De același autor
În mod surprinzător – pentru cineva neavizat – reformele educaţiei cad mereu în gol. Sarabandei de vorbe, de cifre şi de apeluri mobilizatoare (cu “priorităţi naţionale” şi “viitorul nostru”) nu-i mai urmează decât un nou şir de formulare, apatia celor care trebuie să le completeze şi indiferenţa crispată a restului societăţii, obişnuite să se aştepte mereu la mai rău. Pasiunea schimbării în bine pare a se fi stins cu totul, iar invocarea “reformei” s-a golit de conţinut. Aceiaşi “înalţi” funcţionari (centrali sau locali) rostesc aceleaşi discursuri – împănate cu două-trei neologisme şi/sau anglicisme – aceleiaşi mase de dascăli timoraţi şi prost plătiţi, pentru care singura schimbare reală o reprezintă creşterea birocraţiei şi degradarea continuă a calităţii elevilor/studenţilor. Uniunea Europeană ne cere imperativ reforme (ca o condiţie a acordării fondurilor puse la dispoziţia noastră), însă mai nimeni nu doreşte aceste reforme. Cu toţii am înţeles că beneficiarul lor ultim nu e nici elevul/studentul, nici dascălul, ci nenumărătele trepte administrative care îi “monitorizează” în permanenţă pe amândoi. Funcţionarii “superiori” sunt singurii interesaţi de aceste lucruri; nu pentru că ar crede în reformă (cei mai mulţi sunt de un cinism ce frizează mizantropia), ci pur şi simplu pentru că au nevoie de banii veniţi în contul acesteia. La toate nivelele s-au organizat reţele impecabile ale sifonării banilor europeni şi/sau publici, s-a creat o diviziune a muncii şi o specializare care ar merita studii temeinice. Atâta timp cât nimeni nu le va face, avem puţine şanse de a înţelege acest ultim avatar al eşecului modernizării pe care ne e dat a-l trăi.
Cu ceva timp în urmă, vorbind despre strarea actuală a universităţilor româneşti, situam originea problemelor pe care astăzi le vedem în chip manifest la începutul – jumătatea anilor ’90 (în speţă în epoca în care au apărut mai întâi universităţile private, apoi s-a generalizat sistemul taxelor la stat). Mi se părea că lucrurile au început să se îndepărteze de menirea lor în momentul în care nişte oameni destul de comuni, care nu aveau obişnuinţa câştigului, au dat de bani. Din acel moment singura – repet, singura – logică a sistemului universitar au fost banii. Nu se punea problema, în România acelui timp (şi cu atât mai puţin în anii ce au urmat) a unei dezvoltări a calităţii educaţiei, dimpotrivă, momentul era pentru extindere. Efectul acesteia din urmă a fost – mai ales din momentul în care numărul studenţilor nu a mai urmat prognozele de creştere (care stăteau la baza normelor suplimentare) – prăbuşirea spectaculoasă a nivelului învăţământului dispensat de universităţi. Majoritatea universităţilor de azi oferă cunoştinţe care, cu puţină generozitate, pot fi asimilate nivelului Wikipedia: o mulţime de date banale, aproape fără nici o coerenţă şi nici o relevanţă. Întrucât cei ce le debitează n-au fost niciodată în situaţia de a le verifica valoarea pe piaţă, ele nu sunt decât un pretext menit a justifica existenţa universităţilor, a profesorilor şi a veniturilor acestora.
Mult timp după ce am desfăşurat aceste reflecţii m-am întrebat cum a fost cu putinţă această degenerescenţă a corpului profesoral, fără ca nimeni să protesteze. Sigur, banii – care au curs generos vreme de un deceniu şi jumătate, creşterea exponenţială a studenţilor – care masca faptul că procentul celor interesaţi e constant, ramificarea domenială şi posibilităţile rapide de angajare a lor (mai ales la stat) – care creau iluzia unei utilităţi a învăţământului universitar şi, nu în ultimul rând, orizontul ascendent al României dintre 1999 şi 2009 au făcut ca disfuncţionalităţile învăţământului superior să rămână în umbră. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii s-ar fi cuvenit să se audă voci care să atragă atenţia asupra a ceea ce se întâmplă şi a urmărilor lucrurilor în desfăşurare. Faptul că asemenea voci nu s-au auzit atestă că adevărata criză a educaţiei superioare e mai adâncă şi mai veche decât jumătatea anilor ’90. Când a început de fapt ea?
