De același autor
Se face deja aproape o jumătate de an de când a început războiul din Ucraina. Ceea ce știm cu certitudine sunt câteva fapte. Federația Rusă a invadat o țară suverană și încearcă să ocupe militar teritorii care nu-i aparțin de drept. Oricum am lua-o, aceasta e o încălcare flagrantă a legilor și a convențiilor internaționale, iar consecințele ei se concretizează, la fața locului, în pierderi de vieți omenești și distrugeri materiale. În ceea ce-o privește, Ucraina nu s-a prăbușit în primele zile sub uriașa presiune a concentrării de forțe rusești, ci – unită în jurul unui președinte carismatic – a opus rezistență invadatorului, dejucându-i planurile și încetinindu-i operațiile. Șocul invaziei ruse și curajul rezistenței ucrainene au scos Occidentul din circuitul problemelor lui (de natură ecologică sau socială), mobilizându-l pentru o cauză mult mai urgentă: susținerea militară a împotrivirii Ucrainei la ocuparea teritoriului său național și sancționarea economică a Rusiei, menită a-i limita posibilitățile economice de susținere a războiului.
Deocamdată, acestea sunt, rezumate, faptele; dincolo de ele sunt o mulțime de incertitudini, pe care (supra)expunerea mediatică nu ne ajută deloc să le lămurim. Mai înainte de toate, de ce a declanșat Vladimir Putin războiul? Și de ce l-a declarat la 24 februarie? Dacă ne uităm la desfășurarea de forțe ruse care au înaintat (clasic – din trei direcții) pe teritoriul Ucrainei, e greu de imaginat că acestea au fost concentrate într-o manieră improvizată. Deja de la jumătatea lunii ianuarie (când rușii susțineau că fac manevre tactice pe teritoriul lor) se vorbea de posibilitatea unei invazii. Între retragerea americană din Afganistan (final de august 2021) și începerea „operațiunii speciale” (sfârșit de februarie 2022) au trecut șase luni. Ținând cont de ce înseamnă logistica unei asemenea campanii – oricât de mult va fi mizat președintele rus pe prăbușirea rapidă a Ucrainei –, acest interval e suficient abia pentru mobilizarea armatei și organizarea depozitelor din spatele frontului (lucruri care se cer făcute „sub acoperire”, dat fiind că sunt tot timpul „sub privirea” sateliților occidentali). Or, dacă așa stau lucrurile, înseamnă că planul de invazie și decizia principală care a dus la concretizarea acestuia au fost luate dinainte de momentul în care se consideră că Vladimir Putin a crezut că slăbiciunea armatei americane îi lasă „o fereastră de oportunitate”. Și dacă lucrurile s-au petrecut astfel, nimeni nu a observat faptul că, în ultimii ani, Rusia și-a organizat o economie de război și, într-o formă sau alta, și-a mobilizat resursele și oamenii pentru o ofensivă? În plus, dată fiind politica „de parteneriat” (care a mers până la concesii teritoriale pe fluviul Usuri – altădată casus belli) cu China și cea de „pacificare” a Caucazului, era evident că orice agresiune rusă va fi spre Vest. Pe de altă parte, e surprinzător faptul că anunțul iminenței invaziei – reiterat de președintele american în săptămânile dinaintea războiului (și bazat pe supravegherea satelitară și pe informațiile culese de serviciile de intelligence) – a fost primit cu rezerve, cu neîncredere și chiar ridiculizat în diverse capitale și ministere de apărare europene.
