De același autor
Probabil lucrul care ne scapă cel mai mult e felul în care războiul din Ucraina schimbă mentalul rușilor. Aparent, avem de-a face cu un soi de „unitate a întregului popor” în jurul liderului suprem: obiectivul acestuia de refacere a Imperiului – pierdut în 1991 – pare a fi împărtășit de majoritatea populației ruse. Oricât de surprinzătoare ni se pare (nouă) o atare atitudine, ea își are logica ei, căci, atâta vreme cât exista (și oricât de imperfect era), Imperiul sovietic reprezenta o justificare a tragediei umane pe care a produs-o comunismul. În ultimă instanță, „măreția patriei”, oglindită în puterea ei militară, îl putea face pe simplul cetățean al Uniunii Sovietice să se ridice deasupra mizeriei cotidianului său și chiar deasupra dramei din anii Terorii, pe care (ca mai toți ceilalți) o păstra în memoria familială. Pe de altă parte, dacă așa stau lucrurile – cel puțin văzute restrospectiv – întrebarea e de ce s-a descompus Uniunea Sovietică? Ceea ce mentalul public a înregistrat – mult atenuat după trecerea anilor – nu e atât sărăcia perioadei de „stagnare”, cât debandada, criza permanentă, colapsul repetat și (poate mai ales) enorma fractură socială care a scindat societatea post-sovietică (din toate statele succesoare) între o minoritate superbogată și o imensă majoritate pauperă în anii lui Elțîn. Asfel că nu e de mirare că lumea a crezut (și, în bună măsură, încă crede) în faptul că dezagregarea Imperiului nu a fost nimic altceva decât expresia unor interese ale unei mâini de oameni și rezultatul înțelegerii dintre aceștia.
Așa cum adesea se întâmplă, oamenii comuni s-au identificat cu ceea ce s-a pierdut, ei fiind – în fapt – perdanții lumii de azi. Acest sentiment al apartenenței la o realitate care depășește idiosincraziile personale și clivajele socio-economice poate fi un unificator ușor de instrumentat de un lider în căutarea unei ideologii. Să mai adăugăm și componenta religioasă, deloc neglijabilă în lumea rusă. Stalin însuși a înțeles-o la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial: credința trăită ca o formă de rezistență față de străini (inclusiv a celor din interior) poate deveni, extrem de ușor, vehiculul unui patriotism de stat. Și, astfel, e – în egală măsură – credință personală a omului concret și ideologie a Statului care, în felul acesta, capătă atribuții sacrale (e transistoric, imuabil, organizat ierarhic și capul lui e mediatorul dintre lume și cer). S-a spus că oprirea campaniei antireligioase din 1941 și alegerea Patriarhului (după 16 ani) în 1943 s-ar fi petrecut la insistențele aliaților occidentali. În realitate, e mult mai probabil ca Stalin să fi realizat, la un moment dat, că – cu o jumătate de veac înainte – Pobedonosțev avusese dreptate: „soluția” pentru Rusia nu era doar „mâna de fier”, ci și garanția divină a absolutului ei. Care, între altele, face ca puterea să nu poată fi partajată și, ca atare, parlamentarismul să fie suprimat, sau – în cel mai bun caz – redus la funcția decorativă a unei camere de înregistrare (în unanimitate și „cu aplauze prelungite”) a deciziilor vojd-ului. Acest sistem al infailibilității liderului – bazat pe alianța dintre putere (care oferă garanții materiale) și Biserică (ce vine cu garanțiile spirituale) – are un singur defect: nu ia în considerare timpul și schimbările ce se produc de-a lungul acestuia. Și Nicolae al II-lea, și Stalin au sfârșit prin a fi la fel de contestați pe cât au fost de adulați. Reversul absolutismului rus e pulsiunea revoluției, care crește amenințător printre cei privați de expresie. De aceea, istoria Rusiei pare a fi o alternanță de secvențe tiranice și de revoluții (sau „timpuri tulburi”). Vremurile mai noi nu fac decât să accelereze această rotativă. Nu e exclus ca Vladimir Putin să fi simțit, destul de limpede, că după promisiunile de deschidere ale primelor două mandante (plus al lui Dmitri Medvedev) urmează „stagnarea”: în fapt, un sistem de putere centralizat care funcționează în beneficiul castei conducătoare și care nu mai are aproape nimic de oferit marii mase a cetățenilor Rusiei. În această logică, resuscitarea ideologiei imperiale (a naționalismului velicorus cuplat cu o religiozitate proprie și ireductibilă) merge mână în mână cu revenirea la politica de expansiune a Statului (în exterior, prin războaie, și în interior, prin reducerea la tăcere a oricărei voci critice).
