O altă Românie

În ciuda aparențelor, o mulțime de persoane cu convingeri similare sunt și în partidele mainstream. Dacă i-am aduna pe toți, ar ieși (sensibil) mai mult de jumătate din numărul celor cu drept de vot. Unul din doi (sau poate chiar mai mulți) cetățeni ai țării aderă, în forul său intim, la una sau alta (sau la mai multe) dintre „scenariile” pe care le deversează televiziunile asupra noastră. Prin repetiție și preluare, aceste povești abracadabrante au devenit istorie; oamenii le consideră mai adevărate decât ceea ce au în fața ochilor și pot atinge cu mâna. Știm foarte puține despre ei și, de asemenea, puțin despre lucrurile în care cred. Evident, acest lucru mărturisește și (cum s-o numim?) inadecvarea științelor noastre sociale, care nu sunt în stare să ne ofere un portret credibil a (cel puțin) jumătate din populația țării. Sau poate nu pot s-o facă. Mie, unuia, nu mi-e deloc clar dacă sociologia, politologia ori psihologia socială pe model american sunt chiar științe sau doar forme – foarte elaborate – de marketing. Un lucru e cert: nici la noi, nici în Europa, nici la ele acasă, în America, nu mai par capabile să anticipeze situațiile prin care trecem și nici să numească problemele reale ale lumii de azi. Astfel că nu ne rămân decât aproximațiile.

Oamenii de care vorbeam la început aparțin unor categorii cu geometrie variabilă, atât ca vârstă, cât și ca studii și ocupații. E iluzoriu să ni-i imaginăm ca pe niște cetățeni de vârsta a treia, cu o școlarizare cel mult generală și cantonați în rural sau în periferiile urbanului. Mulți dintre ei (poate cei mai mulți) sunt tineri, au facultăți (unii chiar doctorate), lucrează în IT, sunt mici antreprenori și – majoritatea – locuiesc în urban (în țară sau în diaspora). Omenii de 80-60 de ani au fost învățați să aștepte. Când aveau 20-40 de ani, în fruntea țării se afla o gerontocrație de 70 și de ani. Vrând-nevrând, s-au obișnuit cu ea și au acceptat faptul că trebuie să treacă un timp până când le vine și lor rândul. În egală măsură, crescuți într-o societate ca o cazarmă, au fost învățați să asculte și să execute. Reflexele lor mergeau mai curând în direcția alinierii cu puterea și a ritualismului birocratic. Sunt cei care după 1990 au făcut avere, și-au făcut o situație și au învățat – așa cum au învățat, în contact cu realitatea – o mulțime de lucruri.

Cei între 20 și 40 de ani nu mai au timp să aștepte: consideră perfect normal să „acceadă” la funcții de conducere. Internetul le dă impresia că părerea lor (trăim în epoca subiectivității) are bătaie universală și toți trebuie s-o asculte. Fiecare dintre ei are o părere, despre orice, și această părere e invers proporțională cu cunoștințele omului asupra subiectului. Dar e părerea lui și „merită respect”. Atunci când ceilalți par imuni la asemenea păreri (între altele, pentru că le au și ei pe ale lor), apare victimizarea („au ceva cu mine”) și teoria conspirației („sistemul mă blochează pentru că sunt împotriva lui”). Conspiraționismul e punctul de convergență al tinerilor cu bătrânii: cei dintâi ajung la el din neîncredere (în ei înșiși și-n cunoștințele lor), cei din urmă din suspiciune (se simt persecutați și marginalizați de toți cei care au reușit). Să mai adăugăm un lucru: media – atât cea clasică, cât și cea online – i-a învățat pe oameni că, acolo unde lucrurile nu se rezolvă, trebuie să fie un vinovat. Or, dacă e ceva specific lumii în care trăim, e  o complexitate atât de mare și o dinamică permanentă care – inevitabil – creează anxietăți și nemulțumiri. Însă toate acestea se convertesc în „religie a bănuielii”: trebuie să fie ceva „în spatele” a ceea ce vedem. Gradul în care oameni comuni gândesc astfel rămâne abia bănuit, deși e enorm.

Când ajungem pe terenul acesta, vinovatul prin excelență sunt serviciile secrete. Numai că – mi se pare – în cazul lor comitem eroarea logică post hoc, propter hoc, în speță din faptul că serviciile sunt un soi de profitor a tot și-a toate, noi deducem că tot și toate sunt puse la cale de ele. Onest vorbind, cred că aceia care le judecă astfel le creditează cu prea mult. În realitate, „realizările” serviciilor noastre sunt – și ne vor arăta în viitor istoricii – mult mai modeste și sunt convins că majoritatea energiei instituționale a lor se consumă în activități de rutină. Cât privește cunoștințele și judecata șefilor lor, onest vorbind, acestea sunt mai curând subiecte de anecdote. Din faptul că nu-știu-ce șef de servicii de la noi e primit de omologii lui de la CIA nu putem trage nici concluzia că personajul în cauză e „omul americanilor” și nici pe-aceea că e egalul șefului agenției de peste ocean. Probabil că directorul CIA primește egali ai lui și din Pakistan și din Liberia și dintr-o mulțime de alte țări. La nivelul schimbului de informații, americanii fac parteneriate cu cine se nimerește să conducă „activitățile specifice” în țara lui, asta neînsemnând deloc că aceia care se duc la Washington ar beneficia de un prestigiu special acolo. Însă atunci când cei aflați în fruntea statului cer să le fie „secretificate” bugetele călătoriilor sau lucrările de doctorat e limpede că asemenea „operațiuni” se fac pe baza unui troc și instituția care le face (și care mâine va invoca „ordinul”) primește ceva la schimb: un nou set de privilegii sau „extinderea câmpului tactic”. Să ne înțelegem: lucrurile acestea nu țin de inteligența intelligence-ului autohton, ci de slăbiciunea (și de slăbiciunile) decidenților, care în loc să le fixeze serviciilor sarcini precise, relevând de competența lor, le aduc în contexte în care nu au ce căuta. Așa se face că ajungem să dăm de ele peste tot. Încă ceva: faimoasele „legi speciale”, cu pensionările la 40 și ceva de ani, au umplut țara cu „veterani” ai instituțiilor militarizate angajați pe te-miri-unde. Acest lucru nu înseamnă că „serviciile sunt infiltrate pretutindeni”, ci că avem o lege proastă. În mod normal, fie ar fi trebuit ca „lucrătorii” să presteze – asemenea restului cetățenilor – până la 65 de ani (căci nu fac muncă mai grea decât aceea a unui chirurg), fie să se prevadă explicit în lege faptul că orice activitate remunerată după pensionare le suspendă pensia. Dacă una dintre mizele opțiunii lor e tocmai pensionarea timpurie, e de la sine înțeles că, pentru (cei mai) mulți aceasta se asociază cu cumulul de venituri. Repet, aici vinovate nu sunt serviciile, ci legiuitorul, care – interesat sau nu – a lăsat o gaură în conducta celor dintâi, grație cărora acestea s-au împrăștiat în societate.

