Eschivă iresponsabilă

Să ne imaginăm că, mâine, la şefia unei structuri din sistemul de siguranţă naţională sau în CSAT va ajunge un individ cu legături în sfera criminalităţii organizate transfrontaliere, poate a terorismului, care va avea acces la informaţii secrete şi le va fructifica. O vreme, poate ani, până când îi va ajunge dosarul în justiţie. Se va invoca, din nou, acelaşi argument iresponsabil: „Dacă se cereau informaţii despre el, se primeau“?

Alina Bica, Horia Georgescu, Darius Vâlcov. Apa­rent nu e nicio legătură între ei. Ce au în comun? Toţi sunt foşti şefi ai unor instituţii de mare importanţă ale statului: DIICOT, ANI, Minister de Finanţe şi, im­pli­cit, CSAT – deci, unele, parte a sistemului de siguranţă na­ţională. Toţi se regăsesc în do­sare ale DNA, suspectaţi de implicare în acte de mare corupţie. Toţi au ajuns în func­ţii importante de conducere, la mult timp după presupusa comitere a faptelor pentru ca­re sunt, acum, cercetaţi de DNA. În ciuda scheletelor pe ca­re, se pare, le-ar fi avut în dulap, în cazul ni­ciunuia dintre ei nimeni nu-şi asumă res­pon­sabilitatea pentru numirea lor în funcţii-cheie. Şi nimeni nu este tras la răspundere. Aşa s-a întâmplat în cazul Alinei Bica, în mo­mentul numirii căreia SRI a ştiut despre pro­blemele pentru care, acum, e cercetată – a şi ofe­rit sprijin informativ DNA –, dar nu l-a in­format pe şeful statului. De ce? Răspunsul nău­ceşte. „Dacă cerea [informaţii – n.m.], pri­mea“, declara, recent, un membru al Comisiei parlamentare de control al SRI, senatorul PSD Daniel Savu, propovăduind un fel de siguranţă naţională făcută după precepte evanghelice... După toate probabilităţile, res­ponsabilitatea nu şi-o va re­vendica nimeni nici în ce­le­lalte două cazuri.

Nu vorbesc, acum, despre vi­novăţia sau nevinovăţia celor trei. Este prematur, înainte de pronunţarea unei sentinţe. Vorbesc despre modul în care un om asupra căruia pla­nea­ză grave semne de întrebare este lăsat să acceadă într-o funcţie de o asemenea importanţă. Unul, şef al DIICOT, structura anti-Mafia, propus de mi­nis­trul Justiţiei şi numit de şeful statului. Al­tul, preşedinte al ANI – instituţia mult şi pe bu­­nă dreptate lăudată în rapoartele de ţară MCV –, numit în funcţie de către Senat, după selecţia făcută de Consiliul Naţional de In­te­gritate, un or­ganism aflat sub control par­la­mentar. Al trei­lea, nu doar ministru al Fi­nan­ţelor, numit de premier şi învestit de par­la­ment, ci, automat, şi membru al CSAT, ins­ti­tuţia responsabilă de strategia de securitate naţională, de strategia militară, de cea de si­guranţă naţională. Şi mai vorbesc despre efec­tul pe termen mediu pe ca­re implicarea în do­sare penale de corupţie – chiar şi, ipotetic vor­bind, numai în fază in­ci­pientă a anchetei – îl poate avea asupra ima­gi­nii întregii ins­tituţii şi a eficienţei activităţii acesteia. De­cre­dibilizând-o, demonetizând-o şi, finalmente, vulnerabilizând-o. Or, în mo­men­tul de faţă, se pare că nimeni nu-şi asu­mă vulnera­bi­lizarea, în acest mod, a unor ins­tituţii ale sta­tului de drept. Pentru că legea per­mite o ne­a­sumare a responsabilităţii.

Teoretic, instituţia care ar trebui să prevină si­tuaţii de genul acesta este SRI. Care, potrivit Le­gii privind organizarea şi funcţionarea sa, 14/1992, „organizează şi execută activităţi pen­tru culegerea, verificarea şi valorificarea [su­blinierea mea – n.m.] informaţiilor ne­ce­sa­re cunoaşterii, prevenirii şi contracarării ori­că­ror acţiuni care constituie, potrivit legii, ame­­nin­ţări la adresa siguranţei naţionale“. Prin va­lo­rificare înţelegând, logic, că, după ce SRI ve­ri­fică informaţiile pe care le obţine, are obli­ga­ţia să le dea altor instituţii. O prevedere in­fir­mată, însă, parţial, într-un articol ulterior. Ca­re, la o adică – aşa ca în cazul Alinei Bica, de exemplu –, permite o eschivare a au­to­ri­tăţilor de răspundere. La art. 4, legea spune că SRI ve­rifică şi oferă date cu privire la per­soanele care urmează să ocupe funcţii în ins­tituţii pu­blice, funcţii ce presupun accesul la in­for­maţii şi activităţi cu caracter secret de stat sau care nu pot fi divulgate, dar o face „la ce­re­rea conducătorului instituţiei publice, re­giei au­tonome sau societăţii comerciale“. În plus, la acelaşi articol se arată că fac ex­cepţie de la aceste prevederi judecătorii, pro­cu­rorii, func­ţionarii publici din MApN şi MAI, cei din Mi­nis­terul Justiţiei, din SIE şi din SPP, „care îşi sta­bi­lesc măsuri proprii de apărare a secretului de stat, potrivit legii“. Nu se spune, deci, cine solicită informaţia când vine vorba des­pre numirea a însuşi şefului instituţiei. Una e mo­dul în care un angajat respectă sau nu se­cre­tul de stat cu care operează şi alta e acce­de­rea cuiva, printr-o funcţie înaltă, la in­formaţii se­cret de stat. Extrapolând, chiar forţând un pic nota, să ne imaginăm că, mâine, la şefia unei structuri din sistemul de siguranţă na­ţio­nală sau la vâr­ful unui minister cu re­pr­e­zen­tativitate în CSAT va ajunge un individ cu le­gături în sfera cri­mi­nalităţii organizate trans­fron­taliere, poate a te­rorismului, care va avea acces la informaţii se­crete şi le va fructifica. O vreme, poate ani, până când îi va ajunge do­sarul în justiţie, de exem­plu. Se va invoca, din nou, acelaşi argu­ment iresponsabil: „Dacă se cereau informaţii despre el, se primeau“?

Nu ar fi firească o revenire asupra acestei legi, care să oblige SRI la verificări ale tuturor ce­lor care ajung în vârful unor structuri de si­guranţă naţională şi, apoi, la informări ale ce­lor responsabili de aceste numiri?