De același autor
A trecut o săptămână de la promisiunea primului-ministru că va numi şefii celor opt Direcţii Regionale Antifraudă. Suspansul continuă, însă. Numirea fusese anunţată a avea loc în 19 august. Zi în care a urmat o altă amânare, de data aceasta pentru un termen nedefinit exact, pe motiv oficial că “sunt în verificări, pentru că vor fi nişte funcţii extrem de importante”. Aspecte care nu fuseseră cunoscute cu trei zile înainte…
Oficial, e greu de explicat de ce nu s-au făcut verificări în cele două luni de la publicarea OUG 74/2013, din 26 iunie, care vizează reorganizarea activităţii ANAF şi care prevede, printre altele, înfiinţarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală. Sau în cele aproape opt luni de la momentul în care dl Ponta şi-a exprimat dorinţa înfiinţării acestei direcţii, pe care să şi-o treacă în subordine directă. De altfel, nici şefii Direcţiilor Generale Regionale ale Finanţelor Publice nu au fost numiţi încă. Au existat doar scandaluri generate de amplasarea viitoarelor sedii, majoritatea fiind decise a funcţiona nu în oraşul cel mai dezvoltat al unei regiuni, ci în fieful câte unui baron USL.
Neoficial, nu e greu de explicat. E previzibil. Faptul că, în ciuda negocierilor intense pentru aceste funcţii-cheie – negocieri care lipsesc, de exemplu, la numirea unui şef de Casă de Pensii –, nu se ajunge la un numitor comun, trădează o miză foarte mare.
În cazul Direcţiei Generale Antifraudă, subordonată primului-ministru, însăşi decizia înfiinţării ei ridică semne de întrebare. În afară de faptul că această suprastructură de control – ale cărei atribuţiuni se suprapun aproape milimetric cu cele ale desfiinţatei Gărzi Financiare – a fost gândită să îi confere o supraputere premierului, nu are nicio explicaţie logică.
Planul înfiinţării Direcţiei Antifraudă a ieşit la iveală la câteva zile după ce, în decembrie 2012, Victor Ponta îşi asigurase, în regim de urgenţă, controlul asupra serviciului secret al MAI. Moment în care a fost clar că aria de acoperire şi influenţă a sa tinde să se extindă nu doar asupra serviciului secret al Internelor, ci şi asupra altor instituţii: Poliţie, ANAF, SRI şi chiar SIE. Oficial, a motivat, pentru coordonarea activităţilor pe linie de evaziune fiscală şi spălare de bani. “Primul-ministru are ca atribuţii şi posibilitatea să coordoneze nu doar activitatea de combatere a evaziunii fiscale prin ANAF, dar şi coordonarea cu celelalte instituţii, fie că e vorba de Poliţie, de serviciile de informaţii, care sprijină combaterea evaziunii fiscale, pentru că e foarte important să ai informaţii şi de la DGIPI, şi de la SRI, şi de la SIE, când e vorba de spălare de bani şi evaziune fiscală transfrontalieră. Acest lucru nu-l poate face şeful ANAF, ci pot să-l fac doar eu”, explica, atunci, dl Ponta.
Şase luni mai târziu, s-a decis – prin ordonanţă de urgenţă din nou, nu prin lege trecută prin Parlament – ca Direcţia Antifraudă să fie coordonată de un vicepreşedinte, cu rang de subsecretar de stat, numit prin decizie a primului-ministru, şi condusă de un inspector general antifraudă. Nu cred că poate oferi cineva un argument coerent care să justifice rolul acelui vicepreşedinte în afară de acela de a fi portavocea Direcţiei Antifraudă în faţa premierului, sau invers.
De ce ar fi mai eficientă în combaterea evaziunii o structură care i se subordonează premierului, nu ministrului pe care l-a numit acolo şi căruia, se presupune, i-au fost verificate expertiza, competenţele, integritatea? Care ministru poate şi el primi informaţii de la alte structuri implicate în lupta împotriva evaziunii fiscale, în baza unui protocol de colaborare interinstituţională, care nu s-a inventat acum. De ce a mai fost nevoie de această funcţie de vicepreşedinte şi nu s-a mers pe varianta unui singur director numit de preşedintele ANAF? Doar pentru că, aşa, dl Ponta nu ar fi avut niciun control asupra situaţiei.
Totuşi, la fel ca liberalul Radu Stroe, de la Interne – care nu a avut curaj să spună “nu” deciziei lui Victor Ponta de a trece fosta DGIPI, actuală DIPI în coordonarea unui secretar de stat, ajutat de doi subsecretari de stat, numiţi nu de ministrul de Interne, ci de primul-ministru –, nici liberalul de la ANAF, Daniel Chiţoiu, nu l-a contrazis. Pentru a-i spune că activitatea de combatere a evaziunii fiscale va putea continua în aceeaşi formulă ca şi până acum, fără o structură de supracontrol, că lipsa rezultatelor aşteptate nu este dată de faptul că nu a fost coordonată de primul-ministru.
Cum s-ar putea traduce mişcările acestea ale şefului Guvernului de a-şi subordona – indirect, prin numiri de oameni, prin înfiinţare de comisii – serviciile de informaţii? Ar fi două ipoteze, născute în lipsa unor argumente oficiale de necombătut.
Ar putea fi dorinţa de a-şi ţine în şah inamicii politici. Se apropie 2014, un an cu miză foarte mare. Iar faptul că îi dă la o parte din primul rând al informaţiilor pe miniştrii liberali înclină balanţa spre ipoteza că planurile PSD nu mai sunt convergente cu cele ale PNL.
Ar putea fi şi un aspect financiar. În colimatorul acestor structuri pe care primul-ministru şi le-a dorit într-un fel sau altul în sfera lui de influenţă ajung cei care ştiu că evaziunea sau spălarea de bani merită a fi făcută când e de ordinul sutelor de mii, al milioanelor de euro. Aceştia, prosperi oameni de afaceri, pot fi foşti, actuali, posibil viitori finanţatori electorali. Or, un astfel de om de afaceri, cu probleme de dosar, poate fi mană cerească. Repet, sunt simple ipoteze, născute pe baza unei priviri retrospective asupra a ceea ce ne-a tot fost dat să vedem şi să auzim şi în lipsa unor argumente cărora nu le identifici nici filonul legal, nici o logică de necontrazis.
Ceea ce este clar e faptul că deciziile acestea ale premierului echivalează cu o încălcare a Constituţiei care spune că primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia. Deci, nu activitatea unor şefi de structuri care intră în organigrama unor ministere, gen DIPI, şi, cu atât mai puţin, activitatea serviciilor de informaţii.
