Parlamentul, falsă instanţă de judecată

Atâta timp cât la CCR nu este atacat însuşi modul în care imunitatea unui parlamentar este protejată în alte situaţii decât cele prevăzute de Constituţie, înseamnă că va fi tolerată oficial o falsă instanţă de judecată.

Val de indignare şi critici interne, proteste în stradă şi reacţii internaţionale dure, după ce Senatul a refuzat cererea de reţinere şi ares­tare a senatorului PSD Dan Şova. Sub pre­siu­nea publică, o reacţie a CSM, care îşi exprimă „îngrijorarea faţă de recentele situaţii apă­rute în parlament“, o scri­soare a DNA către CSM, că­ru­ia îi cere să sesizeze CCR pen­tru rezolvarea conflictului de natură constituţională creat între puterile statului, şi două sesizări la CCR, una din par­tea Preşedinţiei şi una din par­tea PNL. Aceste luări de po­zi­ţie la CCR vizează, însă, modul în care s-a vo­tat în cazul Dan Şova. Or, problema strin­gen­tă, în contextul a ceea ce numim abuz de imu­nitate, este protejarea imunităţii unui par­lamentar în alte situaţii decât cele prevăzute de Constituţie, adică protejarea prin în­căl­ca­rea principiului separaţiei puterilor în stat. Sunt ani la rând de când în parlament se face troc şi bâlci cu prevederile constituţionale. Sub pretextul imunităţii, aleşii au ajuns să ana­li­ze­ze şi să dezbată legalitatea unor cauze pe­na­le, transformând parlamentul din for legislativ în for judiciar.

Deşi la art. 72, privind imunitatea par­la­men­ta­ră, Constituţia spune inechivoc că „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pen­tru fapte care nu au le­gă­tură cu voturile sau cu opi­niile po­litice exprimate în exer­citarea mandatului“, exis­tă o pre­ve­dere, în acelaşi art. 72, care la­să loc interpretării şi, după cum s-a văzut, extinderii imu­nităţii şi care spune că de­pu­taţii şi senatorii „nu pot fi per­c­heziţionaţi, reţinuţi sau ares­taţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor“. Şi, s-a dovedit, par­lamentarii s-au opus, nu o dată, arestării unui coleg de-al lor, deşi acesta era suspectat de acte de corupţie. Mai e un aspect con­tro­versat în contextul acestor discuţii: extin­de­rea, neprevăzută în Constituţie, a imunităţii în cazul miniştrilor, foşti sau actuali, ajunşi par­la­mentari. Iar aici lucrurile se complică mai mult: refuzul parlamentului de a aviza so­l­i­ci­tarea procurorilor, blocând continuarea an­che­tei, pentru că nu este vorba de arestare, re­ți­nere sau percheziție, ci de începerea urmăririi penale, aşa cum, recent, s-a întâmplat în ca­zul senatorului PNL Varujan Vosganian şi al deputatului UDMR Borbély László.

Deşi în Constituţie nu se spune că par­la­men­tul, printr-una din Camerele sale, este cel ca­re judecă, nici că are răspunderea începerii ur­măririi penale, nici că trebuie să ancheteze o faptă aflată în atenţia procurorilor, ma­jo­ri­tatea îşi permite să ignore Legea fun­da­men­tală şi să abuzeze de imunitate. Toate scan­da­lu­rile din parlament, din ultimii ani, care au avut în centrul lor sintagma „imunitate pa­r­lamentară“ au vizat anchete penale privind fap­te de corupţie, pentru care nu există imu­nitate.

Mai mult, prin regulamentele de funcţionare ale celor două Camere, aleşii s-au pus dea­su­pra Constituţiei. „Senatorii se bucură de imu­nitate parlamentară pe toată durata exer­ci­tă­rii mandatului“, au decis la alin. 1 al art. 172 din Regulamentul Senatului. Nu amintesc, în­să, condiţiile în care un parlamentar se bu­cu­ră de imunitate. Nici situaţiile în care îşi poate pierde această protecţie în faţa justiţiei. Şi deputaţii şi-au luat măsuri pentru a face faţă cu brio justiţiei. Din primul articol al Secţiunii „Imunitate parlamentară“, din Statutul de­pu­tatului, rezultă că şi ei mototolesc Constituţia: „Deputaţii se bucură de imunitate par­la­men­tară de la data eliberării certificatului do­ve­ditor al alegerii, sub condiţia validării“. Şi, ca şi când nu era suficient, îşi subliniază dreptul de a se autoplasa deasupra puterii jude­că­to­reşti. În baza alin. 3 din art. 193, cei din Co­misia Juridică şi-au conferit dreptul de a se amesteca în treburile justiţiei şi de a decide dacă probele aduse de procurori sunt bune sau nu, dacă acestea plac sau nu şi abia apoi aprobă, sau nu, cererea justiţiei.

Practica dovedeşte că se recurge la abuzul de imunitate constant şi fără urmări. A devenit o cutumă ca parlamentarii să se opună – atunci când interesul vreunui partid, al unui grup, al unui lider politic o cere – începerii urmăririi penale şi arestării în cauze care nu au leg­ă­tură cu votul sau cu opiniile politice ex­pri­ma­te. Mai mult, chiar să acţioneze diferit, cu du­blă măsură, în funcţie de persoana vizată. Şi o fac pentru că nimeni, în momentul de faţă, nu îi poate sancţiona pentru acest derapaj. Nici măcar de electorat nu pot fi sancţionaţi, pentru că se ascund sub votul secret.

Situaţia se va perpetua atât timp cât la CCR nu este atacat însuşi modul în care imu­ni­tatea unui parlamentar este protejată în alte situaţii decât cele prevăzute de Constituţie, cât nu este atacată această falsă instanţă de judecată în care s-a erijat parlamentul. Care, acum, încearcă să-şi întărească super­imu­ni­ta­tea, recurgând la prevederi – declarate deja ne­constituţionale, în 2013 – care să în­greu­ne­ze arestarea preventivă a parlamentarilor.