Stanga si dreapta în actualitatea europeana

În timpul Revolutiei Franceze, stanga si dreapta, plecand de la o anumita situare a deputatilor în Conventie, s-au definit din punct de vedere politic. In peisajul politic de la sfarsitul sec. al XVIII-lea si de pe parcursul sec. al XIX-lea, stanga a creat dreapta: stanga s-a configurat ca un set de optiuni relativ nete, demarcate, iar toti cei care i s-au opus au fost considerati de dreapta. Prima stanga perfect structurata a fost stanga iacobina, care, în celebrul an 1793, în “anul teribil” simboliza disperarea si distrugerea la care ajunsese Franta în acel moment. Atunci s-a creat un fel de stanga, care seamana cu ceea ce va fi mai tarziu extrema stanga bolsevica, în timpul Revolutiei din Octombrie 1917, prefigurare a ceea ce va însemna mai tarziu comunismul. Ea va fi un partid, un grup mic, organizat, obsedat de ideea de complot, excluzandu-i pe toti ceilalti si instaurand pana la urma teroarea si crima.

În timpul Revolutiei bolsevice, comunistii s-au revendicat în mod expres din iacobini, pentru ca sistemul partidului ramasese asemanator: un grup minoritar, restrans, obsedat de putere, specializat în eliminarea adversarilor, de preferinta în eliminarea lor fizica. Un mare istoric francez contemporan a facut o paralela interesanta între Robespierre si Lenin; Robespierre avea nebunia de a crede în tot ce spune, era un dement neduplicitar, pe cand comunistii n-au mai crezut în ceea ce spun si au organizat, prin Lenin, crima politica la nivel de masa.

Cateva dintre cartile care au aparut în Franta în ultimii ani (traduse si de Humanitas) arunca o lumina cu totul particulara asupra acestei chestiuni a istoriei moderne. Ma refer mai ales la cartea lui Alain Besançon, Les origines intellectuelles du leninisme (1977), si, evident, la cartea lui François Furet, Penser la Révolution française. Continuitatea iacobinism-bolsevism a fost extrem de clar demonstrata în aceasta scriere. Stanga si dreapta si-au împartit într-un fel secolul al XIX-lea. Exista o anumita falie perceptibila între stanga si dreapta de-a lungul întregului secol al XIX-lea, mai ales în a doua lui jumatate. În a treia republica franceza, opiniile lui Gambetta, Ferry etc. erau de stanga; în parlamentul german de pe vremea lui Bismark, stanga si dreapta apareau foarte bine marcate; la noi, în epoca regelui Carol I, aveam conservatorii, dar si liberalii, numiti “rosii”. Împartirea stanga-dreapta a durat pana la primul razboi mondial.

Ceea ce a urmat primului razboi mondial a însemnat mult mai rau decat cele mai negre cosmaruri din sec. al XIX-lea. Or, aici situez eu etapa a doua a demonstratiei: odata cu epoca interbelica, notiunile de stanga si dreapta încep sa-si piarda relevanta, devenind etichete ce acopera notiuni complet diferite de cele originare. Ludwig von Mises, înca din anii ’20, a demonstrat în mod extraordinar esecul unui sistem economic bazat pe planificare; cele doua carti ale sale, Human Action si Free Market and its ennemies, au reprezentat probabil punctul de plecare al doctrinei continuate de un alt mare vienez, cu 20 de ani mai tanar decat el, dar la fel de genial, Friedrich Hayek, cel care a scris în anul 1944, în plin razboi, refugiat la Londra, un fel de “biblie a liberalismului”, numita The Road to Serfdom, Calea spre servitute. Din punctul lor de vedere, din punct de vedere economic, lupta se da, pentru organizarea societatii, între colectivism si liberalism.

Colectivism vs. liberalism

Colectivismul este mentalitatea care-si propune ca statul sa dirijeze totul; liberalismul este doctrina ce pleaca de la Adam Smith, mizeaza în primul rand pe libera initiativa, pe libera concurenta, pe ideea ca oamenii au drepturi civile egale. Treptat, lumea se va conduce dupa aceste doua doctrine: dupa doctrina colectivista sau dupa cea liberalista. Fascismul si comunismul sunt doctrine tipice pentru colectivism. În gandirea politica comuna, fascismul este socotit extrema dreapta, comunismul este socotit extrema stanga: în realitate, si unul, si celalalt, din punctul de vedere al organizarii societatii, mizeaza pe colectivism. Pretextul unora este nationalismul, pretextul altora este internationalismul proletar. De fapt, modul de conducere si modul de organizare a societatii este la amandoi absolut identic. Lor li se opune liberalismul, regimul parlamentar al democratiei de tip traditional. E drept ca fascistii si comunistii s-au luptat între ei. In realitate, ceea ce uneste aceste doua grupari este infinit mai important decat ceea ce le desparte. Hayek spunea simplu: “comunistii si fascistii sunt doua grupari socialiste rivale”. Ar fi fastidios, poate, sa fac o lista a trasaturilor care marcheaza substanta comuna fascista si comunista, dar ele sunt foarte numeroase: e vorba de un antiliberalism violent si într-un caz, si într-altul; de sistemul partidului unic; de lupta contra democratiei parlamentare, de desfiintarea parlamentarismului; de teroarea politiei politice; de economia dirijata; de cultul sefului suprem, care stie tot, face tot, ne arata tot. Aceste modele sunt asemanatoare pana la identitate. Sigur ca doctrina uneia ar fi aparent nationalista, a celeilalte - internationalista. Dar, imediat ce-au ajuns la putere, tot Hayek ne spune lucrul acesta foarte clar, comunistii se comporta în tara respectiva cu un nationalism la care nici cele mai traditionale viziuni de dreapta nu îndrazneau sa ajunga. Ceea ce a facut regimul sovietic în Rusia nu visase nici cel mai dement tar; pentru ca nationalismul sovietic a atins forme hipertrofiate.

