De același autor
Am coordonat si incheiat recent un proiect dedicat eticii in universitati. Rezultatele au fost facute publice in premiera la Ministerul Educatiei si Cercetarii pe 5 iulie. Va voi prezenta foarte pe scurt ce a rezultat din cercetarea facuta in cele 13 universitati din Romania si ce contine proiectul Codului de etica universitara ca raspuns normativ-institutional la problemele comune, regasibile in orice universitate din lume si la cele specifice, nascute mai ales in medii ca ale noastre. Aceia dintre dumneavoastra care doresc sa afle ceva mai multe pot consulta paginile web ale MEdC, SNSPA si cea a Fundatiei Konrad Adenauer, finantatoarea proiectului. Cea din urma va pune la dispozitie foarte curand intreaga baza de date.
Ceea ce ma determina insa sa scriu acest articol sunt reactiile publice la demersul echipei coordonate de mine. Cele corect-critice ne-au produs o reala multumire, fiindca este cert ca exista conduceri, profesori si studenti care iau problema eticii universitare in serios. Exista insa o alta vasta categorie de reactii care ne fac deja sa ne temem ca oferta acestei echipe si a MEdC, in loc sa sprijine cat de cat evolutia si reforma institutionala a universitatilor, se topeste, potrivit unei traditii triste si complet neserioase, in cancan ieftin, in “circ balcanic” si in scandal. Pe scurt, campionatul national de plonjare in derizoriu si defetism continua si costa. Interesele de supravietuire pe termen scurt cu pastrarea intacta a obiceiurilor estblishment-ului universitar par mai importante decat interesele pe termen lung ale absolventilor.
Voi incepe cu cercetarea si Codul si voi continua cu un comentariu (care indreptateste titlul) la reactiile de tipul: “voi scandal si nimic alta decat scandal”.
Am vrut sa stim cum stam, nu sa acuzam
Ideea noastra legata de un astfel de demers era mai veche. Ea si-a gasit receptorul in dr. Gunter Dill, directorul Fundatiei Konrad Adenauer. Din decembrie am inceput sa cerem cat mai multe opinii despre etica in universitati. Pe baza lor si a standardelor clasicizate ale eticii universitare, am construit 5 tipuri de chestionare pentru conduceri, profesori, studenti, doctoranzi si personalul administrativ-secretarial. La acest moment, ministrul Miclea s-a oferit sa ne sprijine in intrarea in “teren” si sa preia rezultatele ca know-how pentru MEdC si universitati. Cu sprijinul sau am aplicat chestionare la 2.500 de subiecti din 13 universitati de toate tipurile, din mai multe centre universitare. Toti au fost receptivi si interesati sa stie cum stau si spre ce ar trebui sa tinda. Desigur, puteam face un proiect de cod universitar studiind doar codurile marilor universitati din Vest. Insa credem ca Blaga avea dreptate: “Cu penele altuia te poti impodobi, dar nu poti zbura”. Pe scurt, credem ca demersul spre normativitate (juridica, etica) cuprinde: a) documentarea pe legi din societati avansate; b) cercetarea problemelor specifice propriei comunitati din zona care urmeza sa fie asezata sub norma; c) proiectarea normelor in functie de standarde si rezultate; d) normele trebuie sa contina si reguli de aplicare, si constructia institutionala necesara.
Am incercat sa practicam ceea ce predicam.
Ce rezultate am obtinut?
