Despre „clica infirmă” și dușmanii ei

Istoria accesului la documente este povestea adevărului. Îmi aduc aminte zecile de întâlniri cu muncitorii de la Brașov din ultimii ani și întrebările lor recurente: „ne puteți spune cine ne-a bătut în arestul Miliției Brașov sau ne-a torturat în cele două aresturi de la București?” De fiecare dată lăsam să cadă câteva secunde bune de tăcere, încurcat de dificultatea de-a le explica logica stricată și rușinoasă în care statul postotalitar și-a somatizat indiferența, cinismul și lipsa de respect față de victime. Căci cine erau „derbedeii” din 1987? Niște marginali lipsiți de glorie, pe care conaționalii lor, funcționari de vârf ai partidului sau reprezentanții organelor represive i-au izolat într-un dispreț brut, peste care au azvârlit o anchetă dură și un proces spectacol.

Dacă ceva n-a murit, dincolo de cezura anului mirabil 1989, acela a fost disprețul. Sentimentul aparatului de partid și a instrumentelor lui de represiune, care i-au asigurat și garantat continuitatea, față de „clasa muncitoare” poate fi rezumat, fără spaima vreunei greșeli, prin cuvintele unui cinic minor (marii cinici sunt însoțiți totdeauna de o mare inteligență), este vorba de Silviu Brucan, care afirma nonșalant că „pentru muncitori libertatea de conștiință este un lucru prea complicat”. Arogându-și privilegiul reprezentării „clasei muncitoare”, oamenii partidului nu dădeau, de fapt, doi bani pe interesele și nevoile lor, suflându-le în fața un dispreț suveran. „Noua clasă” a lui Milovan Djilas își construise de mult un statut „burghez”, la care, cu un amestec primitiv de admirație și ură, aspira de mult. Dar mai era ceva care însoțea și dădea un plus de consistență disprețului: sentimentul alesului care pune la zid un eretic, un trădător, cel care pusese în pericol orânduirea de stat și unica lui Românie. Niște „trădători” puși pe revoluție, cum erau apostrofați în lungile nopți de anchetă muncitorii brașoveni.

Raportul superiorității și distincția disprețului, oricât de greu ne este să recunoaștem frontal acest lucru acum, s-au păstrat, conduc de pildă și explică inexplicabilul: cum e să faci eforturi într-o țară democratică ca acele documente care vizează crime împotriva umanității să iasă la iveală? Cum poți explica efortul ăsta în 2017? Nu doar condamnarea legală a comunismului în 2006 ar fi trebuit să oblige instituțiile care au moștenit legato-ul simbolic al Securității să predea toate documentele constituite de o instituție a unui stat criminal, ci scandalul moral. Evidența rupturii simbolice, instituționale, legale ar fi trebuit să fie, înainte de toate, în conștiința acestor oameni care au condus S.R.I. și M.I. de-a lungul acestor prea lungi ani. Dar asta nu se întâmplă până la capăt, pentru că disprețul nu moare. Privilegiul de-a ignora legile statului român, de-a trata victimele cu condescendența frazelor sforăitoare și a marilor sintagme, cum e penibila „siguranță națională”, vine să confirme, să consolideze statutul privilegiat al instituțiilor în fața oamenilor.

În noiembrie 1987 a fost la fel. D.S.S.-ul, Ministerul de Interne și onor partidul lucrau și judecau la o scară mult prea mare pentru câteva mii de „huligani”, „alcoolici”, cu „antecedente penale”, reziduurile demne de dispreț ale cuceririi socialismului, într-un cuvânt „clica infirmă” (cum îi numea Nicolae Bîrlescu, maistru în I.A.Bv. și unul dintre membri Comisiei electorale județene pentru alegerile unor deputați în Consiliul Popular al Județului Brașov ținute în ziua de 15 noiembrie). România Epocii de aur nu putea avea nevoie de ei, cum nu are nici acum.