Ar fi interesant de știut și ce fel de război consideră rușii că duc în Ucraina. Unul – „tradițional” (în logica lor) – de „eliberare” a unor compatrioți „oprimați” de puterea de la Kiev? Unul de refacere a conturului Imperiului rus (și apoi a celui sovietic), care tinde să devină – în retorica oficială a Kremlinului – „vârsta de aur” a influenței răsăritene în lume (dublată de aportul marii culturi, reconvertită în armă de seducție soft)? Să fie vorba de idealul realizării panslavismului – adică a adunării tuturor slavilor (și, by the way, a popoarelor limitrofe acestora) sub autoritatea Moscovei? Sau e – așa cum îl prezintă Alexandr Dughin și patriarhul Chiril – un război escatologic, în care Sfânta Rusie se consideră însărcinată cu misiunea de a mântui și îndumnezei omul căzut (în consumerism și ateism) al „putredului Occident”? Ceea ce este interesant e faptul că narativul rus nu vorbește de un război circumstanțial, ci de o confruntare a unor concepții despre lume (una laică, bazată pe regulile dreptului internațional, în Vest și alta religioasă, sintetizată în „simfonia” patriarhului și a țarului în Răsărit), a cărei miză e mai curând transistorică. În felul acesta se induce ideea că un asemenea război e unul „al sfârșitului lumii”, care nu se poate încheia decât prin victorie, căci orice pace negociată ar fi o înțelegere cu „forțele răului”. Dacă lucrurile stau astfel, înseamnă că ne întoarcem în epoca războaielor religioase. Căci mai avem două: cel dintre șiiți (susținuți de Iran) și suniți (ce se bazează pe Arabia Saudită) și cel dintre laicii cosmopoliți (al căror model e elita politico-culturală americană) și fundamentaliștii evanghelici (al cărui prototip sunt mișcările radicale ale Bible Belt-ului, care-l susțin pe Donald Trump). Faptul că asemenea conflicte escatologice revin în actualitate nu e doar ciudat, ci și îngrijorător, deoarece ele suspendă întreaga ordine mondială bazată pe principiul negocierii. „Misiunea” cu care purtătorii acestor viziuni se consideră învestiți e supraistorică și, în numele ei, negocierile și înțelegerile făcute în istorie nu au nicio valoare și pot fi încălcate oricând. Aici avem de-a face cu o întoarcere în premodernitate, însă cu tehnologia și cu armamentul unei lumi postmoderne.
Din perspectiva ucraineană, lucrurile par cele mai simple: oamenii se luptă, la propriu, pentru apărarea vieții lor și a celor apropiați lor. Chiar dacă nu pot împiedica (ci doar întârzia) dezastrul distrugerilor și al exodului populației, pot hrăni speranța revenirii și a reconstrucției. Totuși, și această optică lasă deschisă o interogație: cum își imaginează cetățenii Ucrainei sfârșitul acestui război? Prin înfrângerea Rusiei? Greu de crezut – căci disproporția (de oameni și de resurse) dintre cele două țări e manifestă. În plus, Ucraina mizează – pentru continuarea rezistenței – pe sprijinul (militar, logistic, tehnic și financiar) occidental. Ca atare, nu-și poate permite să ducă genul de „război murdar” rusesc (de distrugere deliberată a infrastructurii civile și de exacțiuni în masă la adresa indezirabililor), căci asemenea măsuri i-ar aliena sprijinul populației din țările apusene. Invers, dat fiind că nu (mai) are nimic de pierdut, Rusia se simte liberă să lupte „în stilul său”: adică ducând – pe model mongol – un război de pustiire. Rolul acestuia e (după cum gândea Ginghis Han) deopotrivă intimidant și raționalizator: vedeți că suntem capabili să facem praf totul și să vă omorâm pe toți; în aceste condiții e mai rațional să vă predați și să acceptați jugul condițiilor noastre. Ucrainenii nu vor nici să se predea, nici să accepte „denazificarea” pe care vor să le-o impună rușii. Vor să lupte și să câștige. Dar, inevitabil, la un moment dat, va trebui să negocieze. Problema e că până atunci – asta e fatalitatea războiului – mulți dintre ei se vor radicaliza și s-ar putea să se considere trădați de cel/cei care le vor propune armistițiul (indiferent că va fi unul de-al lor sau Occidentul). Trădați și îndreptățiți să lupte pe două fronturi; eventual, dezvoltând o ideologie a excepționalismului ucrainean – prigonit de ruși și trădat de europeni.