Universitatile fie nu au Coduri si Consilii de Etica, fie au Coduri ca declaratii de principii si consilii care-i includ pe membrii conducerii (ceea ce nu este permis) sau doar profesori, nu si studenti si reprezentanti ai administratiei. 88% dintre studenti, 61% dintre profesori si 40% dintre membrii conducerii nu stiu nimic despre existenta sau inexistenta Codurilor in universitatile lor. Problemele etice percepute ca serioase sunt, in ordine, urmatoarele: favoritismul; hartuirea sexuala pe linie ierarhica; relatiile erotice dintre studenti si profesori; relatiile de tip “clica” (intre prieteni, rude, parteneri de afaceri, parteneri politici); politizarea invatamantului universitar; limbajul ofensator fata de studenti; nerespectarea egalitatii de sanse; lipsa transparentei informatiilor. In mediul nostru, celelalte categorii de probleme, uneori de dimensiuni grave, sunt recunoscute ca exista, in proportie mare, dar nu sunt recunoscute ca probleme importante: plagiatul si autoplagiatul (intre 42-62% recunosc astfel de cazuri!); copiatul la examene (67% dintre studenti recunosc ca au copiat macar o data); traficarea lucrarilor de diploma si a referatelor; tentative de mituire in bani sau contraservicii ca sa iti rezolvi problemele etc. Sunt recunoscute ca semnificative, dar in grad redus: discriminarea de gen si cea de varsta. Nu par sa fie percepute probleme serioase referitoare la discriminarea etnica, rasiala, apartenenta religioasa, afiliere politica, starea materiala, orientare sexuala. Dar universitatile sunt destul de omogene, iar in privinta orientarii sexuale este clar ca minoritarii o ascund, iar heterosexualii spun: “nu este cazul”.
Am analizat felul in care arata universitatile si din perspectiva institutionala. Luand ca standard dezirabil o universitate dinamica (conduceri nemultumite, cautand evolutia, aparat administrativ realist si critic, profesori si critici si multumiti, studenti in genere multumiti), am constatat ca la noi avem de-a face mai degraba cu modelul rasturnat, in diverse proportii, in functie de universitate: conducerile sunt multumite (avem probleme mici si rezolvabile sau “totul e bine”), administratii conformiste sau obediente, profesori care, in genere raspund cu “nu stiu, nu cunosc” (modelul “vizitator” institutional) si studenti relativ nemultumiti.
Universitatile nu percep ca ar fi in criza (in sens negativ sau pozitiv: transformare). Sunt inertiale, conservatoare institutional. Cum carierele academice sunt o optiune rara si netentanta, universitatile se bazeaza pe putini profesori care nu au si alte cariere sau nu fac “turism universitar”, ca sa isi incropeasca venituri decente sau chiar mari. Tendinta conducerilor spre favoritism (boala morala centrala a sistemului) se explica si prin aceea ca multe conduceri nu prea au pe cine se baza institutional, in afara de prieteni, rude, parteneri de afaceri, odata ce multi profesori fac doar ore si dau examene (caz bun). De aceea, adesea mediul universitar nu se bazeaza pe proceduri transparente de evaluare, recrutare, promovare. Relatiile institutionale iau chipul celor private, de “familie” si atasamentele nu sunt colegial-critice, ci mai degraba de clica sau de clan. Autoevaluarea este rara. Evaluarea externa vine doar la cei in proces de autorizare si acreditare si este mai ales cantitativista.
Fata cu aceasta stare de fapt, reiesita din cercetare si tinand cont de modelele bune de normativitate etica in universitatile occidentale, am elaborat un proiect de Cod Etic care contine: a) principii si valori generale: libertatea academica, autonomia personala, dreptatea si echitatea, meritul, profesionalismul, onestitatea si corectitudinea intelectuala, transparenta, respectul si toleranta, responsabilitatea, bunavointa si grija; b) memorandum explicativ in care aceste principii sunt tratate explicit si aplicabil, regulile sunt detaliate (in cazul nostru mai ales in privinta favoritismului, conflictului de interese, abuzului de putere, coruptiei, plagiatului, hartuirii sexuale); c) proiect de Statut al Consiliilor de Etica in universitati, cu toate detaliile legate de componenta (profesori, studenti, personal secretarial sau administrativ), functionare, subordonare fata de Senat, independenta fata de rectori, decani, sefi de catedra.
Pe scurt: am vrut sa stim cum stam, nu sa acuzam, dezvaluim, demascam si nici nu am facut-o. Am pastrat confidentialitatea, inclusiv in privinta numelor universitatilor. Am vrut sa oferim un proiect de Cod cat mai complet, bazat pe cercetare si standarde internationale. Am vrut sa facem o economie de timp pentru colegii de la alte universitati, dandu-le posibilitatea sa plece de la o oferta de know-how gratuita si gata facuta, ca sa isi poata construi si adopta propriile coduri. Ministerul Educatiei a avut exact aceleasi intentii. A preluat rezultatele, le-a oferit spre documentare si dezbatere, a dat un ordin ca universitatile sa isi construiasca si adopte propriile coduri si consilii pana in decembrie, plecand de la un know-how, desigur failibil, ca orice demers intelectual si normativ.