De altfel, e de ajuns sa examinam putin biografia personala a catorva dintre sefii asa-ziselor miscari rivale, comunistii si fascistii, pentru a vedea ca elementele lor comune sunt fundamentale.

Al doilea razboi mondial însa a modificat din nou tabloul, prin înfrangerea fascismului. Stanga si dreapta au ajuns sa nu mai însemne ceea ce însemnasera pana atunci. In anii 1960-1985 a aparut asa-numitul boom economic, în Statele Unite, în Europa Occidentala, cu reflexe si în multe alte tari din America Latina, Asia, Africa. Acest boom economic a paralizat sistemul notional al socialismului si al colectivismului. Partide socialiste si comuniste au continuat sa existe, evident, în toate tarile occidentale. Treptat însa, o buna parte din acesti oameni “de stanga” au început sa-si dea seama ca armatura teoretica pe care-si bazau doctrina era falsa; marxismul nu se justifica, lumea nu mergea spre pauperitate continua, cum pretindeau Marx si, apoi, Lenin, clasa muncitoare nu devenea din ce în ce mai radicala, mizeria nu se adancea, ci, din contra, crestea bunastarea. Imperialismul nu însemna ascutirea luptelor dintre diverse tari, ci, din contra, alierea diverselor tari sub forme suprastatale, ca de exemplu NATO, Piata Comuna, Mercos-ul s.a. Si atunci, singurul lor alibi concret, singura lor speranta ca socialismul se poate totusi concretiza într-o anumita forma era dezmintita în mod eclatant de realitatea dindaratul Cortinei de Fier, realitate din ce în ce mai bine cunoscuta de toata lumea.

Înca din sec. XIX-lea, Nietzsche spusese ca în sec. XX nu vor mai exista razboaie. Afirmatia parea aberanta, dar Nietzsche adauga: nu vor mai exista razboaie nationale; toate razboaiele în sec. XX se vor face în numele unor principii. Si, într-adevar, al doilea razboi mondial si toate conflictele care au urmat au fost de fapt un urias “razboi civil” la scara planetara; nu se mai luptau un popor cu altul, se luptau un principiu cu altul. Si atunci, stanga traditionala si moderata din tarile occidentale, refuzand instinctiv violenta, a devenit treptat social-democrata, acceptand ideile liberalismului. N-a proclamat-o niciodata sonor, dar, în fapt, a abandonat revolutia. Toate aceste partide au acceptat jocul democratic. Cu alte cuvinte, au acceptat sistemul concurential, libera initiativa, parlamentarismul, disputa dusa exclusiv pe terenul electoral, respectarea adversarului, adica tot ceea ce reprezenta fundamentul doctrinei liberale. De aici s-a nascut, evident, drama majoritatii ganditorilor de stanga: acesti ganditori si-au dat seama treptat (unii au recunoscut-o, altii nici pana azi n-au facut-o) ca teoria care constituia baza socialismului prin anii ’20-’30, adica marxismul agrementat cu putin leninism, îsi dovedise, prin practica sociala, esecul total.