Într-o pagină celebră şi mereu citată, Maiorescu spunea, referindu-se la timpul lui, că “înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi şi am falsificat instrucţiunea publică.” Două generaţii mai târziu, Nae Ionescu şi Blaga vorbeau cu iritată condescendenţă despre generaţia lui “Mortu”. Eliade, Ionescu şi Cioran aveau o foarte selectivă consideraţie faţă de dascălii lor şi păreri deloc măgulitoare despre universitate. “Reforma” din 1948 a scuturat din temelii edificiul universitar şi l-a blocat în incapacitatea de-a reveni la ceea ce fusese în interbelic. Şi totuşi, să nu fim nedrepţi. Poate că Maiorescu avea motive să deplângă starea vieţii academice la 1875 (deşi, să nu uităm, tocmai aceea e “epoca marilor clasici”) şi mimetismul unei societăţi fascinată de módele străinătăţii, însă o generaţie mai târziu aveam universitari cât se poate de serioşi. Rădulescu-Motru, Iorga, doctorul Cantacuzino, Emil Racoviţă erau – deja – perfect racordaţi la lumea intelectală a Occidentului. Poate că, aşa cum bine a observat d-l Patapievici, nu şi-au dat întru totul măsura în ţară (în absenţa unei pieţi a ideilor care să-i stimuleze la mai mult), dar – în ciuda criticilor celor ce le-au urmat – ne-au ridicat la un standard cultural întru totului similar celui al lumii civilizate. Generaţiei lui Blaga, Gheorghe Brătianu sau Francisc Rainer îi e dat să poată funcţiona plenar la parametrii unei culturi de calitate; avem astfel savanţi care nu doar discută de la egal la egal cu colegii lor din marile capitale ale lumii, ci vin cu o viziune proprie şi sunt capabili să susţină acea dezbatere de frontieră care face ştiinţa să avanseze. În acelaşi timp, industria, care se dezvoltă în ritm accelerat după 1920, îşi produce proprii specialişti, cu nimic mai prejos decât cei occidentali. “Tinerii furioşi” ai anilor ’20 – 30 nu mai au nici un complex cultural: cine citeşte jurnalele lui Eliade sau textele tânărului Cioran (ori bibliografiile lui Nicolae Mărgineanu sau cele ale lui Nicolae Petrescu) vede cum, la o vârstă încă juvenilă, aceştia asimilaseră perfect tropii discursului cultural european şi erau up to date cu lucrările semnificative ale momentului. Ceea ce pentru ei constituie un eşec e capacitatea de difuziune şi, implicit, de mobilizare – ceea ce înseamnă: de civilizare – a unor mase altmiteri inerte (căci rămase în afara valului modernizator al mediilor urbane) a culturii vehiculate de generaţiile precedente. Dar, luându-i în serios, pierdem în umbra criticii lor opera lui Spiru Haret, a medicilor rurali şi a echipelor Profesorului Gusti. În 1948 lucrurile se răstoarnă: domeniile umane – din care venea cea mai puternică opoziţie la schematismul dogmatic al comunismului – sunt ireversibil mutilate, în vreme ce cele tehnice sunt încurajate, în linia industrializării accelerate promovate de regim. Dar nici măcar catastrofa indusă umanioarelor nu e în măsură să oprească inerţia bună a formaţiei interbelice: pe de o parte regimul tolerează – din raţiuni de propagandă – figuri majore ale lumii anterioare (precum Tudor Vianu sau George Călinescu), care prin simpla lor prezenţă constituie un contrast la ideologia oficială, pe de altă parte tocmai primitivismul acestei ideologii o face uşor reperabilă şi evitabilă în cercurile culturale care mai supravieţuiau. În anii ’50 – ’60 “lumea bună” – cea care alcătuia mediile culturale – trăieşte încă în siajul interbelicului. Corespondenţa dintre Radu Stanca şi Ion Negoiţescu, ori jurnalele lui Nicolae Balotă sunt o bună mărturie.
