De același autor
Președintele Franței se află, în ceea ce privește poziția sa față de războiul din Ucraina și sprijinul de care are nevoie această țară, într-o situație ingrată. În mod manifest, dl Macron e un pacifist, iar atitudinea dânsului – lăudabilă în timpuri normale – e problematică în vreme de criză. Pe de altă parte, atât timp cât nu cunoaștem contururile acestei crize (cât va dura? până unde va merge? etc.), s-ar putea ca logica liderului francez să aibă nu doar niște rațiuni (la bază), ci și o rațiune (finală).
Dar înainte de toate se cuvine să spunem câteva cuvinte despre raportarea noastră la pozițiile publice – care invită la negocieri (cu costuri mari, deocamdată doar pentru Ucraina) – ale dlui Macron. Spre deosebire de francezi, noi ne simțim amenințați de o Rusie nu doar asertivă, ci și care și-a reluat programul imperial și expansionist. Pentru francezi, lucrurile sunt destul de clare: pentru ca Rusia cea războinică să ajungă la ei, trebuie să treacă peste Germania. Or, așa cum s-a văzut din două războaie mondiale, lucrul acesta nu e deloc ușor. Teama francezilor nu e că Rusia se extinde spre vestul Europei, ci aceea că s-ar putea înțelege cu Germania (în formula unui nou Rapallo), ceea ce fie ar izola Franța, fie ar arunca-o în brațele (constrângătoare ale) Americii. Noi – care în trei veacuri am beneficiat de o duzină de ocupații rusești – ne temem, cât se poate de concret, de faptul de a avea graniță comună cu Federația Rusă. Între altele, și pentru că o asemenea stare de lucruri ar putea amâna sine die intrarea noastră în spațiul Schengen. Căci, așa cum bine se știe, acolo unde e granița Rusiei, e și trafic cu de toate și infiltrare masivă de spioni și de agenți sub acoperire. Dacă ne-am învecina cu rușii – care au mari interese în Balcani – n-ar fi exclus să devenim un soi de „zonă de decompresie” – că tot vorbește dl Macron de „Europa cu mai multe viteze” – a afacerilor necurate (și în primul rând a celor de spionaj) ale rușilor în această parte de lume. În al doilea rând, masivitatea prezenței ruse la o asemenea (deocamdată ipotetică) frontieră ar funcționa intimidant, descurajând investitorii tentați de sud-estul Uniunii Europene. Evident, ne referim la toate acestea, ca să nu vorbim de riscul provocărilor menite a determina Europa – și NATO – să renunțe la garanțiile acordate unei țări cu atâtea probleme (la care s-ar adăuga fragilitatea internă datorată neîncrederii populației în instituții și instabilității economice). Pentru noi, ceea ce e folositor – din toate punctele de vedere – e o Rusie slabă și împinsă cât mai departe de frontierele noastre.
Acestui conflict al percepțiilor asupra situației de fapt în Est i se mai adaugă dispariția tradiționalei noastre francofilii. O știm cu toții, le datorăm francezilor existența nucleului României actuale: Principatele Unite de pe vremea lui Cuza. Dacă n-ar fi fost Războiul Crimeei, nu era deloc exclus ca – în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – să devenim gubernii ruse (și, implicit, teritorii revendicate „de drept” astăzi de către Vladimir Putin). Atunci, pe de-o parte, Franța s-a implicat în campania împotriva Rusiei, pe de alta, a susținut (cu celebrul conte Walewski – fiul natural al lui Napoleon) crearea unui stat-tampon în fața extinderii ruse spre Constantinopol. Să mai punem la socoteală și faptul că intelighenția unirii era – în bună măsură – formată în Franța, că franceza era limba diplomației acelui timp și iradierea culturală de la Paris era la apogeu. Așa se explică faptul că, de două ori (în 1870 și în 1914), meritoriul Carol I își vede tronul pus în discuție de francofilia populației românești. Aceasta avea să fie confirmată în Primul Război Mondial de sprijinul militar francez (în mod particular, al generalului Berthelot și mai puțin al comandantului armatei din Orient, căruia i se compusese un cuplet celebru în epocă: „O, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem și tu stai!”). În interbelic, cultura franceză continuă să fie modelul prin excelență al celei românești și timp îndelungat franceza e a doua limbă (dacă nu prima) a păturii superioare autohtone. Așa ne găsește comunismul și tot așa rămân lucrurile până prin anii ’70. Probabil, preluarea structuralismului e ultima mare modă intelectuală franceză în lumea noastră. Următoarea generație, optzeciștii, își preia temele (inclusiv cele ale French Theory-ei) postmoderniste pe filieră americană. Ei – și toate generațiile ce le vor urma – sunt preponderent anglofoni și americanofili. După 1990, prestigiul Americii – în toate domeniile – e atât de mare, încât ea devine referențialul nostru comun, de la apărare la muzică și de la știință la modă.