Scandalul moral care insistă timid în colțul camerei, acoperit de umbre, de pseudoistorii, de sobrietatea minciunii și lașității este acela al victimei care nu poate afla de cine a fost târâtă cu cătușele la mâini și picioare, înghesuită într-o dubă, și aruncată la București în arest, unde a fost întâmpinată, cu brațele deschise, de ofițerii de securitate și miliție. Lipsa accesului ei la adevăr, la instituirea dreptății este semnul bolnav al lumii noastre, semnul că instituțiile statului român sunt incapabile să rupă radical și decisiv cu un trecut criminal.

Andrei Ursu, fiul dizidentului anticomunist Gheorghe Ursu, asasinat în detenție de ofițerii de securitate și miliție, prin torturi sistematice, a avut generozitatea să împrumute imensul său capital simbolic pentru două cauze care nu-l vizează în mod direct (Brașovul lui 1987 și decembrie 1989). O generozitate care pleacă din indignare, o poziție morală care ar trebui să dea de gândit oficialilor români, de la cei care diriguiesc „siguranța națională”, până la cei care gestionează arhivele și memoriile trecutului nostru. Așa s-a născut scrisoarea deschisă către președintele Iohannis și dezbaterea la care am participat la Grupul pentru Dialog Social.

În cazul din 15 noiembrie au fost anchetați 251 de oameni, asta spun, la rigoare extremă, documentele. Au fost mai mulți, dar criteriul ascultării stricte a probelor este aici mai important. Nici un dosar de anchetă al acestor oameni, construit de Direcția a VI-a, Cercetări Penale din cadrul D.S.S., nu a fost predat către instituția abilitată să le primească (C.N.S.A.S.). Au scăpat vigilenței restitutive și există la Secția Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. doar anumite documente finale ale anchetei Inspectoratului General al Miliției, nici măcar fondul complet al acestui dosar, așa numitul „dosar urma”, care conținea fondul expertizelor realizate, probele materiale, alte interogatorii, declarații sau diferite alte înscrisuri și fotografii ale distrugerilor. Este o fotografie parțială, un punct de plecare, un cadru care surprinde un unghi al poveștii. Celălalt fotograf invitat la torturi, băiatul care a avut exclusivitatea unor prim-planuri cu ofițerii Securității, cel care le-a imortalizat interogatoriile, documentele evidenței arestului Direcției Cercetări Penale și întregul fond probator al anchetei, a plecat acasă cu filmul, l-a developat și-l păstrează în mica lui cameră cu secrete. Acolo unde, în după-amiezele lungi de duminică, deschide radioul, caută un sunet tradițional și se uită melancolic la faptele de arme ale înaintașilor. Pentru ca, la începutul săptămânii, să poată ști care e substanța legitimității și de unde provine mândria apartenenței la un corp de elită.

Trecuți mai bine de două săptămâni prin anchete lipsite de menajamente, 61 de privilegiați au intrat sub radarul vigilent al Direcției a II-a, condusă de generalul Emil Macri, o mare somitate a intelligence-ului autohton, admirată și acum nu doar de foștii combatanți, ci și de unii istorici, cuceriți de subtila sa expertiză în chestiunile contrainformațiilor economice. În comunism nici o cercetare penală nu moare, ea se transformă. Metamorfoza a presupus nașterea unei acțiuni operative la nivel național, numită „Acțiunea «1511»” care a vizat „controlul informativ complex și permanent” al tuturor muncitorilor deportați în urma sentinței procesului din 3 decembrie 1987. Planul acțiunii, comandamentul ei – cuprinzând responsabilii, strategia de supraveghere și urmările, anume toate informările, notele, sintezele teritoriale care trebuiau să se ducă și să fie arhivate la sediul operativ al acestui comandament (care era la Direcția a II-a) – nu există în arhiva C.N.S.A.S.

Analiza în detaliu a persoanelor implicate, modul în care se construia o anchetă penală de către D.S.S., urmele procedurale și confirmările venite chiar din partea șefului Direcției a VI-a, colonelul Vasile Gheorghe, care-și felicita călduros subordonații pentru rezultatele deosebite obținute în cazul Brașov, ne-au determinat să concluzionăm că ceea ce a predat S.R.I.-ul pe cazul în discuție este insignifiant, la limită, un scandal.