Teza mea este aceea că adevărata ruptură culturală nu se produce în ’48, ci mult mai târziu, prin anii ’70 – ’80[1], în speţă în momentul în care supravieţuitorii generaţiei interbelice sunt pensionaţi şi, în locul lor, ajung în universităţi oameni produşi în anii ’50 – ’60. Aceştia, în mod manifest (exceptând rarele cazuri de transmitere familială – Hadrian Daicoviciu ar fi exemplul cel mai bun), nu mai au anvergura predecesorilor lor. Educaţia le fusese deformată şi cultura lor era obiectul unei pseudomorfoze. Ne place sau nu, acesta e adevărul ultim al studiului: un scholar se formează în prima tinereţe; liceul, apoi universitatea şi anii doctorali sunt perioada marilor acumulări. Iar acestea au două repere fundamentale: textele majore care constituie structura de rezistenţă a oricărei discipline şi marii profesori, cei capabili să dea viaţă acestor texte şi să le insufle învăţăceilor dorinţa de a traversa purgatoriul studiului lor. În afara acestora, universitatea nu e decât un analog al fabricii, iar educaţia un pseudonim al producţiei. Purtat de elanul său constructivist, comunismul românesc considera că poate produce – pe ruinele şcolii distruse – mase de absolvenţi de studii superioare la fel cum fabricile produc tractoare. Efectul îl constituie generaţii de tineri care deşi învaţă mai mult, au o cultură infinit mai precară decât cea a celor care i-au precedat. Dincolo de ideologizarea – fatală – a disciplinelor umane, “producţia” de serie impune o anumită standardizare şi schematizare a conţinuturilor cunoaşterii. Structura internă a gândirii la lucru – metodologia – e exhibată şi ţinută a înlocui (şi a funcţiona ca scurtătură în raport cu) multiplicitatea surselor şi analiza menită a afina spiritul de observaţie. Sursele însăşi sunt foarte sărace: aproape toată creaţia dinaintea instaurării comunismului e prohibită (din varii motive, mergând de la condamnarea autorului, la prezenţa “Fundaţiilor Regale” pe copertă), iar contactele cu străinătatea – esenţiale pentru actualizarea informaţiilor – sunt (pentru 16 ani) practic suspendate. Dacă generaţiile vârstnice se repliază pe sursele acumulate în vremurile lor de glorie, tinerii nu au acces decât la informaţia oficială şi la fragmente – intens mitizate – de bibliografii găsite aleatoriu. La finele studiilor, oamenii aceştia sunt disciplinaţi, dar nu formaţi. Însă, în definitiv, nu acesta şi fusese obiectivul Partidului? Când, după 1964 – şi până prin 1975 – ’76, se reiau contactele cu străinătatea, pentru cei mai mulţi tineri universitari ele vin prea târziu. Cei care ies în Occident nu mai ajung ca să se formeze ci ca să citească ceea ce nu puteau citi în România. Doar în măsura în care aleg să rămână acolo şi să reia – în ritm accelerat şi pe cont propriu – episodul formării se pot integra în acea lume. Dar fericiţii ieşiţi (şi întorşi) trăiesc acut drama inadecvării lumilor: informaţia occidentală nu are nici o circulaţie în România care trăieşte în continuare în disciplina strictă (inclusiv a cunoaşterii) anilor ’50, din care fuseseră evacuaţi ruşii. În plus, cei care ieşeau erau ei înşişi mult mai puţini decât necesarul învăţământului superior. Puţine fiind (atât la nivelul oamenilor, cât şi la cel al publicaţiilor), contactele cu străinătatea pot fi atent supravegheate. Iar această supraveghere – cu grade variabile – e omniprezentă în umbra ameninţării “Tezelor din aprilie”. Ceea ce se naşte în siajul ei e o formă degradată a mandarinatului cultural: la fel ca în Evul Mediu, profesorul întors de dincolo e singurul deţinător al cărţii (al cărţii decisive în domeniul lui), din care împărtăşeşte oracular unor studenţi perplecşi.
Vreau să fiu bine înţeles: nu judec şi cu atât mai mult, nu acuz. Cred că în marea lor majoritate, oamenii aceştia intraţi în universităţi după 1964 erau conştienţi de ecartul faţă de de generaţia care-i preceda, (cei) ajunşi în Occident, au încercat să recupereze cât au putut, iar întorşi în ţară s-au gândit – cu toată generozitatea – să împărtăşească cât mai multora esenţialul experienţei lor străine. Din această generozitate s-a născut un tip aparte de literatură, care va marca întreaga cultură română. Culturii interbelice i s-ar fi putut reproşa eclectismul ei: o mulţime de lucruri traduse şi publicate, fără o legătură clară între ele, cu uimitoare reuşite, dar şi cu goluri de neevitat. Comunismul vine cu o viziune centralizatoare şi totalitară: de acum se înaintează “cu întregul front” al cunoaşterii, iar expresia acestei ofensive – “corect” dirijate – e “manualul unic”. De unde, înainte vreme, omul îşi putea compune (sigur, cu riscul căderii în dilentantism, dar şi cu şansa găsirii a cee ce-i corespunde cu adevărat) propria viziune domenială, de acum era “îndrumat” de “cele mai competente autorităţi” pe calea sigură a cunoaşterii validate. “Manualul unic” al anilor ’50 e impus (şi, tocmai de aceea, puţin prizat); abia în anii ’60 – ’70 (după ce scapă parţial constrângerilor ideologice) devine căutat. Când spun “manual unic” nu mă refer în primul rând la manualele şcolare, ci la cursurile universitare şi, în general, la sintezele domeniale care apar în această perioadă. Ele sunt, pentru masa publicului cititor (începând cu elevii şi studenţii – proveniţi, cel mai adesea, din mediul rural) nu doar principala, ci adesea singura sursă de cunoaştere autorizată existentă pe piaţa timpului. E de la sine înţeles că orice cunoaştere individuală, în evoluţia ei, întâlneşte – ca etape obligatorii – la un moment dat manualul şi cursul universitar. Acestea sunt sinteze menite a panorama cunoştinţele unui domeniu şi a-i da tânărului orizontul în care-şi poate înscrie căutările. Manualul concentrează ceea ce cercetarea desfăşoară. Problema apare atunci când dincolo de manual nu mai e nimic, când sinteza realizată de el ţine loc de cercetare şi în afara lui nu mai e nici o cunoaştere de desfăşurat. Atunci, inevitabil, se ajunge într-o cultură a aluziei, a trimiterii, a surselor devenite mythes, rêves et mystères, la care nu avem acces, dar în care e bănuită o cunoaştere cvasi-esoterică. Literatura prohibită (şi subiectele ei) se încarcă cu o aură de importanţă pe care – în fapt – studiul lor aplicat nu ar justifica-o. Aşa se întâmplă cu cărţile interbelicului, cu diverse subiecte căzute, pe diverse căi, din Occident în lumea noastră (psihanaliza, religiile orientale, spiritualisme de tot soiul) sau chiar cu literatura cu circuit restrâns (de pildă cea teologică) publicată în acei ani. Varianta degradată a acestei mitologii a surselor inaccesibile e teoria conspiraţiei; nu e de mirare că aceasta a prins atât de mult tocmai la oameni cu studii, pentru că ei sunt cei care – în timp – au dezvoltat complexul unei “alte cunoaşteri”, “adevărate” şi transistorice.
