Statul suntem noi

Nu. Nu urmează o broderie pe tema celebrului „L’État, c’est moi“. Chiar din contra. Deşi urmează câteva gânduri pe această temă mult dezbătută - relaţia dintre cetăţean şi stat –, nu este locul aici pentru a relua toate poziţiile şi concluziile exprimate de-a lungul mileniilor deopotrivă de mari gânditori sau oameni de stat. Şi nu este nici timpul. Asta pentru că evenimentele numite eufemistic „tragedii“ se înghesuie asupra noastră într-un ritm săptămânal deja. Ceea ce în alte locuri se numeşte „întâmplare“, la noi tinde să devină „regulă“. Şi evident toată lumea caută să şi le explice, să găsească vinovaţi şi unii chiar să avanseze posibile soluţii.

Dincolo de evidenţe, şi anume făptaşii propriu-zişi, corupţia endemică, incompetenţă şi indiferenţă, majoritatea comentatorilor şi analiştilor au identificat şi un vinovat general. „Statul“. Statul, care, prin instituţiile şi slujbaşii săi, nu îşi îndeplineşte obligaţiile faţă de cetăţeni. „Statul ucide“ devine pe zi ce trece un slogan care tinde să îl înlocuiască pe mai celebrul „Corupţia ucide“. De ce? Pentru că o bună parte a cetăţenilor, un procent chiar îngrijorător de mare şi în creştere, au început să creadă că între „stat“ şi „corupţie“ se poate pune semnul egal.

Există, normal, şi soluţii. Se invoca necesitatea unei reformări complete a statului. Unele voci reclamă soluţii radicale de tipul „trebuie ras tot şi reconstruit de la zero“. Am văzut apeluri la desfiinţarea unor instituţii (Poliţia, de exemplu) sau la concedierea în masă a angajaţilor din anumite structuri. Aceste idei sunt cuplate însă cu una care predomină: statul este slab, statul trebuie întărit. Pare ceva care se poate face imediat şi în acord cu ceea ce îşi doreşte majoritatea. „Pentru a nu se repeta.“ Astfel, ideea ar fi că statul trebuie învestit cu puteri sporite, astfel încât să fie capabil să prevină tragediile, să asigure o siguranţă sporită cetăţenilor şi să acţioneze cu maximă eficienţă. Dar este aceasta calea de urmat? Sau, şi mai simplu. Este soluţia magică care va rezolva toate problemele? Singura?

Să facem puţină istorie. România, din cauza decalajului care a separat-o de Occident, şi-a construit statul centralizat târziu. Atunci când a făcut-o au existat puţine opţiuni sau discuţii asupra formei sale. Nici nu s-a pus problema. S-au luat în grabă nişte modele, s-au compilat nişte constituţii şi restul, „văzând şi făcând“. Nu era timp. În plus, ceea ce deja este stabilit de istorici, dar poate ignorat de marea majoritate a publicului, dictatura s-a instalat în România cu mult înainte de venirea comuniştilor. Astfel, stăm pe mai mult de 50 de ani de exercitare a autorităţii supreme şi complete a statului. În aceşti zeci de ani, cetăţeanul, persoana, nu a avut absolut nicio relevanţă. Evident, experimentul comunist a fost cel care şi-a pus cel mai mult amprenta asupra societăţii. Cei care clamează moştenirea comunistă ca explicaţie profundă pentru stadiul actual al societăţii au în egală măsură dreptate şi se înşală. Dar care este legătura?

Legătura este că cetăţeanul român se găseşte la 30 de ani de la căderea comunismului prizonier al aceluiaşi mod de raportare la stat. O relaţie nesănătoasă care pendulează între ură şi iubire, între revoltă şi supunere. Normal, după ce atâţia ani statul a intrat cu bocancii în viaţa, dormitorul şi mintea oamenilor. După ce i-a ţinut într-o dependenţă totală şi criminală. După ce a educat generaţie după generaţie în acest sens. Până şi exploziile de furie au fost cenzurate de acest tip de educaţie şi de instinctul sădit în mintea oamenilor. Unul dintre revoluţionarii din decembrie 1989 povestea că, după momentul de furie şi euforie care l-a cuprins odată cu intrarea în clădirea CC-ului, plimbându-se pe holurile pustii şi prin birourile părăsite, l-a cuprins frica. „Dacă iese cineva şi mă întreabă ce caut aici? Dacă mă omoară ăştia?“ Câteva minute mai târziu, el împreună cu alţii se grupaseră în jurul lui Manea Mănescu şi ascultau indicaţiile lui. Se simţeau mai bine acum, că erau în preajma autorităţii. A statului. Erau protejaţi.

Nu cumva asta clamează astăzi şi concetăţenii noştri? Sunt gata să cedeze bruma de libertate pe care o au în schimbul unei protecţii iluzorii? Trebuie să întărim statul? Dar statul este tare. Este în continuare mai tare decât cetăţenii săi. De aia se întâmplă ce se întâmplă. Cum de societatea civilă, în loc să lucreze la întărirea rolului ei, arată cu degetul şi deplânge faptul că statul „este slab“. De ce nu este ea mai tare? De ce nu este societatea în sens larg mai tare? De ce nu suntem noi mai tari? Se tot spune că politicienii pe care îi avem sunt imaginea reală a noastră. Atunci şi statul este tot aşa. Imaginea noastră. Statul suntem noi. //