Pentru că povestea dosarului FD 101, devenit în cotarea C.N.S.A.S. dosarul nr. 52 al fondului Documentar, merită spusă pe scurt. Predat în 2002 la insistențele Consiliului, acest corpus de 141 de file cuprinde dezordonat câteva documente, care nu au nici o legătură logică între ele, procesual penală sau investigativă. Conținând sentința procesului, referatul de încheiere a cercetării penale și câteva liste cu persoanele anchetate, din cuprinsul uneia fiind eliminat raportul cadru care o însoțea, semnat de același Macri, dosarul are și marea calitate stilistică de a fi format numai din copii xerox, nu din documente originale. Nici măcar coperta acestuia nu e cea reală, împrumutându-se în la predare o cotă fictivă, care a fost ștampilată senin pe prima ei față. Ofițerii S.R.I., sub urgența de-a răspunde necesității devoalării adevărului istoric, au luat întâmplător o copertă a unui fond Informativ, ștergând cu pixul afilierea, și scriind în grabă „documentar”. Știm asta pentru că ceva ani mai târziu, pe cota oferită generos în 2002 acelui dosar („FD 101”), a fost predat adevăratul ei conținut, care nu avea nici o legătură cu revolta de la Brașov.

Inventat arhivistic în 2002, acest fals a fost consolidat în 2004, atunci când, la solicitările repetate ale C.N.S.A.S., S.R.I.-ul a predat aceeași selecție de documente, sub o altă cotă, dar într-o copie xerox mai proastă. Fini cunoscători ai lui Foucault și Derrida, ofițerii de intelligence au anticipat nevoia „rumegării rumegatului”, lăsând victimele, martorii și istoricii să aprofundeze diferențele de detaliu ale copiilor și exercițiul postmodern al deriziunii.

Restricția accesului la documentele instituțiilor represive construiește false legitimități, ascunzând substanța criminală a unui regim. Asta are consecințe directe asupra unui prezent care învață greu să-și câștige maturitatea unei reale rupturi de trecut. Instrumentarea penală realizată în cunoștință de cauză, folosindu-se un probatoriu consolidat și extins, a responsabililor pentru crimele împotriva umanității în procesele Gheorghe Ursu, Brașov 1987 și Revoluția din 1989, dar nu numai, are și rolul stabilirii unor granițe simbolice în interiorul discursului public. Multitudinea de povești care bruiază atât cazul Brașov, dar mai ales cel al Revoluției din decembrie 1989, unele denigratoare și minimalizante, ar putea avea în față, în acest caz, oglinda propriei precarități. În plus, torționarii nu ar mai putea apărea senini în public clamându-și curajul tactic și înțelepciunea vizionară dovedite în acele momente.

Am spus și în discuția de la GDS, jocul cu puzzle-ul a cărui fotografie de ansamblu ne lipsește, este unul periculos, putând furniza istorii parțiale, vinovății periferice, pseudo-adevăruri și o memorie publică alimentată de narațiuni alternativă, manipulatoare și direct interesate să „traducă” evenimentele în scop propriu. Poveștile care aspiră la adevăr se pot articula doar dacă accesul este neîngrădit și total la fondurile arhivistice constituite de instituțiile represive. Abia într-o atare situație ai acces la fotografia de ansamblu, din piesele dezordonate a căror ordine doar o intuiai. Nici Secția Parchetelor Militare, nici C.N.S.A.S., nici istoricii nu pot oferi răspunsuri adecvate, probate, în consonanță cu exigențele probațiunii extinse și moderne ale unei justiții atente la drepturile fundamentale ale omului, dacă documente esențiale sunt inaccesibile. Narațiuni istorice incomplete însemnă o memorie publică viciată și frustrată, adâncită în sentimentului unei ireparabile rupturi între destinul victimelor și „adevărul” public al puterii opresive. În golul acesteia, spațiului politic îi va lipsi încrederea. Consistența unei democrații este dată de sentimentul civic al reprezentării prin adevăr, prin actul de justiție și prin protejarea demnității. Pentru victimele de la Brașov (și nu numai) accesul la adevăr este departe de a fi îndeplinit, iar responsabilii crimelor împotriva umanității sunt în continuare protejați de adevărurile sechestrate.