În mijlocul războiului

Nu puțini au fost cei cărora le-a atras atenția implicarea lui Elon Musk în campania lui Donald Trump și aprecierile – excesive (ale) – acestuia din urmă la adresa patronului companiei SpaceX. Dincolo de episodul biografic al părintelui Musk e aici ceva ce ține mai curând de felul în care acesta gândește viitorul și relația acestuia cu statul. Compania (și campania) spațială a „celui mai bogat om din lume” s-a dezvoltat după ce NASA a renunțat la monopolul programului spațial american și statul (condus pe vremea aceea de Barack Obama) și-a anunțat disponibilitatea de a finanța întreprinderi private care să deblocheze un sistem care sfârșise prin a fi victima reușitei navetei spațiale. La un moment dat, cel mai bine plasat părea a fi Richard Branson – patronul companiei Virgin – care miza pe turismul suborbital, însă cel care s-a impus (grație StarLink-ului și, apoi, capacității de a recupera treptele de bază ale rachetelor) a fost Elon Musk.

E limpede că mișcările acestui program se înscriu nu atât într-o logică națională (fie ea și americană), cât – mai curând – într-una a expansiunii accelerate a tehnologiilor. Primul pas l-a reprezentat investiția de stat într-o întreprindere cu o componentă militară majoră. În definitiv, rachetele balistice capabile să ducă omul pe lună erau dovada patentă a faptului că țara care le deținea (pe vremea aceea fie America, fie URSS) putea trimite ogive nucleare în orice punct al planetei. Când – în 1975 – are loc întâlnirea în spațiu dintre astronauții americani (de la bordul unei capsule Apollo) și cosmonauții sovietici (dintr-un vehicul Soiuz) pare că forțele celor două puteri (aflate în competiția Războiului Rece) sunt egale. Însă, la scurt timp, lansarea programului de apărare spațială Războiul Stelelor marchează net decalajul în favoarea Americii. Colapsul Uniunii Sovietice va consemna înghețarea programului său spațial și, pe cât e de adevărat faptul că rușii au fost cei care au trimis în spațiu astronauții tuturor națiilor după dezastrul navetei Columbia, pe atât e și acela că vectorii lor pentru aceste misiuni au fost variante ale rachetelor Vostok, realizate de Serghei Korolev în anii ’60.

Cum se știe, între timp s-au întâmplat o mulțime de lucruri, dintre care – în ceea ce privește proiectele spațiale – două au fost semnificative: mai înainte de toate, faptul că spațiul, grație sateliților de telecomunicații, a devenit un obiectiv de afaceri private. Al doilea, acela că programul navetei spațiale a permis reducerea costurilor transportului spațial și, implicit, dezvoltarea cercetării spațiale și a economiei satelitare. Mai mult sau mai puțin, dacă primul a fost exploatat și de ruși, și de europeni (și, mai nou, de chinezi și de indieni), cel de-al doilea a fost monopolul exclusiv al americanilor. Numai că începutul mileniului a fost marcat atât prin explozia navetei Columbia la intrarea în atmosferă, cât și prin ieșirea din uz a celorlalte navete spațiale americane. Faptul că Statele Unite au apelat deopotrivă la ruși și la europeni pentru a trimite oameni sau materiale în spațiu arăta clar că programul spațial american se împotmolise. Ca-ntotdeauna în istoria americană, era nevoie de un salt tehnologic pentru a-l debloca.

Ceea ce e interesant e faptul că acest salt nu mai putea fi făcut în regimul clasic al investițiilor de stat, oricât de mari ar fi fost acestea, ci presupunea libera concurență și competitivitatea actorilor din domeniul spațial. Asta este ceea ce înțelege Barack Obama atunci când, în 2010, liberalizează programul spațial. Statul urma să acorde subvenții companiilor care dezvoltau noi tehnologii și erau capabile să urmeze liniile programului fixat de administrație pentru următoarele decenii. Chiar mai mult decât în epoca sateliților, cursa spațială devine o megaafacere. Dintre toate marile companii, a lui Elon Musk e cea care are cele mai spectaculoase rezultate: mai înainte de toate, recuperarea treptelor de bază ale rachetelor pe platforme marine, apoi prinderea lor cu brațele de pe instalația de lansare. Recuperarea – și reutilizarea – treptelor rachetelor înseamnă o economie majoră și, implicit, o scădere a costurilor plasării încărcăturilor pe orbită. Mai mult sau mai puțin – și, probabil, în bună măsură datorită folosirii avangardiste a roboticii cuplate cu inteligența artificială –, SpaceX (și America) sunt, deocamdată, singurele deținătoare ale acestei tehnologii, ceea ce le dă un avans asupra celorlalți concurenți în cursa spațială.