Dacă scăpăm de serviciile secrete, și facem un pas „în spatele spatelui”, aici dăm peste un alt nivel al conspirației: războiul dintre americani și ruși (la chinezi n-am apucat – încă – să ne gândim). Care, inevitabil, ne are ca miză tocmai pe noi. Noi avem bogății inepuizabile („cel mai mult aur din lume”, „cel mai mult uraniu din lume”, ar trebui să adăugăm: și cel mai bun pătrunjel din lume), suntem plasați în mijlocul Universului (și toată lumea se învârte în jurul nostru), drept care e perfect inteligibil de ce România e miza tuturor conflictelor mondiale. Am spus-o cu altă ocazie, astfel că mă văd nevoit să mă repet: aici e vorba de inventarea unui excepționalism românesc, a cărui menire e aceea de a ne proiecta în istorie așa cum suntem în dorințele, speranțele și visele noastre. Dar care, din păcate, nu are mai nimic comun cu realitatea. România e o țară periferică a Europei, intrată târziu (la 1859) în istoria continentală, plină de probleme (datorate retardului modernizării) la care probabil că americanii – cei care se ocupă cu politica externă – se uită exact așa cum ne uităm noi la Guineea Bissau sau la insulele Sao Tomé și Principe. Din păcate, singurii realmente interesați de noi sunt cei de aici, din peisaj: ungurii și rușii. Mai e un lucru pe care trebuie să-l spunem: așa cum suntem noi, „cei mai viteji și mai bravi dintre traci”, apărarea noastră în fața unei agresiuni se bazează – la fel ca în 1940 – în întregime pe aliații noștri (acum din NATO). Capacitatea de rezistență a României de azi e sublimă în inexistența ei. Și, fără îndoială, la asta contribuie și faptul că bugetul nostru militar se duce pe pensiile a mii de generali și chestori, iar cei în exercițiu se ilustrează doar prin doctorate luate știu-ei-cum și știu-ei-unde. Pe lângă „întorsul armelor” în războaie ne mai pricepem și la-ntorsul mănușii: ceea ce, în mod normal, ar fi un defect sau un set de defecte, la noi devine calitate ori „mănunchi de virtuți”. Lipsiți de apărare fiind (în bună măsură din vină proprie) ne vedem ca oameni pașnici și neputând invoca alt avantaj decât o geografie periculoasă, ne considerăm în centrul istoriei.

Dar și dincolo de acest război al marilor puteri e încă unul, cel absolut, al Binelui cu Răul. Noi, evident, suntem de partea Binelui. Nu contează că mai „ciupim” de ici și de colo, că „ne mai inspirăm” când avem de scris ceva și, bineînțeles, furtul de stat nu se pune, că tot ce-i al statului e-al tuturor și, prin urmare, și-a celui ce-și umple căruța. Acestea toate sunt, cum se spunea pe vremuri: păcate veniale, adică minore, de care scapi cu puțin plâns și cu niște rugăciuni. Marile păcate sunt altele: erezia darwinistă, egalitatea de gen (opusă distribuției de roluri) și – păcat suprem – homosexualitatea. Dar dacă întrebi un „războinic al luminii”: domnule, dumneata ai văzut un homosexual?, în general răspunsul e nu. Și-atunci cu cine te lupți? Cu „oculta mondială” care vrea să ni-i impună. La pachet cu făina de greieri și – ca să ne meargă pe gât – cu vaccinurile obligatorii. Cum se spunea pe vremuri, cu o referință care – atunci când se mai făcea literatură universală – era înțeleasă: oamenii aceștia se luptă cu morile de vânt. Li s-a creat o falsă problemă, a unei alegeri absolute în care ei se investesc pasional. Atât de pasional încât uită realitatea concretă din jur și, până se luptă ei cu zmeii, șmecherașii de cartier și ciordașii de buzunare „îi fac” de tot. Și, după aceea, cu un aer profesoral, tot acești mărunți infractori le explică că Răul însuși le-a golit portofelul. Iar oamenii îi cred.

De ce? Pentru că vor să creadă. Și cu cât e mai mare enormitatea care li se oferă, cu atât cred mai candid în ea. Iar atunci când sunt dezamăgiți de ceva, nu e nicio problemă; în curând o să creadă – la fel de pasional – în altceva.