Asemenea lucruri s-au mai văzut în istoria rusă, nu e prima dată când lumea are de-a face cu ele. Sigur, expansionismul rusesc e o problemă, mai ales pentru țările aflate la granița Imperiului. În ceea ce privește conducerea Rusiei, cel puțin pe moment, această revărsare o scutește de faptul de-a se gândi la o problemă foarte serioasă și – cum s-a văzut adesea – cu consecințe extrem de grave. Ideologia extinderii, a predestinării victoriei și a „gloriei Imperiului” permite deturnarea pasiunilor revoluționare din lăuntrul Rusiei către zonele de conflict din afara ei. Aproape mereu, străinilor li s-a părut ininteligibil comportamentul soldatului rus, care pendula între obediența totală față de nacealnic și izbucnirile barbar-dionisiace din momentele în care comisarul politic își întorcea privirea de la el. Mai curând decât „sufletul slav”, aici se vede modul în care funcționează acest „motor în doi timpi” care mișcă istoria Rusiei: alternanța dintre supunerea din frică și izbucnirea distructivă care aruncă în aer totul. Cel puțin în etapa aceasta, „meritul” războiului din Ucraina e acela de-a fi păstrat înlăuntrul granițelor lumii lui Vladimir Putin frica și supunerea și de-a fi proiectat în afara ei distrugerea și haosul. Ceea ce face ca această improvizație să țină e promisiunea victoriei. Și, poate mai mult decât aceasta, sugestia faptului că o putere atât de mare (în toate sensurile cuvântului) că Rusia nu poate pierde o banală confruntare de frontieră. Lucrurile acestea par atât de evidente, încât tot ceea ce se petrece pe linia frontului le confirmă: faptul că războiul se prelungește înseamnă că aceia din fruntea statului „au un plan”, morții (atât cât se vorbește de ei) sunt „eroi”, adversarii sunt „satanizați”, lipsurile de tot soiul devin premisa „mobilizării” etc. Totul e lecturat din perspectiva victoriei, menite a lega într-o poveste moralizatoare (și în hagiografii populare) ceea ce se petrece la ora actuală. Însă victoria depinde de mult mai mulți factori decât o simplă ofensivă de primăvară. Ce e straniu e faptul că societatea rusă pare a fi uitat cu desăvârșire experiența – nu chiar atât de îndepărtată – a Afganistanului. Frontul nu produce doar eroi, ci și – sau poate mai ales – oameni marcați iremediabil de experiențe aflate dincolo de puterea lor de înțelegere, care nu se mai pot reintegra în viața obișnuită și devin asociali. Discursul puterii și mai ales cel mediatic (împins la isterie și cochetând cu apocaliptismul) ocultează un timp vocea acestor noi anarhiști, care nu mai au nimic de pierdut și care riscă să propage haosul pe care frontul l-a instalat în ei și în întreaga societate rusă.
Mai devreme sau mai târziu, „eroii” acestui război vor deveni victime la ei acasă. Și, cum s-a întâmplat de atâtea ori în istoria rusă, o cavalcadă de „dezvăluiri” va ruina ceea ce construiește ideologia prezentului. Efectul acestei schimbări – amplificat de media – va fi unul de instabilitate și a înțelegerii, și a judecății în Rusia post-război. Lucrurile stau de așa manieră încât rușilor nu le rămâne decât o alternativă: fie asistă, neputincioși, la o istorie făcută din „răsturnări spectaculoase”, care zdruncină deopotrivă structura statului și viețile oamenilor și care – în fapt – e la fel de ininteligibilă ca și enorma dramă pe care o produce, fie caută o rațiune transistorică, menită a lega între ele lucruri diametral opuse, adâncindu-se astfel într-o religiozitate magică și conspiraționistă. Efectul tuturor acestora nu e doar acela al incomprehensiunii propriei istorii, ci – mai ales – acela al blocării celei mai mari țări a lumii într-o paradigmă premodernă, care tinde să devină pentru ea un orizont indepasabil.
De la începutul anului 2022, Vladimir Putin a mobilizat constant resurse din ce în ce mai mari pentru războiul din Ucraina. Acum, cel puțin la nivel mental, războiul acesta a devenit pentru cetățeanul rus – asediat cotidian de propaganda belicoasă a regimului – unul „total”. Totul se joacă pe ipotetica victorie asupra Kievului, în speranța că, încă o dată, istoria o vor scrie învingătorii. Însă președintele rus, care deja se consideră învingător și vrea să rescrie istoria Estului european, nu (mai) e atent la faptul că în Rusia însăși vremurile devin tot mai tulburi. Nimeni nu știe încotro merge societatea dacă refacerea Imperiului nu mai e posibilă. Nimeni nu poate să spună în ce vor crede oamenii când lucrurile făcute de soldații ruși în Ucraina vor fi aduse la cunoștința celor care, pe spezele lor, i-au susținut pe front. Nimeni nu are nicio idee de luptele intestine de pe culoarele Kremlinului și de mizele – cât se poate de materiale – ale fiecărei victorii de etapă a unui grup asupra altuia. Și, mai ales, nimeni nu poate să-și imagineze o lume „după Putin”, cu reguli clare de succesiune și cu instituții stabile, care să garanteze tranziția. Ceea ce vedem e o clasică dictatură, care devine din ce în ce mai sclerozată și a cărei cădere va antrena prăbușirea statului. Ca-ntotdeauna în istoria rusă, după tiranie va veni revoluția. //