Miza lui Elon Musk pe Donald Trump, a cărui capacitate de-a se arăta impresionat de mari proiecte e bine-cunoscută, poate dovedi faptul că acum e momentul trecerii la un alt nivel: acela în care – din nou – statul american să devină mai mult decât un cofinanțator, un garant strategic (inclusiv la nivelul susținerii financiare) al programului spațial. Care, inevitabil, va alterna componenta economică cu cea militară, cele două fețe ale aceleiași monede. La acest nivel, întrebarea e, evident: va deveni din nou statul american (prin Pentagon sau vreo agenție veche sau nouă) coproprietar al marii întreprinderi gândite de Musk sau, mai curând, acesta va deveni un soi de „regizor” al fondurilor de stat într-un proiect fără măsură comună cu ceea ce s-a făcut până acum? Un lucru e cert: descentralizarea administrativă / economică / financiară a marilor proiecte americane nu va merge până la capăt, ci va păstra această dimensiune recentralizatoare (cel puțin pe anumite componente), care-i poate oferi un avantaj major în competiția cu economii centralizate – precum China sau Rusia (și, într-o anumită măsură, Europa) – care pot miza pe efectul de multiplicare al deciziei politice.

Căci, inevitabil, aici se dă marele război: în deținerea monopolului tehnologiei de care depind anii viitori. Și, tocmai de aceea, inovația și inventica se află în centrul vârtejului care – la periferie – se exprimă prin tensiuni geopolitice. Dincolo de imaginea, relativ pașnică, a competiției dintre state în vederea dezvoltării comune a marilor proiecte (la scară planetară) și a propășirii întregii umanități, se profilează un război feroce al monopolului tehnologiilor care ne vor marca viața în viitor. Acestea nu vor mai fi opere ale geniului uman care vor difuza în toată lumea, ci mai curând secrete de stat a căror funcționare va depinde de actualizarea perpetuă a unor date la care nu oricine va avea acces. Nu cred că războiul efectiv dintre America și China e cel care ne paște, ci – mai curând – cel dintre geniul inventiv al Americii și capacitatea de producție a Chinei. Și n-ar fi deloc exclus ca, în vreme ce mașina productivă a Chinei e ocupată cu tehnologia 5G, America (și aliații ei) să treacă direct la cea 6G sau, atunci când „uzina lumii” e prinsă cu mașinile electrice, SUA și aliații să treacă la cele pe hidrogen (sau să revină la cele clasice, în variante îmbunătățite).

Geniul de marketing al lui Elon Musk e bine-cunoscut, iar alianța lui cu Donald Trump nu e lipsită de interese. În campanie, magnatul X-ului și-a făcut datoria, rămâne ca, după învestire, și viitorul președinte să și-o facă pe a lui. Împreună pot crea un parcurs de rupturi, de salturi, de întoarceri și de șocuri pe care nu le poate urmări nimeni. Imprevizibilitatea lui Trump, cuplată cu stilul voluntarist și cu mizele mari ale lui Musk, poate marca – realmente – detașarea Americii de celelalte economii ale lumii. Rămâne de văzut cât de mult vor modifica toate acestea economia americană, antrenând și zonele slab industrializate (în urma delocalizărilor) în procesul dezvoltării noilor tehnologii și, implicit, al prosperității. Și, în egală măsură, cât de mult își vor antrena și aliații în același parcurs sau îi vor ține la distanță ca „spațiu-tampon” între ei și restul lumii. Cursa tehnologică – cu nucleul ei „cald”, de natură militară – e adevăratul război al timpului ce vine. Oarecum ca la finele Războiului Rece, dar la o scară mult mai mare, America își concentrează forțele într-o luptă pentru menținerea hegemoniei tehnologice mizând pe alternanța dintre masivitatea dirijată a efortului federal și competiția descentralizată a firmelor și a cercetătorilor. Pe cea dintâi o pot juca (până la un punct, cu o clară eficiență) și dictaturile, cea de-a doua rămâne secretul – și reușita – Americii.

O știm bine: aproape toată tehnologia care ne înconjoară s-a născut din cercetări militare efectuate în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial și a Războiului Rece. Ceea ce folosim noi – inclusiv device-ul pe care scriu acest text – e o variantă „laicizată”, integrată și concentrată a acestor tehnologii. Dar asta nu înseamnă că cercetarea a devenit – cum par a crede europenii – o mare întreprindere supranațională civilă. Miezul ei e, mai mult ca niciodată, unul legat de un război perpetuu, mai hotărâtor decât conflictele efective care derivă din el. Un război început cu patru veacuri în urmă, când ne-am desprins de tradiție și care se accelerează, și se amplifică, pe măsură ce trece timpul.