Dar situația cea mai neclară mi se pare a fi, la ora actuală, cea a occidentalilor: formal, aceștia nu sunt implicați în război, însă sunt în situația de a gândi, din ce în ce mai mult, în termeni de război. Dat fiind că Vladimir Putin a declarat invazia „operațiune specială”, și vesticii consideră că pot lua „măsuri speciale” de ajutorare a țării agresate, fără a risca retorsiuni din partea Rusiei (decât la nivel retoric). Sprijinul pentru Ucraina e deocamdată ferm și el se concretizează, pe de-o parte, în tehnica de luptă, aprovizionarea cu muniții, informațiile transmise în timp real și – foarte probabil – consilierea (la diverse niveluri) a combatanților. Cu toate acestea, rămâne neclar cât de departe ar putea merge această susținere. Aplicarea coerentă a sancțiunilor la adresa Rusiei presupune – mai ales odată cu apropierea iernii – adaptarea țărilor Uniunii Europene la o economie efectivă de război, cu raționalizări ale energiei și combustibililor, cu varii penurii și cu cine știe ce restricții. Cum vor accepta cetățenii țărilor europene aceste măsuri, mai ales în condițiile în care – repet – formal nu sunt în război cu nimeni? Susținerea războiului din Ucraina și înarmarea preventivă (inclusiv a „flancului estic”) înseamnă și pentru țările NATO cheltuieli, iar aceste cheltuieli se vor deduce de la bugetul public, limitând posibilitatea statelor de a interveni în favoarea categoriilor defavorizate în criza care va veni. Poate la noi asemenea lucruri nu înseamnă prea mult. Însă, să nu uităm, europenii au cunoscut statutul bunăstării și sunt obișnuiți cu un nivel de viață la care nu sunt dispuși să renunțe peste noapte. Or, explozia socială a marilor orașe din Vest e tocmai ceea ce așteaptă Putin pentru a-și duce la capăt – fără niciun fel de opreliști – invazia la scară mare a Ucrainei.
Însă lucrul cel mai straniu în actuala situație e faptul că nu avem nicio idee asupra scopurilor aliaților occidentali în acest război. Să fie înfrângerea militară a Rusiei și punerea ei în imposibilitatea oricărui alt tip de agresiune? Dar își închipuie cineva că Rusia poate fi învinsă fără a intra pe teritoriul ei și fără a-i distruge bazele militare și industria producătoare de armament? Victoria strategică înseamnă exact acest lucru: cucerirea punctelor de rezistență ale adversarului, ocuparea capitalei lui și eliminarea sau capturarea conducerii politice și militare. În mod manifest, aliații vestici nu sunt pregătiți pentru așa ceva, dat fiind că o atare misiune ar presupune un alt tip de război, la care nimeni nu dorește să se gândească. Să fie vorba mai curând de un război de uzură care, dublat de sancțiuni, să epuizeze Rusia de așa manieră încât – de facto – aceasta să fie incapabilă de orice altă ieșire agresivă (cum a spus-o secretarul apărării Lloyd Austin)? Dar cine ar putea spune la ora actuală care sunt resursele de care poate dispune Vladimir Putin și cât de mare poate fi reziliența rușilor? În definitiv, retorica Kremlinului ce face apel la „Marele Război pentru Apărarea Patriei” poate trimite – în plan intern – și la apelul pentru acceptarea unor restricții similare celor din Al Doilea Război Mondial.
Într-un anume fel, situația raportului dintre ruși și occidentali e similară celei din Războiul Crimeii de la jumătatea secolului al XIX-lea. În alt sens, e diferită, căci – atunci – pozițiile erau absolut clare. Acum se pare că clarificarea se va naște abia la confluența dintre puterea de foc de pe front și frigul iernii din case. //