Însă dincolo de aceasta, e o corupere subtilă – deoarece-i speculează generozitatea – a funcţiei dascălului: scriind varii manuale (cursuri, istorii domeniale, sinteze, cărţi de popularizare, etc.), acesta devine, aproape fără să-şi dea seama, un rezumator (sau, dacă ne gândim la complementul manualelor – “culegerile de texte”, care înlocuiesc traducerile in extenso – un traducător). În mod insidios, manualul – care e o înşiruire didactică (adică mecanică) de rezumate – ia locul tratatului – care e viziunea proprie asupra domeniului de studiu în care un autor îşi dă măsura. Nu doar că pentru elevi şi studenţi orizontul cultural se rezumă la manual/curs, dar profesorul însuşi decade de la niveul gândirii asupra textelor fundamentale cu optica ultimelor cercetări (şi în dialog cu acestea) la cel de compilator al unor materiale altminteri indisponibile pe piaţa autohtonă a ideilor. Şi cum totul e menit declinului în această lume, nici aceste compilaţii n-au putut scăpa fatalităţii: cei care le-au preluat ca “surse” le-au “sintetizat” la rândul lor cum au putut, adică – cel mai adesea – simplificându-le, rezumându-le şi parafrazându-le. Ele, la fel ca seriile din sintagme din comentarii (le ştiţi: “Luceafărul literaturii române”, “filosoful poet şi poetul filosof”, “spaţiul carpato-danubiano-pontic”, etc. şi – în fruntea tuturor – “societatea socialistă multilateral dezvoltată”), au devenit în aşa măsură bunuri comune încât nimeni nu şi-a mai pus problema originii lor. De la simple sintagme la pagini întregi, de la vorbe de duh la traduceri compacte, lucrurile au început să se rostogolească de la un purtător la altul cu toată libertatea asocierilor conjuncturale. Aşa se face că nimeni n-a considerat că plagiatul prin rezumare ar fi ceva ilicit. Pur şi simplu condensai textul de manual/comentariu (căci la sursa lui nu aveai acces) – referinţa fiind adesea subânţeleasă – şi treceai mai departe. Astăzi, când plagiatul e denunţat ca o practică ilicită, mulţi nu înţeleg ce li se reproşează. Au rezumat alte rezumate, au tradus (şi au dat în nume propriu) texte care altminteri nu se găseau sau nu ar fi trecut (de cenzură, de piaţă) sub numele autorului lor. Oamenii aceştia se întreabă: faptul de-a pune în circulaţie idei se cheamă plagiat? Nu faptul că lucrul incriminat e furat e problema lor (furtul de idei fiind “politică de securitate” în comunism şi “strategie de supravieţuire” în capitalism), ci acela că au reintrodus ceea ce-au furat în circuitul pieţei domeniale. Şi multora cred că li s-ar părea normal să fie lăudaţi, nu acuzaţi pentru plagiat, parafrază şi rezumat. În lumea noastră bizară, plagiatul nu e considerat un furt, ci un act de generozitate: treci mai departe ceva care te-a marcat. Aproape la fel ca micile fraze sapienţiale – cu autor incert – postate pe Facebook. În plus, probabil oamenii aveau impresia că făcând aceste compilaţii realizează o breşă în edificiul masiv – de la început până la sfârşit – al ideologiei oficiale. În fapt, în acest jeu de dupes, ideologia era cea care câştiga: singura reuşită a autorului era micul pasaj, care se reducea rapid la o aluzie (dată fiind slaba circulaţie a cursurilor universitare) ce zbura din gură în gură. Nimeni nu o putea verifica sau desfăşura pentru că nu avea acces la surse şi rolul acestor aluzii nu era altul decât cel voit de putere: a detensiona o lume ţinută sub monopol ideologic. “Libertatea” obţinută astfel – faptul de a-i putea cita pe Nietzsche, pe Wittgensein sau pe Cioran – era foarte iluzorie. În fapt, ea le dădea unor persoane pe care autoritatea statală le ţinea într-o marginalitate impusă iluzia unei superiorităţi acceptate tacit de destinatarii aluziei. Dar nimic mai mult. De la început până la sfârşit, puterea comunistă e cea care a fixat temele dezbaterii academice. Involuntar, universitarii i-au căzut în capcană: rezumând, au produs o cultură a rezumatului pe care diversele “Consilii de Stat” o puteau supraveghea (şi direcţiona – a se vedea ascensiunea naţionalismului şi “recuperările” ce-l însoţesc) cum voiau. Şi încă ceva: aşa cum o ştim cu toţii, rezumatul onest şi sinteza rezumatelor e ceva ce se învaţă într-un liceu bun sau în primii ani ai facultăţilor. A-i reduce pe universitari la această activitate revine la a-i infantiliza cu bună ştiinţă.
Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, anii aceştia – ’70 – ’80 – sunt şi cei în care universităţile sunt luate cu asalt, dat fiind că diploma de studii superioare devine calea cea mai eficientă a unei urbanizări rapide. Asta face ca examenele la universitate – în contextul unui numerus clausus planificat de Partidul-Stat – devin tot mai dificile şi, pe cale de consecinţă, examinarea tot mai tehnică şi mai mecanică. Această creştere a concurenţei, dublată de reducerea examenului la verificarea corespondenţei dintre răspunsul scris şi textul de manual duce, cu o viteză incredibilă, la explozia industriei meditaţiilor. Privită retrospectiv, ea pare paradoxală. Şi asta din mai multe motive: primul este acela că statul acelui timp era deosebit de suspicios faţă de orice formă de asociere neautorizată de oficialităţi. Ei bine, erau cazuri – legendare – de profesori care-şi instalaseră table în casă şi meditau serii de câte 10 – 15 elevi odată. În mod straniu, Partidul nu reacţiona în nici un fel. Apoi, cel puţin formal, se discutatu lucruri ce ţineau de cultură, pentru care alţi cetăţeni erau supravegheaţi. Nu şi meditatorii. Nu în ultimul rând, potrivit legislaţiei timpului, meditaţiile ar fi intrat uşor la rubrica “venituri necuvenite” (şi – dacă-l credem pe d-l Sima – nu erau deloc venituri neglijabile). Şi totuşi, acelaşi stat care sălta mereu câte un acar Păun pentru delapidarea unor bunuri destul de incerte nu părea deloc interesat de dezvoltarea exponenţială a meditaţiilor acelui timp. În schimb, toată lumea era: erau cunoscuţi profesorii – mai ales cei universitari – şi faptul că viitorul candidat trecea prin sufrageria lor părea a fi o garanţie a faptului că, devreme ce e cunoscut de cel ce face subiectele şi corectează lucrările, a domesticit puţin implacabilul fatum. O explicaţie banală ar fi aceea că şi “tovarăşii” îşi trimiteau odraslele la aceiaşi meditatori şi, ca atare, nu era în intresul lor să denunţe o afacere la care participau. Dar să nu reducem statul acelui timp la nişte banale complicităţi umane; dacă ar fi vrut, ar fi putut interveni. Problema e aceea că nu voia să intervină; sistemul meditaţiilor convenea puterii comuniste. Mai întâi de toate pentru că oamenii aceia făceau pe cont propriu o muncă pe care şcoala acelui timp (în mod particular Liceele Industriale) era din ce în ce mai puţin capabilă să o facă. Altfel spus, meditaţiile creşteau “nivelul educativ” al tinerilor fără ca statul – absorbit în alte preocupări – să investească ceva în învăţământ. Apoi pentru că oamenii aceia (profesori şi elevi) nu se adunau pentru a dezbate sensul culturii şi rolul ei în lumea acelui timp, ci pentru a învăţa în comun ceea ce statul nu reuşea să le inculce la şedinţe: supunerea. Ce altceva era mnemotehnica manualelor, a comentariilor şi a problemelor – tip din culegeri decât un exerciţiu interior de adecvare precisă (şi fără rest) la o solicitare exterioară? În ciuda a ceea ce se spune astăzi, oamenii acelui timp nu învăţau carte, ci învăţau să răspundă, prompt şi eficient, unei comenzi venite “de sus”. Oricât de straniu ar părea, Ceauşescu a descoperit – pe acest teren – că poate obţine prin cointeresare mai mult decât obţinuse Dej – în alte “câmpuri” – prin frică. Exerciţiul acesta al disciplinei absurdului (al învăţării pe de rost a unor texte, formule şi sintagme pe cât de plate pe atât de abstracte), cel al obedienţei de tip perinde ac cadaver (ce consta în reproducerea mot-à-mot a textului învăţat), era, în ultimă instanţă, mai eficient pentru cei tineri decât armata. Căci în armată tinerii se pot solidariza în faţa celui ce le dă un ordin arbitrar, însă pentru examen fiecare e singur şi pentru a reuşi trebuie să interiorize ceea ce i se cere şi să facă dovada că a interorizat-o