Cât de antieuropeni sunt românii?

Înainte de-a fi antieuropeni, românii au o spaimă totală de ruși. Nu de cultura rusă, în care – dimpotrivă – ne regăsim, ci de imperialismul unei puteri autocratice.

Mihai Maci 22.02.2022

De același autor

Ascensiunea AUR-ului pune și problema unui antieuropenism autohton care, rămas mult timp latent, capătă dintr-odată expresie publică. Antieuropenismul a fost și este încă un tabu: de vreme ce Uniunea Europeană reprezintă cea mai bună formă de agregare a statelor democratice și cea mai performantă economie interconectată, doar un nebun poate nega beneficiile ei. Astfel că antieuropenii (atâți câți au îndrăznit să se manifeste pe la noi) au fost taxați ca marginali sau ca mercenari ai puterilor revizioniste (Rusia și China). Totuși, așa cum o să arăt mai încolo, integrarea ne-a adus nu doar beneficii, ci și probleme. Cele mai multe nu sunt neapărat opera „birocraților de la Bruxelles”, ci, mai curând, cea a birocraților autohtoni, care, pentru a scăpa de orice responsabilitate, indică cu degetul capitala instituțională a Uniunii. Pe de altă parte, problemele sunt reale și de ele s-ar cuveni să se vorbească.

 Dar mai întâi două lucruri simple, pe care le înțelege orice român. Primul dintre ele e acela că fatalitatea vecinătății ruse ne obligă să avem prieteni mari. Căci, dacă nu, am fi ajuns – ori am ajunge – o gubernie rusă, condusă de un proconsul numit de la Kremlin. În gândirea rusă, „independența” înseamnă fidelitate (totală) față de Moscova. Morala e aceea că, atunci când te urmărește bătăușul cartierului, trebuie să ai un frate mai mare pe care să-l chemi în ajutor. Dacă nu, rămâi – în cel mai bun caz – fără sandvici și – în cel mai rău – fără dinți (și, destul de probabil, fără amândouă). Auzind asta, Vladimir Vladimirovici ar zâmbi șmecher și ne-ar spune: „Asta e! Dintotdeauna cel mare și tare l-a bătut pe cel mic și slab. Așa a făcut Dumnezeu lumea și cine se revoltă față de această stare de lucruri se ridică împotriva lui Dumnezeu. Numai că există o diferență între noi, rușii, și occidentali: noi vă batem cu drag; capitaliștii vă bat din perversitate”. Problema e aceea că discursul antieuropean à la Putin/ Xi nu ține în România, în Polonia sau în Țările Baltice. Am avut de-a face suficient, de-a lungul istoriei, cu rușii și experiența aceasta s-a lăsat cu reflexul condiționat al fricii. Cu toții o știm bine: orice e mai bun decât îmbrățișarea „marelui frate” de la Răsărit. Înainte de-a fi antieuropeni, românii au o spaimă totală de ruși. Nu de cultura rusă, în care – dimpotrivă – ne regăsim, ci de imperialismul unei puteri autocratice pentru care micile națiuni nu sunt nimic altceva decât spațiu – convertibil în timp – de pe care se poate retrage în cazul unei agresiuni până își organizează rezistența. De aceea, propaganda cu gay-ii și cu transsexualii (prezentați ca „simboluri” ale Europei unite) își are limitele ei. Până la urmă, omul obișnuit preferă să-i lase în pace pe homosexuali și să trăiască, așa cum îi permit mijloacele, în această prosperitate incomparabilă cu tot ceea ce a cunoscut lumea noastră (chiar dacă relativă în raport cu cea occidentală). Fiecare înțelege destul de clar că „parteneriatul” cu Rusia ar însemna o sărăcie ritmată de „mobilizări” patriotice și religioase. Memoria acestui tip de asceză impusă e prea recentă pentru ca oamenii să se încreadă în mirajul pe care-l oferă – destul de inabil, de altfel – „măsurile active” ale serviciilor secrete rusești.