E drept că și Franța a făcut foarte puțin pentru a inversa această stare de lucruri și a reproiecta strălucirea ei (măcar culturală, dacă nu și economică) în Est. Dincolo de episodul, pasional și generos, al ajutoarelor sosite în zilele revoluției, am asistat mai curând la o politică circumspectă față de România. Președintele Mitterand a fost – (noi nu știam) în stilul său clasic – foarte ambiguu cu privire la noi, inclusiv în ceea ce privește probleme teritoriale. Jacques Chirac a tergiversat, la Madrid, intrarea României în NATO, Nicolas Sarkozy a avut obiecții față de Schengen și impresia finală cu care am rămas a fost nu aceea a „surorii mai mari” care ne ajută în ceasuri grele, ci a rudei bogate care e cam indispusă de insistențele celei sărace. Se cuvine menționat, ca o excepție, Sezonul Cultural Franța-România din 2019, admirabil organizat și girat de Andrei Țărnea și Jean-Jacques Garnier. Totuși, per ansamblu, Franța a părut tot timpul – după 1989 – absorbită de problemele transmediteraneene ale fostului său imperiu colonial din Maghreb și Africa subsahariană (de unde îi vine și cel mai consistent număr de imigranți). Poate și pentru că acolo și-a păstrat comptuare militare și economice (scandalurile legate de finanțările diverșilor politicieni francezi de către dictatori africani sunt de notorietate), și pentru că – un timp – a putut conta pe susținerea la ONU din partea unor astfel de țări. „Primăvara arabă” și valul de lovituri de stat care au împânzit Africa de Vest au slăbit semnificativ ponderea Franței în afară, readucând mizele mai curând în Europa. Pe scurt, noi ne-am detașat de sfera de influență lingvistică și culturală franceză, la cea economică și militară nu am avut acces, iar Franța – dincolo de o retorică amabilă – a înregistrat pasiv această distanțare. La ora actuală, modelul și sprijinul nostru sunt Statele Unite.
Astfel că nu e de mirare că pozițiile președintelui Macron ne surprind destul de neplăcut. Așa cum am spus, domnia sa e mai curând o natură pașnică, un om al marilor proiecte ce au nevoie de liniște și stabilitate. Din păcate, situația căreia îi e dat a face față nu e de acest gen. Probabil că președintele francez își imaginează că un mare „congres de la Paris”, în care beligeranții ar fi puși față în față și domnia sa, jucând rolul principal, ar ține discursuri rafinate, ar fi în măsură să rezolve (mai) toate problemele continentului. Încă o dată: din păcate, nu e așa. Cum bine s-a văzut, discuțiile de la Fort Brégançon au dus tot atât de departe cât și cele telefonice cu președintele Putin (și nu avem niciun motiv să ne îndoim de retorica desfășurată de dl Macron). În fața acestei situații, președintele francez pare a adopta mai curând o atitudine temporizatoare. Căci, încălcând granițele unui stat suveran și aducând războiul pe continent, Vladimir Putin a forțat o schimbare în politica europeană pentru care nimeni nu era pregătit. Mai ales Franța.
Când a atacat Imperiul Francez (în 1870), Bismarck a înțeles că își face un dușman de moarte. De aceea, în următorii 20 de ani s-a chinuit să construiască o politică de alianțe care să lege toate țările europene între ele. Dar, finalmente, n-a putut împiedica lucrul de care se temea cel mai mult: pactul franco-rus, care – în caz de conflict – obliga Germania să lupte pe două fronturi. Așa s-a întâmplat în Primul Război Mondial și în partea finală a celui de-al doilea. Pentru Franța, Rusia e elementul esențial cu ajutorul căruia poate contrabalansa predominanța germană pe continent. Problema e aceea că Rusia prezintă un mare interes și pentru Germania: imensele ei resurse pot alimenta cea mai mare economie europeană și, invers, cea mai mare țară a lumii poate fi o bună piață de desfacere a produselor finite germane. De aceea, asistăm mereu la un joc în trei: o alianță a Franței cu Rusia împotriva Germaniei o condamnă pe aceasta din urmă la o luptă căreia, în cele din urmă, nu-i poate face față. O alianță a Germaniei cu Rusia împotriva Franței o împinge pe aceasta fie în criză economică, fie în brațele (prea puternice) ale americanilor. Dar o alianță a Franței cu Germania împotriva Rusiei? O alianță franco-germană există de facto: ea e „motorul” Uniunii Europene. Și totuși, nu trebuie să uităm că principalul ei merit e acela de a ține în șah reciproc cele mai mari puteri continentale; cele de la care – în istorie – au pornit cele mai devastatoare războaie ale lumii vechi.
Și, de asemenea, se cuvine să nu uităm că principiul care stă la baza construcției europene e cel al păcii bazate pe prosperitate. Fără prosperitate, adică în condiții de stagnare sau recesiune, unitatea Europei se va pune, inevitabil, în discuție. (Și asta știe foarte bine Vladimir Putin, care – tocmai de aceea – mizează pe războiul nervilor.) Astfel că președintele Macron susține sancțiunile împotriva Rusiei, dar înțelege foarte bine logica politicii tradiționale a Franței în virtutea căreia alianța acesteia cu imperiul răsăritean e o garanție în același timp împotriva predominanței germane și a dependenței americane. Și cancelarul Scholz știe că pactul cu Rusia i-ar deschide calea creșterii economice, a statutului de „fabrică a Europei” și a politicilor sociale. Acum, că Anglia nu mai e pe continent, cele două mari puteri (prietene și dușmane în egală măsură) merg mână în mână, fiecare animată de teama că și cealaltă ar putea cădea victimă a sirenelor Moscovei. Cât rezistă, vor rezista împreună; când vor cădea, vor cădea – de asemenea – împreună. Dl Macron, atunci când se uită către est, nu vede în primul rând Rusia (și cu atât mai puțin România), ci Germania. Orice limitare a economiei germane înseamnă mai multe locuri de muncă – și, implicit, mai puține probleme sociale – în Franța.
Căci, din păcate, dincolo de tragicul război ce seceră vieți și distruge locuințe în sud-estul Ucrainei, e și războiul – mai soft, dar nu mai puțin feroce – al economiilor. //