mai bine decât alţii. Profesorul, la rândul lui, era redus la rolul de simplu repetitor (ceea ce, pe vremuri, erau tutorii şi pedagogii claselor de liceu). E limpede că nu intrau în joc cunoştinţele lui domeniale (decât ca arabescuri ale discuţiei); el trebuia sa-i înveţe pe elevi manualul şi debitarea acestuia în form(ul)ele impuse de examen. Culme a cinismului: tot el era şi cel care făcea subiectele de examen, şi cel care corecta. Faptul că îi era luată complet demnitatea profesională (prin reducerea timpului liber la ore de meditaţii) şi vocaţia proprie (încurajarea gândirii libere înlocuită de reproducerea mecanică) era, încă de pe atunci, compensat de banii (şi “atenţiile”) care păreau a mai lustrui ceva din blazonul unei categorii pe care comunismul o marginaliza tot mai mult. Dar tocmai practicând – ca autor de manuale, de comentarii, de subiecte de examen şi ca meditator şi corector – mereu această disciplină a repetiţiei universitarul ajunge să substituie în el însuşi gândirea cu un formalism mecanic. A cădea de la libertatea gândirii şi de la farmecul balcanic al formulării în stereotipia formală a manualului – iată destinul universitarului în anii ’70 –’80. Acesta e, de fapt, motivul pentru care puterea comunista nu s-a opus nici o clipă, ba chiar a tolerat cu bunăvoinţă meditaţiile. Finalitatea lor ultimă era devastatoare şi pentru elevi, şi pentru profesori: ceea ce nici unii, nici alţii n-ar fi făcut obligaţi (poate nici bătuţi, ca-n anii ’50) pe marginea “Scânteii”, o făceau de bunăvoie pe marginea unui manual scos de o editură de stat. Nu manualul era aici în joc, ci pattern-ul comportamental pe care-l educa supunerea învăţătă temeinic. Nu întâmplător, în acea “epocă”, cele mai eficiente figuri culturale nu sunt – precum în interbelic – marii dacăli, ci marginalii (Constantin Noica e cel mai bun exemplu), inclusiv marginalii din universităţi.
Ce rămâne dacă tragem linie? O cultură de manual, de comentariu şi de meditaţii. Cu adâncă tristeţe, dar asta e cultura României din iarna lui ’89. Vectorii acestei culturi sunt profesorii şi în mod particular cei care au intrat în universităţi după 1964. Lipsiţi de şansa unor studii serioase în prima tinereţe, de contactul cu sursele şi cu mediul apusean în care se dezbat ideile, ei produc compilaţii menite a substitui biblioteci oneste şi libera circulaţie a ideilor. Produc un ersatz de cultură care, într-o lume supusă presiunii ideologice, e lecturată “ca şi cum” ar fi o fereastră spre adevărata cultură. Vă rog gândiţi-vă un pic la somităţile domeniului d-voastră: câţi sunt cei a căror operă (dinaintea granturilor şi a “proiectelor europene”) e altceva decât o înşiruire – mai mult sau mai puţin reuşită – de rezumate? Cum au rezistat toate acestea nu Internetului, ci deschiderii frontierelor informaţiei de după 1990? Care e statutul lor astăzi, când – faţă de anii ’70, la care trimiteau cunoştinţele autorilor lor – paradigmele domeniale şi temele de discuţie s-au schimbat de mai multe ori? Mă miră faptul că nimeni nu a observat un lucru banal: la aproape toate facultăţile cu profil umanist, cursul de “Introducere în…”, care se face cu anul I, e ţinut de profesorul titular, iar cursurile specializate, din anii terminali, de asistenţi şi de lectori. S-ar putea obiecta că, aflându-se la capătul carierei, cel mai vechi în domeniu are şi cunoştinţele, şi tactul pedagogic pentru a se adresa cel mai adecvat celor ce vin pentru prima dată în facultate. Aşa sa fie oare? Nu ştiu, dar vă îndemn să vă uitaţi pe programele acestor cursuri de “Introducere în…”, multe din ele disponibile pe Internet. Mie unuia îmi amintesc de cultura de manual, de comentariu şi de meditaţii (e drept, ajunsă în etapa power-point-urilor, căci manualul însuşi a degenerat şi s-a