A treia etapa, în care lucrurile au devenit si mai clare, a fost cea de dupa 1989, dupa prabusirea comunismului: în mod evident, colectivismul a primit astfel o lovitura dura; dar acest colectivism s-a refacut spectaculos, pentru ca la ora actuala el grupeaza, pe de o parte, toate fortele din vechea stanga - comunistii, socialistii de stanga etc. -, carora li se aliaza urmasii fascismului. Rezultatele par la prima vedere surprinzatoare, dar în realitate ele se insereaza perfect în logica pe care încerc sa v-o schitez aici. Faptul ca în Iugoslavia a avut loc acel oribil razboi civil, unde socialistii, comunistii si nationalistii de factura extremista au luptat împreuna; faptul ca în Rusia exista partide, cum ar fi cel al lui Jirinovski, în care îsi dau coatele nationalismul violent si comunismul cel mai natural; faptul ca la noi în tara exista partide urmase directe al Securitatii, dar care au îmbracat acum aspect nationalist si crestin. Reunificarea colectivismului, care acum nu mai este internationalist, deoarece comunismul s-a prabusit, în schimb mizeaza pe cartea nationalismului si a unui crestinism de natura propagandistica, ne arata ca viziunea propusa de marii economisti din anii ’20 si-a pastrat o actualitate surprinzatoare. În ultimii ani, am asistat si la alte manifestari ale colectivismului: de exemplu, la întarirea zonei subterane, underground, unde teroristii pun bombe; apoi, asa-zisa lupta împotriva mondializarii, manifestarile de “lupta pentru pace” contra “agresiunii americane” în Irak ne arata ca, în realitate, colectivismul încearca sa se adapteze, sa gaseasca un limbaj contemporan, sa mizeze pe evenimente care nu erau previzibile în urma cu 15 ori 20 de ani. Aceste doctrine devin perfect explicabile, daca le privim în, dupa parerea mea, singura perspectiva justa, aceea de a vedea în antiliberalism liantul perfect între toate doctrinele colectiviste. Nimic nu uneste mai mult doi oameni decat un dusman comun; dusmanul comun fiind democratia, liberalismul, parlamentarismul etc., doctrinele de natura violenta, colectivista îsi gasesc între ele un liant natural.

Unanimitatea intelectuala antiburgheza

În legatura cu situatia intelectualilor, observ un fapt nelinistitor: intelectualii s-au simtit totdeauna atrasi de colectivism si de extremism; niciodata n-au simpatizat liberalismul, n-au simpatizat ideea oamenilor egali între ei, a sanselor egale pentru toti, ideea caii de mijloc. Întotdeauna s-au simtit mult mai comod într-o pozitie extrema. Chateaubriand si Novalis, la sfarsitul sec. al XVIII-lea, îsi manifestau ura violenta fata de burghezi. La sfarsitul sec. al XIX-lea, decadentii, simbolistii gandeau la fel: cine era dusmanul? Burghezul, mizerabilul care se gandeste doar la bani, care nu stie ce-i arta si literatura. Socialistii, bineînteles, au supralicitat: dusmanul e tot burghezia, evident, burghezia nenorocita, care nu se pricepe la arta si care a instaurat inegalitatea dintre oameni, dintre bogati si saraci. Burghezii ar fi de vina ca exista bogati si saraci! Aceeasi viziune a trecut de la Chateaubriand la Baudelaire, de la Baudelaire la Verlaine, de la Verlaine la Rimbaud, de la Rimbaud la suprarealisti, de la suprarealisti la marii intelectuali din epoca interbelica. Nu-i oarecum nelinistitoare aceasta unanimitate intelectuala antiburgheza? Explicatia mi se pare simpla: societatea liberala n-a creat o filosofie si o arta specifice. Singurul lucru cu care societatea liberala a venit au fost modestele instrumente numite egalitate de sanse, drepturile omului, parlamentarism, alegeri libere, adica niste lucruri, am spune, derizorii. Burghezia n-a creat o metafizica, n-a creat o filosofie. În schimb, a reusit sa faca lumea mai buna decat fusese înainte.

De aceea, si în Romania, ca în toate tarile europene, intelectualii s-au simtit atrasi de extreme. Straluciti intelectuali romani din epoca interbelica au cochetat cu ideile fasciste; o mare parte din intelectualii francezi, germani, italieni din aceeasi epoca au fost comunisti. Caracterul elitist al paturii intelectuale se manifesta si prin aceasta trasatura distructiva: atasamentul fata de colectivism, adica un fel de viciu pe care încearca sa-l ascunda si nu-l pot ascunde.

Sa nu fim însa pesimisti; chiar în momentele cand intelectualii au fost atrasi de solutii extreme, au existat însa, din fericire, si oameni de mare calitate intelectuala, nu mediocri, care au înteles virtutile liberalismului si au luptat pentru ele. In tara noastra, avem exemple stralucite. Eugen Lovinescu si tot Cenaclul Sburatorul, scriitorii din jurul lui; apoi Lucian Blaga, Al. Phillippide; grupul din jurul revistei Viata Romaneasca si cel din jurul Revistei Fundatiilor Regale - toti au fost admiratori ai democratiei si au crezut în regimul democratic. Ibraileanu spunea: sa fim modesti, pe noi Declaratia drepturilor omului ne-a scos din noroi si din întuneric, fara ea n-am fi însemnat nimic.

Dar, în acelasi timp, nu-i mai putin adevarat ca istoria Europei sec. al XX-lea ne-a aratat ca posibilitatile de remisie morala a intelectualilor sunt infinite; ei reprezinta mintile cele mai luminate dintr-o tara, dintr-un continent, dar sunt în acelasi timp antipatici, apartin unei categorii care ar fi bine sa se autoeduce în fiecare zi. Pentru ca pericolele de natura spirituala care îi pandesc pe intelectuali sunt mult mai mari decat cele care îi pandesc pe restul oamenilor.

(Subtitlurile apartin redactiei)