Planuri divergente

Oamenii care au ars de vii în spitale, pe când tocmai sperau să se vindece de Covid, anulează orice altă frază de început. Tragediile lor rușinează toate metaforele sau parafrazele uzate, cu care îndeobște debutează câte un articol. Și totuși, cu sufletul greu, cu „inspirația” pe minus, avem datoria să mergem mai departe, despicând firul în patru. Victimele și familiile celor decedați în incendiul de la Colectiv retrăiesc, de șase ani, coșmarul care, din păcate, ne râde în față, din nou. Ei știu cel mai bine ce înseamnă așteptarea... fără așteptări. Au învățat pe dinafară toate fațetele răbdării, ale îngăduinței și curajului de a lupta. Ei înțeleg într-adevăr ce trăiesc azi rudele pacienților prinși (la Piatra Neamț și București) în „circul” vicios al neasumării răspunderii. Din păcate, tot ei pot anticipa cu luciditate drumul lung și frustrant pe care „aparținătorii” din 2021 îl vor avea de parcurs în justiție, dacă vor face apel la ea. De când așteptăm, ca societate? De 30 de ani stăm cu botul pe labe privind galeș către stăpânii care nu ne mai dau îmbucătura jinduită. Dosarele rușinii noastre nu doar sunt neglijate strategic, dar se tot adună. Minimalizând, progresiv, orice rău. Ce termen sordid - aparținător, aruncat din ușa secțiilor UPU de personalul excedat, cu subtextul că bolnavul de pe targă e deja... (un) inanimat! De aici pornește mentalitatea aceea care ne ofensează, fără a ne mobiliza. Lăsân­du‑ne, enervați, dar neputincioși, cu ochii în tavan. Cronic dezamăgiți. În fond, e cinic de simplu – cu cât înghițim mai multe (abuzuri), cu atât mai puține așteptări ne vom permite. Cu cât mai flagrante devin mostrele de necinste sau inadecvare pe care le tolerăm, cu atât resemnarea se va instala, ca perversă normalitate. Furându-ne preșul de sub picioare. Ne oprim aici? Amărăciunea poate fi o frână, dar și combustibil pentru luciditate.

De ce se năruie, văzând cu ochii, așteptările noastre? Unde greșim? Cum greșim? Cel mai probabil, amânăm excesiv efortul de a (ne) schimba. Amânarea e și bună, și rea. E din lene sau din înțelepciune, din frică sau din răbdare, din indolență sau din cumpătare. Când amânăm în colectivitate, pe termen nedeterminat, se cheamă că ne complacem într-o stare de lucruri care, de fapt, se cere grabnic transformată. Iar de la tergiversare la complezență nu e decât un pas – fatal pentru o conștiință civică încă nematurizată, precum cea românească. Nu cumva, în profunzime, ne lovim de individualismul mascat ideologic, moștenit din comunism, care ne împiedică și azi să facem pasul de la statutul de „populație amorfă” la acela de „cetățean responsabil”? Câți dintre diriguitorii actuali se exprimă public despre noi – în calitate de persoane, compatrioți, concetățeni, alegători măcar? Mult prea puțini. Demnitatea noastră nu e treaba lor. Tocmai de aceea, miezul problemei nu sunt ei, ci suntem noi – comunitatea care le dezaprobă atitudinile, acțiunile, pretențiile. Așteptările înșelate decenii la rând sunt ale noastre, nicidecum ale celor din establishment, care nu renunță pentru nimic în lume la consola de joc video – paralel cu realitatea. Din păcate însă, posesivul „nostru” ne rămâne, nouă înșine, cam străin. Puntea între al meu și al nostru se clatină. Nu rezistă șocurilor. Atunci când interesul comun chiar a prevalat, adică în 10 august 2018, de exemplu, solidaritatea și-a dat măsura, demonstrând ce potențial are la temelie. Mulți au considerat acea stare de spirit o piatră de hotar...