subţiat pe măsură ce s-a formalizat). Numele celor trei, însumat, e deprofesionalizare. Reduşi la textul standard, lipsiţi de surse, de materiale alternative, de toată capilaritatea presei domeniale, ieşiţi din marile dezbateri şi dispute în margea aparatului conceptual, cei mai mulţi din universitarii noştri trăiau în anii ’80 din prestigiul Profesorului interbelic şi din banii de meditaţii. Sunt convins că cei mai mulţi dintre ei erau oameni oneşti, care – într-o altă lume – ar fi performat în cu totului alţi parametri (evident, unii nu ca universitari). Când lumea noastră s-a schimbat, în 1990, pentru cei mai mulţi dintre ei era prea târziu. Cadrele gândirii, “metoda” şi textele de bază au rămas aceleaşi. S-au mai adăugat câteva lucruri venite fie din explozia editorială, fie din şansa unor burse în străinătate[2]. Dar structural, gândirea oamenilor a rămas aceiaşi. Iar recuperarea lor tardivă de către universităţi particulare (precum “Spiru Haret”) şi/sau provinciale le-a oferit ocazia de a-şi încununa cariera cu o nouă ediţie – cel mai adesea contrasă – a clasicului lor manual (după care au învăţat zeci de generaţii de studenţi). Înainte de această parcare a vârstei târzii, cei mai mulţi dintre ei şi-au ales urmaşii – diferiţi, dar nu foarte mult. Poate cei mai diferiţi sunt cei de la catedră, unde omul mai păstra nostalgia unei şcoli pe care n-a apucat s-o facă. Şi cei mai puţini diferiţi sunt cei din administraţie (ministerială sau universitară), cărora le-a fost încredinţată sarcina de a corci limbajul manualului, al comentariilor şi al meditaţiilor cu new-speech-ul fondurilor europene. Iar aici, trebuie să recunoaştem, cei mai mulţi “delfini” au reuşit. Noua “limbă de lemn”, cu formularele şi cu XL-urile ei, are farmece care l-ar seduce şi pe Ceauşescu. Iar reprezentanţii ei sunt genul de oameni care vorbesc pe la “trainiguri” cu o înflăcărare robotică despre şansele (întotdeauna) viitoarei “reforme”, iar mai apoi, în particular, suspină după “şcoala de altădată”, cu manualele, comentariile şi meditaţiile ei. Mai că-ţi vine să crezi că cea mai bună reformă ar fi una care să ne întoarcă de unde am pornit.
Mai e un lucru de spus: manualele, comentariile şi meditaţiile au închis cunoaşterea umanistă din anii comunismului într-un ghetou. Dedicaţi manualelor şi meditaţiilor cei mai mulţi profesori au pierdut complet contactul cu lumea[3]. Când, mai mult de nevoie, după Revoluţie, au fost în situaţia de a-l relua, el a avut (şi are) un caracter formal şi stângaci, de şedinţă de Partid la care se mai îngăduie câte o glumă pentru “destinderea atmosferei”. E greu de spus ce “cercetare aplicată” şi ce “impact social” poate ieşi din asemenea (ne)întâlniri şi (in)adecvări. Cerinţele impuse de “standardele europene” au exact aceeaşi rezonanţă ca şi subiectele examenelor de altădată: oamenii învaţă mecanic un limbaj, scriu munţi de maculatură şi “se fac că fac” ceva pentru a se vedea cu banii în cont. Ceea ce a uitat Ceauşescu (şi Dej, şi Stalin, şi toţi cei ca ei) este faptul că reversul supunerii este ticăloşia. Şi de când au dat de bani, oamenii au descoperit şi practica reversului supunerii. Ce înseamnă reforma pentru ei? Să facă ceva? Cei mai mulţi n-ar şti ce să facă – dar există şi activişti febrili – însă şi unii şi alţii sunt lipsiţi deopotrivă de percepţia realului şi de imaginaţie. Iar unii sunt şi prea obosiţi ca să mai facă ceva. De fapt, adevărat reformă, cea pe care o aşteaptă toţi, e una care să-i facă şefi, funcţionari superiori, doctori honoris causa, maeştri emeriţi, care să le dea unora bani, iar altora, pe lângă bani respectul pierdut. Ceva care să facă – în sfârşit – dreptate şi să-i reabiliteze în proprii lor ochi şi în cei ai posterităţii. Iar dacă nu se poate, orice “cade” e bine primit.
