De același autor
Bătălia din jurul marilor migrații actuale e o bătălie pentru evoluție. Ea se dă în fiecare dintre noi. Numai cei care nu vor, sau nu pot, nu văd asta. Dar începem să ne trezim.
Toată lumea a auzit sau citit despre dificultatea exilului, e/migrației sau desțărării. Nu e vorba, desigur, despre voiajul turistic în străinătate, fie el și amplu, nici despre participarea frecventă la congrese şi simpozioane internaţionale şi nici măcar despre bursele de studii sau rezidenţele de cercetare sau de creație mai lungi în spații academice occidentale. Ci de trăitul zi de zi, ani la rând, într-o altă cultură. De faptul că trebuie să înveți noi ritualuri cotidiene, să vorbești continuu într-o altă limbă și să auzi continuu vorbindu-se într-o altă limbă, să gândești după altă configurație mentală, să reacționezi după alte stereotipuri, să ai alt orizont de miră pentru propria ta existență..
Numai cei care au trecut personal prin această experienţă ştiu cât de dificil, de dureros, cât de destabilizant și de destructurant poate fi. E ca și cum ai asista la surparea vechii tale identități și la configurarea uneia noi și foarte incerte, e ca și cum ți-ai restructura propria persoană din mers, nemaifiind același om și totuși rămânând tenace același, și totuși nemaifiind niciodată chiar același, același, același. E ca şi cum te-ai extrage, tu, mică celulă insignifiantă, dintr-unul din vastele ţesuturi ale corpului naţional, cu ADN-ul tradiţiei sale specifice, cu genele sale de comportament şi mentalitate, care te constituiau și te protejau amniotic, şi ai încerca să pătrunzi şi să te fixezi într-un alt tip de ţesut al unui alt corp naţional, ale cărui ADN şi programe genetice nu le vei putea internaliza deplin niciodată și care te vor refuza multă vreme.
Comparația aceasta biologică poate părea riscantă și excesivă celor care cunosc lumea largă doar de la televizor sau celor care-și închipuie că citirea presei străine și dialogul pe social media de pe Internet pot asigura un fel de liant suficient, un mediu unificator, un „lichid interstițial“ universal pentru indivizii din ce în ce mai numeroși ai planetei. Numai experiența directă a traiului într-o altă țară îți poate da măsura teribilei înrădăcinări a ființei umane în condiționarea sa fizică și culturală locală. Și totuși, oamenii au visat mereu la o limbă unică, la o înțelegere universală, la Omul total, poate cosmic...
Poliţişti macedoneni încercând să oprească imigranţii la graniţa cu Grecia (august 2015)
Trăim acum o epocă a unor enorme fluxuri de populații, a unor enorme migraţii de „globule umane“ între diferitele spații geografice, între organisme naţionale care constituie împreună corpul total al umanităţii şi care sunt – istoric, economic și spiritual - diferite și chiar divergente. Aceste migrații în masă au caracterizat însă tot secolul XX, nu doar actualitatea noastră inflamată de început de secol XXI, care ne bulversează. Fie că au fost exoduri impuse politic sau determinate religios, fie că a fost fuga după o viață mai bună, o carieră mai împlinită sau a fost pur și simplu (sau mai ales) vorba de lupta pentru supraviețuire, ele au însemnat dezrădăcinarea a milioane și milioane de indivizi din biosistemul lor inițial și expunerea lor la influențe exterioare puternice și perturbante.
Continuând în această cheie biologică de lectură, e ca şi cum s-ar încerca un experiment la scară globală, în care s-ar testa capacitatea entităţilor naţionale de a pierde celule proprii şi a primi celule străine, de a le integra structurilor și țesuturilor identitare fără să le refuze ca pe niște grefe străine, în efortul speciei de a echilibra tot felul de tensiuni și dezechilibre ale punerii împreună a acestei enorme diversități și de a tenta o unificare a puzzle-ului culturilor umane în cadrul unui metabolism funcțional la scară planetară. Un metabolism cultural și civilizațional în fine împăciuit și uman!
Ceea ce vedem zilele astea că se întâmplă în lume nu e prea încurajator. Un asemenea experiment global s-ar putea să fie pe termen lung, foarte lung, o izbândă: constituirea unei umanităţi unificate – care ar fi poate versiunea concretă a acelui „om universal“ despre care au vorbit dintotdeauna misticii şi tradiţiile religioase sau filosofice ale trecutului. Dar această unificare s-ar putea să fie şi un eşec, un mare eșec. Fie ea ar dizolva naţiunile într-o pastă umană vastă și fadă, nivelată în jos la un numitor comun impersonal, care ar pierde inevitabil din vedere valorile culturale locale, specifice, în favoarea celor materiale, mult mai rapid și mai ușor importabile. Fie unificarea s-ar dezvolta ca o formă de cancer regional și apoi planetar, în care entități colective fanatice s-ar infiltra în țesuturile acceptante ale altor comunități umane, impunându-le treptat sau rapid o omogenizare fanatică...
