De același autor
Cel mai surprinzător – și mai amplu – fenomen care ne-a afectat în ultimele trei (și, în particular, două) decenii a fost migrația de masă a românilor în străinătate. Într-un fel, era previzibilă: după decenii de claustrare forțată, oamenii își doreau să iasă din țarcul în care fuseseră închiși. În plus, mai ales în anii ’90 și 2000, când decalajele de venituri erau astronomice, câțiva ani pe un șantier din Occident se echivalau cu o viață de muncă în România. Pe de altă parte, Apusul avea toate motivele să limiteze migrația din Est și – mai ales – din cele mai sărace țări fost comuniste. Așa se face că, timp îndelungat, în cursul procesului de aderare, am fost sub control în ceea ce privește numărul șomerilor și dezvoltarea unui sistem decent de asistență socială. Europa de Vest dorea turiști, nu migranți. Turismul – dacă am fi învățat la Geografie, am fi știut-o – e, mai înainte de toate, o problemă economică: pentru a călători, a te caza, a mânca, a vizita diverse obiective și a cumpăra suvenire trebuie să ți-o poți permite. Or, în chip manifest în România primelor decenii postceaușiste o infimă fracțiune a populației – în cel mai bun caz câteva zeci de mii la câteva zeci de milioane – își puteau permite această condiție (pentru care erau invidiați de toți ceilalți). Nu e niciun secret: plecarea românilor în străinătate a fost, în cvasitotalitatea ei, o migrație economică.
În sine, nici aceasta nu era neapărat ceva dramatic: pe de-o parte mai plecaseră oameni la muncă în alte țări și înaintea Primului Război sau în interbelic, pe de alta era – în apropierea noastră – un caz concret (cel al fostei Iugoslavii) în care localnicii plecaseră și reveniseră. Ideea muncii în străinătate era aceea a faptului de a câștiga acolo (într-un timp dat) mult mai mult decât s-ar fi putut câștiga acasă și, cu banii astfel obținuți (faimosul capital) a porni o afacere în România. Cred că majoritatea celor care pleacă – în diverse etape și formate după 1990, dar în special după 2002 – o fac cu această idee: că se vor întoarce, vor face saltul pe care condiția lor (în general de muncitori manuali) nu li-o permitea și vor intra în casta „oamenilor de afaceri” autohtoni. Cine sunt ei, cei plecați la cumpăna mileniilor? „Disponibilizații” industriilor ce dispar, tinerii (și maturii) ruralului, pe care colapsul agriculturii îi reduce la economia de subzistență, navetiștii comunismului și „micii meseriași” care se pricepeau la toate. Dincolo, fac orice: muncă fizică, servicii grele și slab plătite (îngrijirea bătrânilor, curățenie, muncă în restaurante). Trebuie că, destul de repede, s-au lovit de o problemă simplă: acumularea capitalului nu era nici pe departe atât de ușoară și de rapidă pe cât au crezut-o la plecare.
Așa că în viața lor a apărut o problemă: dacă rămâneau mai mult în Vest, legăturile de familie – singurele care contau pentru ei – se destrămau inevitabil. Așadar, ori renunțau la proiectul acumulării de capital în Occident și se întorceau acasă (dar la ce? La o situație care se deteriora continuu.), ori își duceau – cum puteau – întreaga familie în țara în care lucrau. Cred că, în majoritatea cazurilor, ultima opțiune e cea care a prevalat. În definitiv, la fel ca în țară, patru mâini sunt mai eficiente decât două. Cei care și-au dus și copiii au fost nevoiți – tocmai pentru că ambii părinți lucrau – să-i integreze în sistemul școlar al țării-gazdă. Numai că micuții au ajuns într-un mediu în care se vorbea altă limbă și se practicau alte coduri culturale. Cu plasticitatea proprie copiilor, le-au deprins cu o viteză uimitoare. În egală măsură, cum vizitele acasă – în România – s-au spațiat tot mai mult, au pierdut contactul cu lumea românească și, din ce în ce mai mult, cu limba română. Sigur, aceasta e limba în care vorbesc (sau, cel puțin, înțeleg) acasă; dar limba lor publică e alta.
M area ruptură s-a produs odată cu criza dintre 2008 și 2012. „Tăierile” salariale și blocarea angajărilor la stat le-au arătat, în chip manifest, celor mai mulți că România e mult prea fragilă pentru a proiecta un parcurs ascendent pe meleagurile ei. Tot atunci, s-a mai petrecut un lucru: a început un exod al tinerilor care descopereau acasă o piață a muncii destul de restrânsă, valorizând în special exact acele munci (fizice) pentru care în Occident câștigau de 10 ori mai mult. Abandonate vreme de aproape două decenii, dezindustrializate, cu posibilități de angajare limitate, orașele noastre nu puteau absorbi masa de tineri care părăseau ruralul. O parte dintre aceștia făceau un ocol prin facultăți, unde pierdeau trei sau cinci ani doar pentru a descoperi că diplomele de drept, economie, management, marketing etc. nu mai reprezentau – ca în primul deceniu de după Revoluție – garanții de angajare în administrația de stat. Or, fără un loc de muncă stabil și un venit în creștere, posibilitatea unui credit pentru o casă (dacă nu erai susținut de părinți) era, practic, nulă. Vreme de un deceniu – între 2002 și 2012 – prețul imobiliarului din România a fost făcut de cei care munceau în străinătate. Ei puteau să acopere, într-un timp scurt, costurile unei locuințe, în condițiile în care se construia destul de puțin. Mulți investeau în case sau apartamente, în speranța că s-ar putea întoarce în România pentru a începe aici viața pe care nu o avuseseră nici înainte de-a pleca și nu o aveau nici în Occident. Însă rezultatul „investițiilor” lor a fost urcarea prețului locuințelor la cote inaccesibile tinerilor.