O să fiu întrebat, după obicei: dacă lucrurile stau aşa, ce e de făcut? Vă rog să mă iertaţi pentru acest răspuns, dar e singurul pe care îl am: nimic. Nu se poate face absolut nimic. Oricât de trist sau de dramatic ar suna, ştim cu toţii, atât în ceea ce-i priveşte pe cei dragi, cât şi pe noi înşine, că – într-o zi – doctorul ne va spune că nu mai e nimic de făcut. Sunt situaţii – şi nu puţine – când nu mai e nimic de făcut. Situaţia învăţământului universitar e atât de cangrenată în adâncul ei, încât orice măsură paleativă nu face decât să zgândăre rana, fără a o putea vindeca. Un lucru e cert: actualul sistem universitar – făcut, nu născut în acei ani ’60 – ’70 – a ajuns la limita a ceea ce poate face în şi pentru societate. Dacă societatea mai are nevoie de învăţământ universitar (şi, aici, acest “dacă” e foarte serios), atunci va trebui să gândească un cu totului alt sistem. Cârpirea repetată a acestuia nu duce decât la alte formulare, alte “proiecte de reformă” şi alte “strategii de implementare” vehiculate de persoane eterne, care au pierdut particularităţile individuale, pentru a se topi în indiferenţa genului.
Fie-mi îngăduit să închei cu exemplu sau, dacă doriţi, cu o pildă. La Universitatea la care lucrez se dezbate o hotărâre – cum altfel decât – “epocală”. Până acum, toată lumea era normată cu maximum de ore posibil conform legii şi (cu excepţia “personalului de conducere” – e drept, ales de noi) era încadrată pe salarizare minimă. Aşa funcţioneaza “performanţa” în universităţi! Ei bine, acum bătrânii Senatului s-au adunat şi au spus: haideţi să facem o faptă bună – să-i degrevăm pe cei ce fac cercetare de un anumit număr de ore, pentru a se dedica muncii lor. Iată într-adevăr o idee sănătoasă! Numai că… Dacă luăm fişele de evaluare şi ne uităm pe ele, vom vedea că cercetare fac rectorul, preşedintele Senatului, prorectorii, decanii, prodecanii şi şefii de departamente. Cam aşa e cu cercetarea. Dacă nu ar mai face cercetare, i-ar mai alege cineva în funcţii? Şi faptul că sunt în funcţii îi împiedică să facă cercetare? Mai înainte de-a fi funcţionari sunt profesori, nu? Încă odată, ideea e bună. Numai că… Nici Universitatea, nici Ministerul şi nici Guvernul nu au prevăzut nicăieri nişte fonduri de cercetare pentru cei mai vrednici dintre noi. Pe ce vor cerceta aceşti oameni? Pe bănuţii lor puţini? Şi, ajunşi la vîrsta cursului de “Introducere în…”, ce vor (mai) cerceta – dacă nu e vorba de PN-uri şi de “proiecte europene”? Fie-mi îngăduit să fac o conjectură şi, implicit, să-mi asum riscul neconfirmării ei. Bănuiala mea e aceea că vor fi trecuţi la norma minimă, pe criteriul cercetării, iar apoi îşi vor relua orele pierdute astfel ca o a doua normă. Altfel spus, aceiaşi oameni vor face aceleaşi ore, conform aceluiaşi orar, în acelaşi timp, dar pe alţi – mai mulţi – bani. Nu e ingenios? Să faci bani din nimic! Iată tipul de expertiză pe care îl pot furniza universităţile româneşti societăţii. Şi să spună cineva că aici nu e vorba de adecvare la cererea pieţei!
Aş mai avea o singură întrebare pentru cei care m-au urmărit până aici: acest mod de-a proceda face bani din nimic sau face nimic din bani? De răspunsul la această întrebare depinde posibilitatea de a gândi viitorul universităţilor româneşti.
N O T E_________________
[1] La modul academic, când ne referim la anii ’70 avem în vedere al şaptelea deceniu al veacului, adică perioada dintre 1961 şi 1970 ; în limbajul curent, anii ’70 sunt cei care încep cu 7 (1971, 1972, etc.). Pentru simplificarea lecturii voi folosi, de această dată, varianta comună. Aşadar anii ’70 aşa cum îi înţeleg aici sunt cei din intervalul 1971 – 1980.
[2] Au avut şi aici nenoroc, dat fiind că fundaţiile occidentale s-au orientat mai curând către tinerii veniţi pe valul Revoluţiei şi al presei libere.
[3] Ultimii care au păstrat acest conact cu lumea reală au fost inginerii. Din păcate şi ei l-au pierdut, progresiv în anii ’80 (în urma limitării importurilor de tehnologie şi de licenţe din străinătate) şi dramatic după 1990 (odată cu declinul industriilor şi dezinteresul elevilor faţă de Politehnici). Dezindustrializarea şi înlocuirea produselor fabricate pe loc cu cele second-hand aduse din străinătate a însemnat şi pentru învăţământul politehnic o întoarcere la devămăşia dinaintea specializării şi a răspunsurilor gândite pe măsura problemelor.