În al doilea rând, oricâte obiecții ar avea omul comun față de „normele europene”, înțelege și el – căci vede cu ochii lui – că banii europeni fac ceva în lumea noastră. Sigur, lucrurile se petrec „ca la noi”: probabil, din orice milion de euro primiți, 200.000 dispar înaintea semnării oricăror hârtii. Sunt banii ce se „smântânesc” la vârf și e foarte posibil ca occidentalii să știe asta și cei 20% să reprezinte o marjă de corupție previzionată în logica fondurilor respective. Partea proastă abia urmează: 40% se pierd în administrație – „consultanțe”, „studii de impact”, „sondaje de opinie”, „studii de (pre)fezabilitate”, „promovare (în social media)” etc. În fapt, sunt bani care se distribuie – pe scara descendentă a puterii – în structurile administrației de stat. Administrația aceasta funcționează ca un sistem de caste care are, prin statut, privilegiul nescris de a „smântâni” (asemeni „centrului”) la fiecare birou fondurile care-i ajung. În fine, 20% sunt pentru executanți: bani care dispar în „clauze”, „achiziții”, „consumabile” etc. Nu e deloc exclus ca sistemul să funcționeze asemeni ciclului nocturn și diurn al planctonului în mări: ziua fondurile să coboare de la centru la executanți și noaptea să se ridice „cotele” cerute de la executant la administrație și de la administrație la vârf (în speță la decidenții politici). 20 + 40 + 20 fac 80%; rămân 20%, din care, cu puțin noroc, chiar se face ceva. Oamenii înțeleg destul de clar că acești bani, chiar așa, masiv împuținați de „vămile interne” ale „aparatului de stat”, sunt esențiali pentru a mișca și ceva în lumea noastră. Fără ei nu s-ar face chiar nimic. Economia românească nu produce atât încât să putem pune deoparte pentru investiții și, chiar dac-ar produce, e foarte probabil că beneficiile s-ar duce imediat în pensii (mai ales din acelea „speciale”). Așa cum sunt ei, banii europeni permit să se modernizeze niște lucruri, să se paleeze altele, să avem și noi o spoială de europenitate.

 Dacă lucrurile stau așa, atunci de unde s-ar putea naște o reacție antieuropeană pe care s-o capitalizeze un partid de adunătură? Răspunsul e simplu: din ceea ce scapă privirii ce vede situația „în mare”. Da, frica de ruși există; e acolo – atavică, dar (din fericire!) de șapte decenii n-am mai avut parte de contactul direct cu ei. Fondurile europene aduc câștiguri directe câtorva sute de mii de persoane (care lucrează în administrație/ execuție), dar majoritatea populației nu percepe decât beneficiul lor indirect (bucățile de autostradă, renovarea câtorva clădiri în centrele orașelor, eventual a unui CET sau apariția unui traseu turistic pe te miri unde. Oamenii de rând vin în contact cu Europa în lumea noastră în cu totul alt mod. Fie-mi permise câteva exemple.

Mergeți să depuneți/ ridicați un colet (de) la Poștă. Ce se întâmplă? Stați o groază de timp la coadă pentru că angajatul trebuie să proceseze de două ori datele coletului: o dată pe calculator, a doua oară pe hârtie. De ce? Pentru că Europa ne-a cerut peste tot evidența informatizată. Numai că nouă nu ne folosește la nimic. La noi ceea ce contează peste tot e hârtia scrisă și semnată de mână și, dacă se poate, cu multe ștampile. Hârtia pe care o „ai în mână nu-i minciună”; ce-i în calculator, nimeni nu știe. Oamenii vor hârtii și, ca atare, dublarea lor de înregistrarea datelor în „sistemul informatic” (decisă prin cine știe ce hotărâre de guvern, ca urmare a unei „recomandări europene”) îi încurcă: le dublează timpul de așteptare. De ce e mai bine să ai hârtii decât evidență informatizată? Pentru că hârtiile se mai și pierd, mai dispar în inundații și incendii, se așază cuminți în sertarele „cui trebuie” și apoi apar fix „când e nevoie” de ele. Informatizarea are – între altele – ca scop transparența circuitelor birocratice. Or, dacă s-ar implementa transparența asta, cum ar mai dispărea 40% din fonduri în administrație?! Și apoi, „procesarea” hârtiilor presupune personal: unul o ia, altul se uită la ea, al treilea întreabă ceva, al patrulea spune că nu e bună și tot așa. Cine spune personal spune angajări; mai exact, angajări la stat, adică job permanent (esențial pentru cine vrea să ia un credit din bancă), statut de funcționar și dreptul de a-i impozita ușor pe cei ce stau la coadă la ghișeu. Angajările acestea sunt mană cerească pentru o generație de tineri pe care școala i-a rebutat cu diplome și care în Occident n-ar putea merge decât la munci manuale.