Într-un dialog cu prof. Mihai Zamfir pe marginea ultimului său roman*, autorul ținea să departajeze așteptarea personală, ca vector existențial, de așteptarea colectivă, proiectată în mersul istoriei. Remarcă de finețe, pe care, de altfel, construcția narativă a cărții o slujește cu har. În registrul privat, singularul așteptare și pluralul așteptări se disting, conotativ. Așteptările individuale nu prea au de a face cu arta așteptării. Atunci când nu le domină sau nu le strunește un scop superior, o pot lua razna. Ajungem să avem mai multe așteptări decât putem duce, decât merităm, decât are rost. Sub presiunea subiectivității, ne pierdem în sarabanda posibilităților, din care facem idoli. Cu cât suntem mai singuri (și singulari) în așteptările noastre, cu atât mai dificil va fi să le triem, să le decantăm folosul. Ele se pot dovedi înșelătoare, stricând până la urmă chimia așteptării, ca act pe durata lungă, cu termen necunoscut. În orizontul nostru secret își fac loc fantasme hrănite de ambiție sau lipsa măsurii, fiindcă tot ceea ce rămâne neîmpărtășit sau neîmpărțit, într-un fel sau altul, degenerează. Pluralul așteptări are două tăișuri. Ca împletire a energiilor, articulează parcursul înfrățit al membrilor societății. Aspirațiile justificate etic se motivează și se calibrează „în echipă”, chiar în caz de conflict cu autoritatea. Rusia acestor zile vede așteptările cetățenilor ei ajunse într-un punct critic și totodată spectaculos, care nu își pierde coerența tocmai fiindcă interesul comun e pus deasupra riscurilor individuale. Celălalt tăiș este aroganța celor fascinați de ei înșiși, care nu-și iartă expectativele nesatisfăcute, dând vina, în general, pe contextul ostil. Strict subiectiv, decalajul între așteptare și așteptări implică graba (perdantă) de a pune rezultatul înaintea efortului.

Se poate aștepta fără (mari) așteptări? Nu numai că se poate, dar e de dorit să cunoaștem cât mai bine fundamentul unei stări care ne definește. Cine merge vreodată la culcare sau se scoală dimineață fără fiorul așteptării activat? Cine poate lua de la capăt încă o zi, dintr-o (lungă) serie fără strălucire sau surprize, dacă nu așteptând – în numele a ceva? Nu neapărat ceva anume. Nicio dorință, oricât de clar plasată ca obiectiv, nu întrece însemnătatea răbdării... de a lăsa fructul să se coacă. Sau copilul să crească. Sau ideea să prindă formă. Sau rana să se vindece. Brațul drept al așteptării este răbdarea, iar brațul drept al răbdării este amânarea, ca supliment de înțelepciune, nu ca patimă. Mai exact, amânarea „de sine”. Ea face ca așteptarea „fără așteptări” să capete gustul cel bun al nădejdii și savoarea neprevăzutului pe care, slavă Domnului, nu îl avem sub comandă. În diferite săli de tranzit (reci și alienante, de obicei), din instituțiile sau sediile unde ne duc pașii, constrângerea de a zăbovi între patru pereți ne poate stimula să revizuim arborescența așteptărilor noastre – de la cele mărunte, la cele mărețe. Zilele trecute, la ghișeul unei bănci, lucra o tânără marcată vizibil de efectele tratamentului oncologic. Admirând-o pentru tenacitatea de a rămâne activă, mi-am reprezentat așteptarea ei ca pe un motor al tămăduirii de nimicuri, din dragoste de viață.

Nemulțumiții au o portiță de salvare, pentru a nu ajunge să urască lumea din pricina expectativelor ratate. De fapt – o cogeamite poartă imperială, dinspre persoana I spre persoana a II-a. Dinspre singular spre plural. Dacă ne-am plictisit să visăm cai verzi pe pereți, spre folosul sau faima exclusivă, de ce nu am căuta cu mai mult interes ceea ce ne înrudește așteptările și generează un prețios fond comun? Jena de a ne regăsi pe unii în gândurile celorlalți ascunde, undeva, teama perfidă a „depersonalizării”, dar și neîncrederea în... colaborare. O teamă nejustificată, din moment ce împreună-lucrarea este regenerantă prin valoarea fiecărei intenții în parte dintr-un ansamblu. Situarea într-un orizont de așteptare deschis, prielnic multora, nu ia nimănui steaua din frunte. În peisajul autohton, distorsiunile comunicării, lipsa de empatie, desolidarizarea provin din absența prelungită a unei culturi sociale, precum și din lacunele educației religioase. Experiențele dramatice ale celor de lângă noi (potențial ale oricui), la care asistăm în timp real și în formă continuată, reflectă și deruta așteptărilor noastre. Care merită o analiză serioasă. //