Demolare si trecere in derizoriu
Reactiile publice majoritare la acest demers sunt, pana acum, de urmatorul tip:
- Rectorii intervievati spun ca la ei nu sunt astfel de probleme, slava Domnului, sau, daca au fost, le-au rezolvat foarte bine. Nu facem decat sa ne bucuram ca poate exista si rai moral universitar. Eu recunosc ca nu traiesc intr-o institutie de acest tip, ci intr-una cu defecte pe care preferam sa le stim si ca, la randul meu, si eu gresesc.
- Asociatia Sociologilor din Romania, prin presedintele sau, profesorul Ilie Badescu, someaza MEdC sa raspunda daca nu cumva a dat fara licitatie acest proiect unei persoane incompetente (adica mie), cheltuind banii publici abuziv, inutil si daunator pentru integrarea europeana, pe care o punem in pericol cu astfel de pseudo-cercetari si de rezultate, cand singurii indreptatiti sa faca cercetari sunt sociologii. Mai mult, ei le-au si facut si acestea contrazic rezultatele noastre (y compris: diletante, iresponsabile si tendentioase). Presedintele ASR someaza de asemenea SNSPA sa faca publica baza de date “in 3 zile!”. Intre altele, la o minima documentare, presedintele putea citi negru pe alb ca eu am condus proiectul ca intreg, iar Ana Bulai, sociolog, a coordonat toata partea de cercetare, cum putea sa vada ca nu am supt sangele contribuabilului roman prin redistribuire clientelara a banilor publici de catre MEdC, ci, eventual, a celui german. Pe scurt, ca nu am luat, ci am dat (atat echipa SNSPA, cat si Fundatia Konrad Adenauer).
- Colegii universitari in forumuri pe Internet, cu cateva exceptii, au preluat folclorul din anume ziare, precum si asprimea cu care presedintele ASR a infierat cu manie moral-stiintifica proiectul, ministerul si incompetenta mea. Astfel unii colegi au devenit brusc interesati nu de cercetare si proiect, ci de mine ca persoana: cine e, cu cine e prietena, ce a facut inainte de 1989, cine e sotul, fiul, de ce sunt obsedata de patriarhat (o fi suferit ea de ceva, biata femeie! zice intelegator unul dintre ei). Trec (desi imi este greu) peste faptul ca, potrivit traditiei “one-man show” (woman, in acest caz), ii ignora pe ceilalti membri ai echipei: Ana Bulai (sociolog), Daniela Cutas (eticiana), Liviu Andreescu (specializat in politici pentru educatia universitara), toti doctoranzi la SNSPA, si Daniela Ion (consiliera ministrului Educatiei, conf. univ. la Facultatea de Medicina).
- M-a impresionat cat de restransa este categoria celor care inteleg ca institutiile trebuie sa isi asume abordari rationaliste ale eticii, nu abordari religioase, si ca cele din urma tin de morala personala, de privat, le inspira pe cele dintai, dar nu le inlocuiesc.
- Presa a avut cele mai diverse atitudini: de la prezentari profesionale, succinte si corecte ale cercetarii si principiilor de cod, la aruncarea intregii probleme in derizoriu si scandalos de tipul “Sex in amfiteatre pentru nota 10”. Inclusiv la prezentare am fost somata, impotriva oricarei etici in cercetare, sa fac “dezvaluiri”: cine, cu cine, unde, cum?
Inclin sa cred ca nu avem inca o masa critica de oameni care vor sa traiasca normal, in situatie de competitie onesta, jucata dupa reguli, cu respect pentru ceilalti si dornici sa existe in comunitati profesionale, nu in gasti. Inclin sa cred ca nu avem inca o masa critica de oameni care prefera sa trateze lucid problema distribuirii si asumarii responsabilitatii. Este cel putin de neinteles cum oameni cu educatie superioara tind sa blameze mereu pe altii pentru tot ce li se intampla (eventual guvernele), sunt gata, nu pentru critica, ci pentru demolare si trecere in derizoriu.
Probabil ca normalitatea continua sa fie donquijotism curat.
(Subtitlurile apartin redactiei)