Pericolul nu e atât de îndepărtat pe cât pare. Umbra mitului Babelic încă planează asupra umanității, în ciuda conceptelor de democrație, egalitate și fraternitate, în ciuda tehno-științei, în ciuda comunicațiilor instantanee între părțile lumii și a social media, în ciuda mobilității extraordinare a maselor umane... Sau tocmai de aceea!
Viitorul acestui uriaș „melting pot“ planetar este foarte nesigur, iar responsabilitatea politicienilor și a societății civile de pretutindeni rămâne mare, apăsătoare. În orice caz, indivizii care circulă între două sau mai multe culturi sunt nevoiţi să încerce să realizeze, măcar ei, măcar în ei înşişi, o sinteză dificilă între programări bio-culturale uneori atât de contradictorii, de antinomice, încât alăturarea lor devine nevrotică, explozivă. Ca să supravieţuiască lăuntric, ca să funcționeze cât de cât optim, indivizii „transfrontalieri“ trebuie să facă un teribil efort de depăşire a categoriilor psihice şi mentale în care au fost modelați, un efort de transcendere a maniheismului alb-negru de obşte, a cadrajului naţional gata-făcut şi bine delimitat. Mai general, ei trebuie să depășească funcţionarea mecanică, reflexă, semiconştientă, gregară a propriei lor ființe aruncate în lume. Indivizii „interculturali“ sunt împinşi să caute și să găsească identităţi personale flexibile, adaptate cât de cât la complicata realitate curentă, alcătuită din melanjuri informaționale copleșitoare și din presiuni concrete instabile, în constantă reconfigurare. Oamenii „transnaționali“ de azi trebuie să imagineze interrelaţii umane noi, eliberate de vechile prejudecăţi, trebuie să pună în joc o logică nouă şi adesea contradictorie şi în general trebuie să accepte o funcţionare mai „trează“, mai puțin programată, mai conştientă a eului lor. Cu alte cuvinte, ei sunt aduşi să tenteze o lărgire, o fluidizare, o deschidere mentală și emoțională fără precedent a ființei lor către niveluri noi și uneori dificile de percepere şi de integrare a realităţii. O realitate expandată, dacă nu explodată, transformându-se cu o viteză care depășește adaptabilitatea curentă, o realitate din ce în ce mai multipolară, multiculturală și policonflictuală...
Dar, de fapt, nu suntem noi toţi într-o anumită măsură - şi nu doar exilaţii, emigrații, desțărații din locurile dureroase ale planetei – în această situaţie de „tranziţie planetară“ accelerată între două lumi, între doi eoni de civilizaţie? Nu suntem noi, fiecare în parte, supuși la aluviuni umane și culturale din ce în ce mai diverse, venite chiar acasă la noi pe diferite canale? Nu trebuie să rezolvăm și noi, în forul nostru interior, dilema uriașei diversități umane contrapuse unicității fiecărui individ, dar și misterul convergenței profunde a valorilor culturale de pretutindeni, în ciuda marii lor diversități? Poate că exilații și diasporicii, e/migranții și indivizii rătăcitori actuali, din ce în ce mai numeroși și mai vizibili, sunt, fără să vrea și fără să știe, un fel de „enzime provocatoare“, un fel de „hormoni“ declanșatori ai acestei unificări umane în curs, al cărei țel real deocamdată ne scapă, deși îi vedem bine victimele și pericolele.
Dar nu suntem de fapt noi toţi, fiecare în parte, un fel de „proteine de sinteză“ in vivo ale unei noi biogenetici planetare, în care se încearcă realizarea unui nou tip uman? Bătălia din jurul unificării planetare, cu vastele ei pierderi și distrugeri, este de fapt o bătălie pentru umanizare. Pentru continuarea umanizării, în ciuda dificultăților, căci omul actual e departe de versiunea sa cea mai bună, cea mai împlinită, cea mai... umană. Punerea împreună a atâtor forme de umanitate ne poate permite în sfârșit să ne comparăm, să ne constatăm limitele individuale și colective și să depășim acele aspecte discutabile, meschine, blocate ale propriei noastre culturi, ale propriei noastre umanități. Dar ne obligă să-i ajutăm și pe alții să și le depășească. Bătălia din jurul marilor migrații actuale e o bătălie pentru evoluție. Ea se dă în fiecare dintre noi. Numai cei care nu vor, sau nu pot, nu văd asta. Dar începem să ne trezim.