În esența ei, migrația de masă de după 2008 n-a fost nimic altceva decât continuarea procesului de urbanizare, în condițiile în care orașele românești erau incapabile să mai încadreze tinerii (mai ales cei veniți din rural) aflați în căutarea unui job și a unei locuințe. Ei au fost primii care au descoperit că orice departament sau regiune a Europei e un județ al Uniunii, la fel ca oricare altul de acasă. În tot intervalul dintre 2008 și 2018, faptul de a pleca în Occident e sinonim cu realizarea, iar cei plecați sunt noii „domni”, analogi celor urbanizați în anii ’70-’80. Așa îi vedem cu toții în 2012, în 2014, în 2018 și în 2019, când par a fi factorul decisiv al schimbării din politica românească. Par a fi lucizi, a avea experiența muncii, a banului, a democrației, au o formă de activism și de rapiditate a reacției pe care noi, cei de aici, nu am dobândit-o și – luându-ne după cozile de la ambasade – par mai interesați de situația din țară decât cei rămași acasă. E drept că acele cozi erau menite să producă iritare și celor care stăteau la ele, și celor care le priveau. Pe de altă parte, era la mijloc și un soi de idealizare a mediei: vag, undeva cu toții ne simțeam vinovați pentru milioanele de expatriați (mai ales tineri) care nu se putuseră realiza aici. Intuiam că viața lor nu e ușoară și proiectam în ei un ideal al luptătorului decis care, prin curaj și tenacitate, realizează tot ceea ce și-a propus. Cei plecați deveniseră noii tineri ai Revoluției: victimele și eroii ei, deopotrivă.
Numai că Revoluția a fost alta decât cea pe care ne-o imaginam. Efectul ei a fost acela de a deplasa pendulul către România. Integrată în UE și NATO, țara a beneficiat de fonduri structurale masive care, cu toată corupția și cu toată nepriceperea de acasă, au început să sedimenteze o altă economie. Treptat-treptat, decalajele dintre noi și Vest au început să se reducă. Dovada cea mai bună o reprezintă valurile de turiști care se deplasează – în bună logică a consumerismului (ceea ce înseamnă că au cu ce plăti) – din ce în ce mai departe. Numai că toate acestea au erodat semnificativ reușita expaților. Faptul că oameni rămași acasă, care au făcut mult mai puține eforturi, care n-au sacrificat aproape nimic, au – deja – o condiție similară cu a lor trebuie să li se fi părut ca o adâncă nedreptate. Într-un anumit fel, dincolo de banii lunari, cei plecați au pierdut totul: după două decenii fie nu mai au unde să vină, fie – dacă vin – nu se mai simt acasă, căci nu mai recunosc lumea și oamenii pe care i-au lăsat în urmă. Dar, și mai grav, au pierdut tot ce aveau în față: copiii, pentru care au luptat atât „ca să trăiască altfel”, chiar trăiesc altfel; ca niște tineri italieni, spanioli, francezi, englezi, germani – cu toții pe alte coordonate decât cele ce li se par normale părinților lor. Diaspora a ajuns să numească o generație fără vârstă (undeva între 70 și 30 de ani) și fără loc, care nu mai e aici și nu e (și nu va fi niciodată) acolo. O generație suspendată între lumi, probabil ultima vorbitoare de română și având amintiri de acasă.
Deja în 2020 s-a putut vedea turnura ei către AUR. Cred că nicăieri nostalgia nu e mai activă decât în acest exil. Oamenii aceștia, atomizați de individualismul muncii și de visul câștigului, au avut și au un singur spațiu comunitar: Biserica. Aceasta a investit cu sens frustrările lor față de lumea în care trăiesc și lucrează și i-a lăsat să-și constituie o identitate comună barocă, în care se amestecă de-a valma idiosincrazii, superstiții, contribuții personale, obiceiuri de tot soiul, toate botezate „tradiții”. Astăzi, diaspora îmbătrânește și acasă se întorc tot mai puțini. „Tradițiile” acestea au deopotrivă un rol federator și pe cel de refugii în fața mercantilismului, a indiferenței, a pierderii copiilor, a spectacolului straniu al unei lumi tot mai de neînțeles. Un timp, le-a echilibrat mitul câștigului și posibilitatea revenirii în țară. „Tradițiile” și nostalgia constituie un trecut imaginar, un spațiu al lui „ar fi putut să fie” dacă... lumea ar fi fost alta, oamenii ar fi fost mai buni, noi am fi știut, am fi înțeles... Pe această țesătură de speranțe dezamăgite crește ideologia AUR, așa cum cresc buruienile pe ruinele industriei comuniste. AUR nu-i face eroi pe acești oameni, ci le recunoaște statutul de victime. Iar acesta e, pentru mulți, ultima formă de demnitate.
Pentru cei mai mulți dintre copiii lor, lucrurile acestea nici nu există. Când – la un anumit moment al vieții – își vor aminti de origini (dacă-și vor mai aminti), își vor crea o Românie imaginară fără nicio măsură comună cu cea reală. Și, vizitând-o pe cea de pe hartă, se vor declara dezamăgiți. //