Al doilea exemplu: vreți să mergeți – pentru dumneavoastră sau cu un apropiat – la medic. Mai întâi, trebuie să treceți pe la medicul de familie. Rolul acestuia în țările dezvoltate e acela de consilier medical al familiei: el cunoaște toate problemele, el vede tabloul complet (pe care niciun specialist nu-l are în fața ochilor întreg) și, ca atare, el e în măsură să le dea clienților lui cele mai adecvate recomandări. La noi, cu rare excepții (bazate, de regulă, pe prietenii), medicul de familie – cerut de „normativele europene” – nu e decât o formalitate obligatorie pentru a ajunge la spital. Dar, ca să ajungeți acolo, trebuie să mergeți personal să vă înscrieți. Nu există nicio variantă online, iar cea prin telefon – întotdeauna fix – e inutilă, căci telefonul nu funcționează. Apoi, când vă prezentați la data convenită, trebuie să așteptați, câteodată ore întregi. Căci doctorul își face treaba, dar nu există noțiunea de manager în spital. Managerul este cel a cărui atribuție constă în faptul de-a face ca lucrurile să meargă mai bine în instituția de care răspunde. Ar trebui să stea nu în birou, ci pe culoare, cu ceasul în mână, preocupat de optimizarea intrărilor la cabinete. Dacă aveți nevoie de mai multe consulturi, asta înseamnă zile întregi petrecute pe holurile spitalelor. Din rațiuni de neînțeles, în România, acestea – la fel ca și gările – sunt foarte slab dotate cu scaune. Ca atare, veți sta (în ciuda problemelor pe care le aveți) împroptind pereții. Morala? La un moment dat, cedați și preferați să mergeți „la cabinet”, contra cost. Asta, deși vi se retrage lunar, din salariu, cota cuvenită plății de la CNAS. Și atunci „recomandările europene” nu sunt decât modalitatea prin care statul vă constrânge deopotrivă să vă plătiți asigurarea și consultul la privat (adesea, tot la doctorul de la stat).

Oamenii obișnuiți nu vin în legătură cu teoriile integrării și cu cele ale pieței comune. Nici cu fondurile europene. Ci, mai curând, cu asemenea disfuncționalități. Ele sunt – cel mai adesea – produsul ciocnirii a două moduri de a gândi: unul, în care primează relațiile feudale, dreptul șefului de a face ce vrea el, obligația tributului inferiorilor față de superiori, mita, șantajul, amânarea, conservatorismul inerțial, și altul, care valorizează eficiența, organizarea, adaptarea la necesitățile clientului, răspunsul rapid și ameliorarea disfuncționalităților. Hibridarea lor a produs și produce monștri. Iar culmea cinismului e faptul că aceia care profită cel mai mult de beneficiile europene, atunci când sunt întrebați de ce s-au schimbat atât de puțin lucrurile din resortul lor, acuză „normele europene”, care nu le îngăduie să facă tot ce vor.

Noi înșine ar trebui să ne gândim la acest lucru: „funcționarii europeni” pe seama cărora adunăm toate relele de care ne lovim zilnic nu sunt doar cei de la Bruxelles, ci și cei de la ghișeul la care am fost astăzi. Și, înainte de-a ne simți frustrați sau de-a exploda (alături de „suveraniști”), să ne comportăm acolo, la ghișeu, ca niște cetățeni europeni. Nu ca români amărâți care așteaptă ca „domn’ șef” să catadicsească a se uita la ei. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22