsa sesizărilor din interior. Fenomenul devine observabil la scară largă, dacă vom privi cu atenție întregul dosar al unui anu­mit profesor ori întreaga carieră a unui samsar. Ambele sunt nebuloase științifice, caracterizate de o lipsă totală de con­ti­nui­tate pe o direcție științifică precisă. În ca­riera unui astfel de dezvoltator vor apărea preocupări în toate domeniile științifice, de la ihtiologie la fizică cuantică, de la endocrinologie la astronomie. Pe bază de competențe, în mod evident. Situația în dosarele „profesorilor“ asistați este chiar și mai interesantă, aparținând uneori de domeniul hilarului. Găsim ginecologi fără niciun articol în ginecologie, dar autori principali și cu greutate pe studii de neu­roș­tiințe, biochimie, fizică ori sociologie. Găsim geneticieni cu dosare performante din care lipsesc cu desăvârșire noțiuni de genetică. Există cercetători fără acces la laboratoare, dar cu studii de anvergură în ne­urofiziologie ori celule stem. Și lista poa­te continua la nesfârșit.

Există oare soluții pentru stoparea sau măcar limitarea acestui fe­nomen? Răspunsul este la co­mi­siile de evaluare a acestor do­sare, singurele competente să dis­tingă prin bun-simț între cercetarea reală și cea fabricată. Urmărirea pentru fie­care candidat a direcției precise de cerce­ta­re ar limita conglomerate multi­dis­ci­pli­nare, în avantajul cercetătorilor cu con­tinuitate pe domeniu. Atenția la fondurile de cercetare atrase prin proiecte câștigate i-ar putea elimina din cursă pe așa-zișii candidați cu rezultate falsificate ori îm­pru­mutate. Nu în ultimul rând, identificarea și pedepsirea dezvoltatorilor științifici este absolut necesară.

Nu vorbim doar de o problemă de etică științifică sau a cercetării. Fenomenul re­le­vă concurență neloială, însușirea de fo­loa­se necuvenite, fals și uz de fals sau chiar subminarea activității științifice reale. Sam­sarii științei abia au apărut, sunt încă timizi și atenți. Dar învață repede și prind curaj de la o zi la alta. Din momentul în ca­re fenomenul se va generaliza, prece­den­tele vor avea forță de exemplu, iar ten­din­ța majoritară va fi, în mod evident, uti­li­zarea acestor subterfugii în defavoarea mun­cii cinstite și a rezultatelor reale. Pro­fesorii nou fabricați se vor impune și vor impune odată cu ei și noul sistem tică­lo­șit. Iar imaginea dascălului dedicat va fi pen­tru totdeauna compromisă. El va ră­mâ­ne doar un cântăreț de biserică.

* LUCIAN NEGURĂ este lector la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr.T. Popa“, Iaşi